Uau, al treilea an la rand cand mergem la schi 🙂 Primul an a fost dedicat complet copiilor, nu aveam nici cea mai mica idee daca avea sa le placa sau nu, dar am zis sa incercam, sa testam putin apele (Alexei avea 3 ani si jumatate, Anastasia un an si jumatate). Al doilea an am inceput si eu destul de usor cu orele individuale, mai mult ca sa ii motivez pe copii si sa invatam impreuna sa schiem. Iar in al treilea an ne-am straduit sa integram ore zilnice si pentru mine (schi), si pentru Andrei (snowboard), ne-am propus sa facem un efort sa invatam si noi cat de cat in ritmul copiilor (desi ne e clar ca ei vor fi intotdeauna mult in fata noastra) ca sa putem in viitor sa ne bucuram de vacante la schi impreuna. Cu alte cuvinte, pare ca usor, usor, ne-a cam prins “microbul” acesta.

In mod normal, intrebarea fireasca ar fi “de ce am mers si al treilea an in Romania, in Poiana, cand am fi putut sa mergem oriunde altundeva in Europa”. Si da, chiar ne-am gandit si noi mult timp daca e cazul sa incercam anul acesta in alta parte (Austria spre exemplu). Si oricat de tentant ar fi fost, am ales sa nu mergem. Nu anul acesta, parca nu eram inca pregatiti. In primul rand pentru ca eu si Andrei nu stim sa schiem (si nu stim nici ce inseamna toata “procedura” de mers la schi, nu e ceva familiar noua). Apoi… pentru ca nu stiu nici copiii inca sa schieze (au inceput la 3 ani si jumatate, respectiv un an si jumatate, iar progresul in primii doi ani a fost lent). Si in final… am fi vrut sa nu mergem singuri la schi in afara Romaniei, si din pacate nu avem prieteni care sa aiba cam acelasi nivel ca al nostru la schi (foarte incepatori, care abia sa invete). Cei mai multi dintre prietenii nostri fie nu schiaza deloc si nu isi doresc sa invete, fie sunt schiori experimentati. Si ne temeam de faptul ca nu vom putea tine pasul cu ei si ca in final… vom fi tot singuri 🙂 Asa ca am ales optiunea sigura si confortabila, sa mergem in acelasi loc pe care il stim, cu aceiasi instructori, acelasi program. Sa mai sedimentam un pic ce am invatat si eu anul trecut, sa mai progreseze un pic si copiii si poate ne gandim la mers in Austria anul ce urmeaza. Sunt convinsa ca in momentul in care vom ajunge in Austria la schi pentru prima oara si vom vedea ce inseamna partiile de acolo, ne vom amuza din cauza faptului ca nu am avut mai multa indrazneala mai devreme. Dar… pentru ca nu ne grabim cu invatatul acestui sport si pentru ca vrem sa ne fie si noua, dar mai ales copiilor cat mai confortabil si mai previzibil, am ales varianta cea mai la indemana.

Cum Alexei a inceput deja scoala, a trebuit sa alegem fix perioada de vacanta pentru a merge la schi (17-21 februarie). O idee nu tocmai grozava, avand in vedere aglomeratia din Poiana in acea perioada. Ne pregatisem insa psihic pentru aglomeratie si ne bazam pe faptul ca orele noastre individuale erau fie dimineata devreme, fie dupa amiaza, cat mai aproape de inchiderea partiei. Fusesem cu trei saptamani inainte un weekend prelungit la schi, in care am recapitulat un pic ce invatasem anul trecut, iar acum voiam o perioada de 5 zile consecutive in care sa facem zi de zi cate o ora si jumatate de schiat/snowboard (pentru mine, Andrei si Anastasia) si patru ore de tabara de schi pentru Alexei (prima lui tabara, un pic “hibridizata” pentru ca nu a stat efectiv cu grupul de copii, doar la ore).

Anul acesta a fost si primul an in care nu am mai inchiriat echipamentul de schi/placa. Copiilor le cumparasem inca din decembrie schiuri si clapari second hand, luate de la  Ski Garage din Brasov (@ski.garage pe Instagram), iar inainte de plecare ne-am mobilizat sa ne luam si noi. Primisesem doua recomandari de magazine cu echipamente din Bucuresti: Ari Sport si Monteo. Am ales Ari Sport doar pentru ca era mai aproape de casa. Nu am luat niste schiuri/clapari/placa extraordinare, am vrut doar sa avem niste echipamente mai de uzura, pentru perioada aceasta de inceput cand invatam. Castile le-am luat de la Intersport (a mea) si Decathlon (a lui Andrei). Iar pentru Alexei am luat o protectie pentru spate de la All Mountain (aceasta). Cel mai probabil in timp vom simti nevoia unor echipamente mai bune, pentru moment insa, ne-au fost suficiente acestea.

