Si s-a schimbat aeronava, fir-ar sa fie! A318-le Tarom-ului pe-un amarat de Boeing 737 vechi din ’93. Si avionul este plin, nici nu e de mirare ca au deschis si ei ruta aceasta, pe langa Wizz si Blue Air. Doua ore pana la destinatie, dar par sa fie o eternitate. Ajungem in Larnaca dupa miezul noptii, ne luam Nissan-ul Note cel rablagit si-o luam usor catre Ayia Napa. 80 de kilometri de autostrada pana pe Odos Chavares, la hotel Fedrania. Ne intampina un batranel putin buimac de somn si-o droaie de pisici ne conduc pana la camerele din dreptul piscinii. Adormim dusi pana a doua zi, in ciuda incercarilor nereusite de a face noapte de bauta.

Si ne trezim cu chef de plaja, ca doar nu degeaba am plecat de la cele 13 grade din Bucuresti la cele 32 de aici. Si ce s-alegem? Ayia Napa sa fie, Nissi Beach, c-asa am auzit, c-ar fi cea mai frumoasa dintre toate. Atata doar ca este plin de lume, desi suntem inafara sezonului, si-avem sezlong langa sezlong si omulet langa omulet. Atat pe plaja, cat si-n apa. Bem un Cosmopolitan la Luma Bar si-apoi pornim rapid catre Nicosia.

45 de minute de mers pe autostrada, printre peisajele aride si stancoase ale Ciprului. In departare se ridica timide ceva piscuri mai inalte, posibil muntii Troodos. Si ne-amintim ca Wikipedia spunea ceva de 1900 si ceva de metri. Ni se scurg ochii dupa niste case de vacanta de-ti sta mintea in loc si-abia cand vedem in zare stema turceasca pe muntele din spatele orasului, ne dam seama ca aproape am ajuns. Si uite si indicatorul catre Nicosia (Lefkosia grecilor sau Lefkoşa turcilor). Confirma c-au ramas doar 5 km pana in centru.

Si am ajuns in centrul celui mai mare oras cipriot. Iar obiectivul de maxim interes pentru noi este punctul de trecere catre partea turceasca. Pe care il cautam cu mare interes cu harta in mana. Strabatem faimoasa strada Ledras de la un cap la celalalt si printre taverne grecesti il gasim. O casa mica, de lemn, si cativa politisti plictisiti asteptand pasapoartele la control. Trecem cu buletinul. Pe stanga si pe dreapta porti inalte de fier inchise si atentionari cat casa de acces interzis. No photo, no access, no nimic. Si uite ca una dintre porti se deschide si o masina a United Nations trece dintr-o parte in cealalta a orasului. Ce imagine stranie, sa vezi soldati ONU misunand in masini 4×4 printre turisti si localnici, pentru a mentine pacea intre greci si turci. Orasul e impartit in doua inca din 1963 si de atunci situatia a devenit cel putin incerta in zona. Cipriotii greci nu vor sa recunoasca teritoriul turc, cipriotii turci se vor independenti. Totusi, partea de nord a orasului nu este recunoscuta ca fiind oficial a turcilor, chiar daca acestia si-au auto-proclamat independenta in 1974 si au creat asa numitul TRNC – Turkish Republic of Northen Cyprus, recunoscut international doar de Turcia. Si exceptand tensiunea dintre cele doua popoare (destul de atenuata in ultima vreme), cam asta este farmecul Cipru-lui. Sa vezi la o strada distanta doua culturi complet diferite. Lasam cipriotii greci in spate si trecem de zona de buffer dintre partea de nord si cea de sud a orasului si pac, se schimba complet schimbarea. De la taverne alb-albastre trecem la grand bazar si miros de kebab la tot pasul. Si ni se face-o foame de-o luam razna. Avem de-ales asa: halumi si tzatziki in partea greceasca sau humus in partea turceasca. Cantarim si-analizam disputa (culinara) cipriota iar in final castiga grecii cu halumi-ul. Si incercam si-o caracatita si un souvlaki. Si-o bere Mythos, ca de Keo ne-am cam saturat.

Si gata, scurta vizita in ultima capitala din lume impartita intre doua state s-a terminat. Desi va spunem sincer, disputa teritoriala nu este intre greci si turci. No, nici pe departe. Aici e clar cine domina intregul teritoriu cipriot: mâțele. Fara doar si poate, Cipru e sub dominatie pisiceasca, si la nord si la sud si in souvereign base-urile englezilor, si la United Nations. Peste tot!

Ne intoarcem in Ayia Napa si pan’ a doua zi nu stim exact cum si ce s-a mai intamplat. Ne amintim destul de vag de o parcare obscura la Jungle Park, si-apoi de o surpriza bomba calorica la Flames. Prea mult roze, prea multa afinato-murato-visinato din partea casei. Dar ne trezim de dimineata si-o luam usor catre Larnaca.

Si printre zgomot de avioane si cateva du-te vino pe drumul spre Mckenzie Beach, dam de Larnaca Salt Lake, al doilea cel mai mare lac sarat din Cipru. Da’ nu s-arata niciun flamingo roz, pare-se ca am ajuns cam prea devreme. Pentru data viitoare am retinut: flamingo roz vin aici in lunile de iarna, din noiembrie pana in martie, se aseaza in mijlocul celor patru lacuri ce alcatuiesc Larnaca Salt Lake (Aliki, Orphani, Soros si Spiro) si sunt un spectacol sau un obiectiv turistic in sine. Ne multumim si cu sarea alb-rozalie, si cu peisajul cat se poate de interesant.

Nu mai avem nevoie de gps. Mirosul de kerosen ne duce drept catre Mckenzie beach si nu ne mai lasam plecati. Si uite un 747 de la Transaero cum trece fix deasupra sezlongului nostru. Facem din nou festin grecesc la o taverna de pe malul marii. Si-abia dupa lasarea serii ajungem si in centrul vechi din Larnaca. Ne ratacim pe strazile inguste, pline de magazine si restaurante. Faleza este plina, de parc-am fi in plin sezon turistic. Si uite ca e gata vacanta, deja e bezna si ceasul arata ca se apropie de miezul noptii. Impresii de final? De placut, e clar ca ne-a placut. Atata doar ca parca ar fi cam prea turistic pentru gustul nostru. Cipriotii au luat un pic de Grecia, un pic de Turcia, si si-au facut propria lor cultura. Interesanta, ce-i drept. Si pana la urma, au singura capitala din lume impartita intre doua state. Si-o plaja cu avioane. Si mult halumi. Ce sa-ti doresti mai mult de la o tara?