Totul a inceput dintr-o gluma in seara de Revelion. Era putin trecut de 8 seara, culcasem copiii, muream de somn, nu aveam nici cea mai mica intentie sau dorinta de a prinde ora 12 si ne amuzam de noi si de spiritul “festiv” al serii noastre de revelion. In pijamale (patate de lapte in cazul meu), lesinati de oboseala, cu mancare primita de la parinti, un serial pe Netflix pus pe laptop si monitorul cu copiii dormind in fata. Nimic mai mult de-atat. Nimic mai special de-atat. Pana cand a propus Andrei, ironic fiind, sa ne mutam tot restul iernii undeva unde e soare. Iar restul… a fost istorie. Propunerea venea pe fondul unei oferte la Wizz pe care o vazuse mai devreme in ziua aceea, 15 euro biletul de avion din Milano catre Fuerteventura, la inceput de februarie (cand nu e neaparat cea mai grozava perioada de mers, inafara sezonului, dar cu vreme suficient de calduroasa cat sa poti face o baie in ocean). Am pus o intrebare pe grupul cu prietenii nostri (si ei la fel, cu doi copii de varsta alor nostri), ne-am entuziasmat cu totii si… le-am luat. Opt bilete Milano-Fuerteventura, cadou de… An Nou 🙂 

Ulterior am luat biletele de conexiune (Bucuresti-Milano-Bucuresti) si pentru ca nu aveam cum sa calatorim “light” in formula aceasta, s-au tot adaugat diverse costuri (taxe diverse, bagaje, locuri, cazari in Milano, transferuri diverse). Care totusi au dus la un cost final mai mult decat decent pentru o insula din Canare. Nu a fost neaparat cea mai grozava alegere pentru doua familii cu cate doi copii mici (ma refer strict la toata complicatenia rezervarilor de avioane) si probabil ca un zbor direct catre Gran Canaria sau Tenerife ne-ar fi avantajat mai mult, insa costurile au fost mult mai mici asa (cel putin pentru perioada aleasa de noi). Insa voi detalia cum am procedat, mentionand totusi faptul ca pentru baietii nostri (amandoi pasionati de aviatie si pentru care tot traseul acesta a fost un fel de challenge accepted pentru a gasi cea mai buna si convenabila varianta) toate aceste cautari au fost parte din distractie. Era ca un joc de societate pentru ei, seara de seara mai “scormoneau” internetul ca sa gaseasca o varianta si mai buna :)) Asa ca desi pentru alte persoane (inclusiv noi, fetele, de-a dreptul plictisite de cele nu stim cate sute de mesaje pe grup despre preturi de avioane, transferuri si cazari) ar putea sa para o adevarata corvoada, pentru ei a fost o relaxare si un prilej sa petreaca timp impreuna, cautand, vorbind, comparand. Un fel de intalnire de baieti dar fara bere. Si cu un scop precis de a contura vacanta. Bine… de fapt cu tot cu bere/beri, baute in fata laptopului 🙂 