Am fost cazati pentru al treilea an consecutiv la Ana Hotels Bradul, chiar la baza partiei Bradul, lucru care ne-a ajutat foarte mult logistic vorbind. Nu a fost nevoie sa ne deplasam cu masina, puteam sa ne organizam destul de usor cu tot programul copiilor (mancat, somn de pranz, dus/luat de la ore) si aveam totul la indemana (partia, activitati pentru copii, restaurant, relaxare la piscina si/spa/yoga). Alegem de fiecare data o camera potrivita pentru familii de patru persoane (King Deluxe Balcony Room), cu pat dublu si o canapea extensibila. Toata activitatea noastra pe partie se desfasoara acolo, pe partia Bradul, fie ca stam doar acolo (la teleschi) sau mergem pe traverseu, inspre gondola, pentru a urca pe partia Drumul Rosu.

Tabara lui Alexei a fost prima scoala de schi la care a participat Alexei. In primii doi ani a facut doar lectii private cu instructorii si o lectie de grup cu cativa colegi de la gradinita. Niciodata nu a urcat pe partie cu noi (nu ar fi avut cum, nu stim nici noi sa ne dam), doar in orele individuale de schi. Nu au fost insa multe ocazii de exersat nici pentru el, doar cateva zile (pana intr-o saptamana) in fiecare an. Fiind al treilea an de schi, ne-am gandit ca i-ar prinde bine sa incerce experienta unei tabere de schi, si pentru ce avea sa invete despre schi, dar si pentru toata expunerea aceasta pe plan social. Tabara a fost organizata de Nevacademy, ei fac tabere cu copii si iarna, si vara. In general se organizeaza prin scoli/gradinite, iar tabara aceasta a fost cu elevii unei scoli din Bucuresti. Alexei si inca un baietel au fost “anexati” acestei tabere. Copiii au avut nivel diferit, unii mai experimentati (si mai mari), altii mai putin experimentati (si mai mici), altii care nu au pus niciodata schiurile in picioare. A fost un grup maricel, de 20+ copii, impartiti in grupe, in functie de nivel si varsta. Fiecare grupa a avut asignat un instructor, insa lucrau si impreuna foarte multe exercitii de tehnica. Cand era cazul de exersat in functie de nivel, erau separati, unii copii urcau cu teleschiul/telegondola sus pe munte, altii ramaneau jos, la partia special amenajata pentru copii.

Programul taberei era de patru ore de schiat pe zi, de la 10:30 la 14:30, cu cateva pauze de picnic/relaxare. Toate zilele au cuprins jocuri diverse, exersat, alunecat si tehnica. In prima zi am vrut sa stau cat mai in zona, sa vad cum decurge o tabara, insa am ingreunat un pic situatia pentru ca ma tot vedea Alexei si voia sa renunte. Fiind si printre putinii copii din tabara veniti cu parintii (nu cu scoala), stia ca are optiunea aceasta de a merge oricand la noi si nu reusea sa se conecteze cu grupul. In urmatoarele zile am fost mai discreti, mai aparea Andrei din cand in cand sa le mai faca cateva poze. Iar lucrurile au decurs mult mai bine, si-a facut prieteni, au inceput glumitele, jocurile iar in scurt timp ajunsesem in punctul in care prefera sa stea la tabara decat cu noi in hotel. Spre finalul taberei era deja parte din grup, cunostea toti copiii si se simtea in largul lui. Cred ca cel mai mare castig dupa schiat a fost fix faptul ca a trecut peste provocarea aceasta de a relationa cu un grup complet nou lui, lucru la care nu a fost expus foarte des pana acum.

La finalul taberei s-a organizat un “concurs”, o defilare pe partie a fiecarui copil, care avea de parcurs un traseu cu jaloane. La sfarsitul caruia primea fiecare cate o medalie de castigator 🙂 Desigur, acesta a fost punctul culminant al taberei, care le-a placut tuturor foarte mult. Si Anastasia a avut ocazia sa participe la aceasta defilare (cu putin ajutor de la instructor), si a primit si ea medalia de schioare 🙂