Bun. Pretul initial a fost intr-adevar de 15 euro pe segmentul Milano-Fuerteventura-Milano insa taxa de infant la Wizz este fixa, indiferent de cat ar costa biletul de adult (nu este procent din biletul de adult, cum este de regula la companiile de linie, ci este un pret standard de 30 euro pe segment la Wizz si 25 de euro pe segment la Ryanair). Am decis sa luam un singur bagaj la cala (fiind vorba de haine de vara, am zis ca nu are rost sa ne intindem cu prea multe bagaje), care a adaugat 27 euro pe segment la Ryan (luat la momentul rezervarii) si 48 euro pe segment la Wizz (luat dupa ce am facut rezervarea, cand costul era mult mai mare). Nu are rost sa mentionam cat ne-am amuzat pe seama “biletului de 15 euro” potrivit probabil cuplurilor care sunt in stare sa calatoreasca fara bagaj si nicidecum noua, familiilor cu cate doi copii si o gramaaaaada de lucruri dupa noi :))) Apoi am luat segmentul Bucuresti-Milano-Bucuresti (cu Ryanair) unde am avut un cost de 97 euro pentru fiecare familie. Pentru ca nu eram convinsi ca programul de zbor va fi respectat, nu am riscat sa alegem zborul catre Milano in aceeasi zi cu cel catre Fuerteventura (era la distanta de trei ore, daca am fi avut garantia ca nu am fi avut intarzieri ne-ar fi ajuns timpul) asa ca am ales sa ramanem peste noapte in Milano, ceea ce a adus un cost suplimentar de 71 euro de familie (hotel Idea de langa aeroportul Milano Malpensa, ieftin dar groaznic :D), plus 20 euro transfer de la si catre aeroport. Intre timp am avut surpriza ca Wizz sa renunte la zborul de intors din Fuerteventura (au renuntat la cursa) asa ca a trebuit sa ne luam alte bilete (la Ryanair, am primit oricum rambursare la Wizz) iar la intoarcere aceeasi poveste cu cazarea in Milano, din acelasi motiv (hotel Holiday Inn, 89 euro pe noapte de familie, transfer public gratuit). Si din cauza acelei anulari de la Wizz (care ne-a incurcat planurile pentru ca am aterizat pe Bergamo si am plecat a doua zi de pe Malpensa), am avut de luat un transfer intre cele doua aeroporturi, cea mai ieftina varianta gasita a fost o dubita de 9 locuri care a costat 116 euro pentru toti. In final costul total al drumului a fost de aproximativ 600 euro de familie (deci toata nebunia cu avioane si cazari a costat cam 150 euro de persoana – am impartit la 4 pentru ca preturile pentru infanti erau cam la fel de mari ca cele pentru noi). Ceea ce noua ni s-a parut un pret grozav. Totusi, data viitoare, daca nu vom avea constrangeri de buget, vom alege zborul direct, oricat va fi de mult :))) Nu a fost imposibil, dar a fost suficient de chinuitor cat sa nu ne mai dorim o astfel de trambalare 😀 

Zborul

Stiam ca nu o sa fie un zbor usor dar aveam trei motive sa facem haz de necaz: primul era faptul ca eram cu totii impreuna in exact aceeasi situatie si oricat de greu ni se parea… era la fel de greu si pentru ceilalti. Si asta ne incuraja si imbarbata sa vedem lucrurile din alta perspectiva, chiar si atunci cand pareau ca ne cam scapa lucrurile de sub control. Apoi era entuziasmul ca aveam sa stam doua saptamani in Fuerteventura, era suficienta motivatie sa induram orice greutate pe drum. Iar in final, faptul ca dupa muuuult, foarte mult timp, plecam undeva impreuna cu prietenii nostri (de fapt a fost prima vacanta “serioasa” impreuna de cand avem copii) ne-a adus tare multa fericire si… toleranta. Si poate ca ar fi si un al patrulea motiv, faptul ca fix inainte de plecare (cu vreo doua saptamani si un pic inainte) amandoi copiii (si de fapt si noi, mai ales eu) au fost extrem, extrem de bolnavi (luasera o bacterie numita Hemophilus Influenzae care s-a complicat si a dat in otita severa la amandoi). Parea ca nu se mai termina toata povestea cu imbolnavirea lor, ne simteam si noi rau si sinceri sa fim… aveam mari dubii ca aveam sa plecam. Cand am vazut ca ne revenim si ca putem pleca… a fost asa, ca o scapare dupa toata perioada aceea nebuna, o evadare si o schimbare de peisaj de care aveam nevoie ca de aer, deci cine si de ce sa se mai planga de zbor, de somn/nesomn, de mancat/nemancat? 🙂 

Insa judecand la rece, fara toate aceste motive care ne-au facut sa ni se para totul mai usor, zborurile au fost destul de solicitante, si in mare parte pentru ca ne-am complicat noi existenta inutil, copiii chiar au fost extrem de ingaduitori cu noi. Primul segment, Bucuresti-Milano Malpensa a fost un zbor de doua ore, la ora 16:20 (Ryanair). Alexei a dormit aproape tot zborul, Anastasia dormise in aeroport pana la imbarcare (al doilea somn al zilei) astfel ca pe zbor a fost treaza tot timpul, insa foarte linistita. La Vali si Claudia, prietenii nostri, situatia a fost inversa, Ariana (fetita de 5 ani) a fost treaza tot zborul iar David (bebe de 7 luni, cu cinci zile mai mare ca Anastasia) a dormit tot zborul. Am avut cu totii emotii cu zborul pentru ca toti copiii au fost bolnavi inainte de plecare (ai nostri cu otita printre altele) si ne era teama sa nu ii doara sau sa ii afecteze decolarea/aterizarea in vreun fel. Din fericire, a fost totul in regula, mai putin la Andrei (el a fost singurul din familie care in cele doua saptamani de dinainte de plecare nu a fost la pamant de bolnav, ci doar mici simptome de viroza) caruia i s-au infundat extrem de rau urechile, cu dureri mari chiar (si-a revenit a doua zi). Am avut activitati pentru micuti (carte de colorat refolosibila si carioci care se sterg usor pentru Alexei, jucarii de dentitie, suzeta cu snur si biberon cu apa pentru Anastasia) insa ne-au fost de folos mai mult pe zborul de a doua zi. Cu mancarea celor mici am rezolvat usor, am avut niste borcanase de mancare facute si sterilizate de Claudia, cateva fructe pentru a doua zi, un mix de nuci si niste briose (din care au mancat si cei mari). A fost minunat sa le avem pregatite si partajate, nu ne-am batut deloc capul cu mancarea niciunuia dintre copii. Am ajuns seara la hotel Idea, aproape de aeroport, am mancat pizza la restaurantul hotelului si ne-am culcat odata cu copiii (la maxim 8). 

A doua zi am avut al doilea zbor, catre Fuerteventura, tot asa, dupa amiaza. Am avut un mic incident cu transferul catre aeroport, ramasese microbuzul in mijlocul drumului, insa din fericire s-a rezolvat foarte repede si am ajuns la timp la aeroport. Am zburat cu Wizzair iar zborul a durat aproape patru ore. Patru ore lungi 😀 Prima parte a fost mai grea, Anastasia a fost destul de agitata, nu dormise bine primul somn si era fascinata de tot ce se intampla in avion, astfel ca i-a fost foarte, foarte greu sa adoarma (chiar daca avea white noise-ul avionului, san si peste trei ore de cand nu dormise). Cum parea ca adoarme, cum se reactiva si ii sarea somnul. Am incercat inclusiv in sistem, plimbata pe culoar si in spatele avionului, insa fiind un avion atat de mic (si atat de plin), era un haos in jur. Multi pasageri, mult personal la bord care tot aveau diverse de facut prin avion, asa ca nu a fost chip de stat in sistem (noi ne bazam pe experientele zborurilor lungi cu Alexei, cu avioane mari, in care aveam loc sa ne plimbam mai mult cu el in sistem). In orice caz, ne-am descurcat onorabil in final. E incredibil cat de usoare devin lucrurile cand cresc micutii, pe Alexei nici nu l-am simtit pe acest zbor, s-a jucat, a ascultat povestile citite de Andrei in avion, s-a uitat pe geam, a fost… un mic om mare 🙂 

Cand am ajuns in Fuerteventura, ni s-au cerut la intrare documentele completate (PLF-urile doar) apoi am intrat fara alte controale. Am avut ceva emotii pentru ca pe perioada calatoriei avea sa imi expire mie cea de-a doua doza de vaccin (toti ceilalti aveau boosterul facut) si ne temeam ca trebuie sa stam sa fac teste PCR, insa chiar inainte de a pleca in vacanta s-au schimbat din nou regulile, atat in Italia cat si in Spania, au devenit mai permisive, astfel ca nu a mai fost nevoie de nimic altceva infara de acele formulare Passenger Locator Form, pentru fiecare dintre noi (si pentru Spania, si pentru Italia).