Anastasia a facut in fiecare zi cate o ora sau o ora si jumatate schiat, cu Karina de la Nevacademy. Nu am avut niciodata intentia de a o duce la schi la un an si sapte luni, cat avea cand s-a urcat pentru prima oara pe schiuri. Insa vazandu-l pe fratior, a vrut din start sa faca acelasi lucru. Asa ca acum reuseste deja sa mearga pe partie fara sa fie sustinuta de instructor si fara sa aiba schiurile legate (pentru a nu le departa prea mult). Are in continuare nevoie de indrumare, sa i se spuna exact ce trebuie sa faca cand e pe partie insa mi se pare ca a progresat enorm de mult. Si cel mai important, e neinfricata. Nu stiu daca asta e din cauza (sau datorita faptului) ca este inca micuta si nu constientizeaza pericolele sau pur si simplu are foarte mult curaj si indrazneala. Sau poate ca ii place extrem de mult si vine totul foarte natural, fara constrangeri si fara temeri 🙂

Andrei a incercat si el in vacanta asta pentru prima oara sa faca ore de snowboard, cu Buff de la Nevacademy. Mai pusese placa in picioare acum foarte multi ani, cu prietenii lui din copilarie, si mai apoi in Bansko, in urma cu 13 ani, cand am fost impreuna. Insa nu a avut niciodata un instructor care sa il invete bazele corecte. Cum nu mai are acum indrazneala pe care o avea acum 10-20 de ani, a vrut sa ia totul de la zero si sa invete baza. Asa a realizat ca tot ce a stiut el despre snowboard pana in acel moment era si gresit, si incomplet 🙂 Din pacate insa, dupa doua zile de exersat s-a accidentat la o intoarcere (intindere de muschi sau vreo micro fisura) care l-a ranit destul de rau. Din acest motiv nu a mai putut sa continue orele in zilele ce au urmat. Si tot din pacate a fost si putin descurajat de acest mic accident. Nu si-a pierdut neaparat din motivatia de a invata, dar a pierdut un pic din increderea ca poate face asta. Snowboardul chiar pare sa fie foarte frustrant la inceput, curba asta de invatare e foarte anevoioasa si frustranta. Multe cazaturi, multe greseli, multe momente in care chiar pare ca nu poti invata. Speram ca anul ce urmeaza sa isi mai recapate increderea si sa poata avansa usor, usor. Stim ca din momentul in care va prinde miscarea progresul lui va fi mai rapid si mai vizibil, dar pana cand se ca intampla asta e nevoie de multa, foarte multa… rabdare si perseverenta.

Iar eu… am continuat pentru al doilea an orele de schi. Anul acesta a fost insa pentru prima oara cand am simtit ca VREAU sa invat pe bune sa schiez. Anul trecut doar am testat apele, mi s-a parut distractiv, dar nu eram convinsa ca e pentru mine schiatul. Nici acum nu sunt convinsa de asta dar, spre deosebire de anul trecut, vreau mai mult sa invat, ma straduiesc mai mult sa o fac. Imi dau seama ca progresul meu e lent si probabil ca asa va fi si de acum inainte, neavand multe oportunitati sa exersez (cel mai probabil mai mult de 5-7 zile pe an nu vom reusi sa mergem la schi). Dar este. Il vad, il simt si ma bucur de el. Am lucrat orele individuale cu instructorul Adi de la Nevacademy care m-a invatat foarte multe lucruri tehnice. Stiu, tehnica poate fi foarte plictisitoare, dar pune niste baze corecte. Am invatat (si incerc cat pot de mult sa aplic) sa nu stau aplecata pe spate, chiar daca asta poate sa ma faca sa cred ca pericolul / panta / alunecarea e mai departe de mine. Sa am tibia mereu sprijinita in limba claparului si sa nu stau “asezata”, cu fundul lasat. Am invatat sa urc partia cu schiurile in picioare, fie in paralel, pe canturile dinspre deal, fie in V, pe canturile interioare. Am invatat cum sa fac virajele, cum sa tin talpa pe pamant, cum sa astept ca piciorul din deal sa vina frumos langa cel din vale. Am incercat sa tin picioarele paralele si sa fac miscarile doar de la brau in jos (sa nu schiez din umeri, cum ma atentiona instructorul). Am incercat sa imi fac in permanenta un plan, o “cartografiere” a partiei, sa ma uit mereu in fata, sa stiu pe unde o pot lua, care este inclinatia partiei, unde sunt ridicari sau goluri.

In continuare am fricile mele, de care chiar imi e greu sa scap. Mi-e foarte teama de viteza, nu simt nicio satisfactie cand ajung sa prind viteza, ma panicheaza si ma face sa pierd controlul. Nu am incredere ca picioarele mele pot duce o viteza mai mare, mi-e frica sa nu ma dezechilibrez, sa cad sau sa ma accidentez. Mi-e GROAZA (nu doar frica) sa nu fiu lovita de cineva care vine din deal, oride cate ori aud un zgomot de frana de schiuri/placa ma trec toate panicile posibile. Dar stiu ca singurul mod de a scapa de ele e trecand prin ele si invatand sa le gestionez. Cu siguranta pe masura ce voi deveni si eu mai stapana pe mine schiind, fricile acestea vor scadea in intensitate. Dar momentan, nestiind exact nici eu cum sa reactionez si ce sa fac in anumite situatii pe schiuri, plutesc intr-o mare bula de frici 🙂 Oricum, am avut cateva premiere anul acesta si simt ca am facut pasi inainte cu schiatul. A fost prima oara cand am urcat singura partia Bradul si am coborat singura de sus, fara instructor. Poate ca nu pare asa mare lucru, insa pentru mine a fost. Am incercat sa exersez zi de zi tot ce invatam la orele individuale cu instructorul si imi este din ce in ce mai clar ca doar exersand foarte mult voi ajunge sa invat sa schiez. Din pacate insa… mai mult de cateva zile pe an nu cred ca voi avea ocazia sa exersez, nu cred ca vom merge mai des la schi iarna.

Ca o concluzie… imi e destul de clar ca depunem un efort mare pentru a invata copiii si mai ales noi, sa facem un sport de iarna. E o investitie mare (si de timp, si financiara) si probabil ca e greu de explicat de ce o facem, avand in vedere ca nu stim nici noi sa schiem sau sa ne dam cu placa. Si nici nu am garantia ca ne vom putea pastra consecventa asta de-a lungul urmatorilor ani. Este foarte plauzibil si scenariul in care copiii ar fi invatat la maturitate acest sport, fara sa fie nevoie de eforturile actuale. Insa… daca as gandi asa, ar inseamna in primul rand sa ne descurajam noi singuri, pe noi, cei doi adulti care abia au inceput sa invete un sport nou. Ca si cum ne-am spune ca nu merita sau ca nu se poate invata un sport de iarna la 35-40 de ani. Si cand vezi pe partie oameni la peste 50-60 de ani care inca au dorinta si puterea de a invata sa schieze, parca suna absurd sa te gandesti ca nu merita 🙂 E cu siguranta mult mai greu la maturitate decat in copilarie, dar evident, nimic nu e imposibil.

Da, este un efort mare din partea noastra (a parintilor), care ne scoate mult foarte mult din zona de confort (am fi putut fi undeva la plaja in vacanta asta de iarna, nu? :D), cred ca intr-adevar merita. Merita si pentru copii, care invata un sport greu de mici (sau asa il percep eu, ca fiind greu). Merita si pentru noi, pentru ca ne ajuta enorm. Si cu toata siroposenia din lume… chiar cred ca ne va schimba vietile. Sau cel putin, ne va schimba iernile. Din oameni care merg la munte iarna ca sa stea cozy in cabana si sa admire zapada (ceea ce in continuare o sa imi placa enorm de mult sa fac :D), o sa devenim oameni care vor urca pe munte, vor face miscare, vor fi activi iarna si vor iubi si astepta cu drag acest anotimp, la fel de mult ca vara. Pentru timpul petrecut impreuna si pentru amintirile de familie pe care ni le putem crea de acum inainte, da, cred ca merita! Si am vazut deja ce satisfactie si ce fericire ne-a adus faptul ca am invatat sa merg pe bicicleta (la 35 de ani) si cum am biciclit o vara intreaga in Olanda. Cu copiii alaturi pe bicicletele lor sau cu copiii in scaune, faptul ca am invatat sa biciclesc ne-a schimbat in bine viata de familie. Si sunt convinsa ca poate fi la fel si cu schiatul (chiar daca e un sport mai greu si mai periculos), daca mai tragem cativa ani de noi.

Insa mai presus de toate, simt ca cel mai mare castig e aceasta schimbare de mentalitate pe care o vad la mine. Dintr-un om complet dezinteresat de sporturi (singurul sport facut in copilarie a fost gimnastica), care traia perfect normal si fericit fara sa stie sa faca niciun sport, am ajuns sa VREAU sa invat, sa VREAU sa depun efort, sa SIMT NEVOIA sa invat un sport nou. Pentru cei care stiu sa faca toate aceste lucruri inca de mici copii pare ca hei, am redescoperit roata la 38 de ani, si sunt convinsa ca e greu de inteles entuziasmul asta al meu pe care tot incerc sa il explic in randurile acestea 🙂 Dar pentru mine este o mica (de fapt chiar mare) victorie a vietii 🙂 Sa vad si sa imi demonstrez ca traim pentru a face mereu pasi inainte, pentru a invata mereu cate ceva (fie el sport sau orice altceva).