Cum se intampla intotdeauna, zborurile de intoarcere au fost mai grele, pentru ca nu mai exista motivatia destinatiei care sa ne faca sa ni se para totul mai usor. Zborul Fuerteventura-Milano a durat mai putin (3 ore si jumatate) si chiar daca micutii au fost mai linistiti decat la dus, ni s-a parut destul de solicitant. Dar a fost bine. Mai neplacut a fost faptul ca am aterizat pe aeroportul Bergamo. Zborul initial luat de la Wizz avea aterizarea pe Malpensa, ceea ce ne-ar fi ajutat enorm pentru ca de acolo aveam zborul catre Bucuresti insa din cauza anularii care s-a intamplat dupa ce ne luasem biletele din Milano catre Bucuresti, a fost nevoie sa ne mutam de pe un aeroport pe altul. Asa ca dupa aterizarea din Fuerteventura am avut un transfer privat intre cele doua aeroporturi (care a durat aproximativ o ora) si la fel ca la dus, o noapte de cazare la un hotel din preajma aeroportului (Holiday Inn). Zborul de a doua zi a fost chiar… usurel am putea spune, amandoi copiii au fost foarte ingaduitori, am avut insa o “surpriza” la aterizare 🙂 Fix cum a pus trenul de aterizare pe pista, un senzor a detectat foc la ambele motoare, am fost inconjurati de masini de pompieri si de securitate si am fost debarcati direct pe taxi way. In final se pare ca a fost o alerta falsa, o defectiune a senzorilor, dar… ne-a cam stat inima in loc 🙂 In orice caz, pentru Andrei (cel care a zburat cel mai mult dintre noi toti) era prima oara in cele 420 de zboruri avute cand se intampla un astfel de incident. Deci destul de linititor am spune, nu se intampla chiar des 🙂

Bagaje

Am incercat sa ne incadram intr-un singur bagaj de cala. Spun ca “am incercat” pentru ca in final, nu am reusit. Scopul era sa luam un troler mare insa la Ryanair exista limita de 20 kg la bagaj (la Wizz am fi putut sa avem chiar 32kg dar fiind constransi de celelalte zboruri cu Wizz a trebuit sa ne incadram intr-un maxim de 20kg pentru bagajul la cala). Ghiozdanul foto si geanta de scutece, acesta era planul initial. Nu ne-am putut tine de el si pentru ca stiam ca puteam lua cate o geanta de mana de persoana… am luat. Si prietenii nostri la fel :)) Chiar radeam unii de altii ca am fi putut sa luam doua bagaje la cala si rezolvam mult mai bine problema bagajelor insa ulterior am conchis cu totii ca indiferent cate bagaje am fi avut la cala, tot am fi luat si bagajele de mana. Doar pentru ca stiam ca putem lua mai multe. Si pentru ca atunci cand pleci cu copiii, iti vine negresit sa iei toata casa cu tine (cel putin in cazul nostru si al tuturor prietenilor nostri cu copii asa este :D). A fost un mic “circ” cu toate lucrurile pe care le aveam cu noi. Doua genti de mana, un ghiozdan foto, o geanta mare de scutece atasata de carucior, carucior si scoica. Si acum ma iau palpitatiile gandindu-ma cate au fost si cat s-au chinuit bietii baieti. Lesson learned din aceasta vacanta: in bagajele de mana TREBUIE sa fie doar ce e absolut necesar pe drum (si anume ghiozdanul foto si geanta de scutece), nicidecum vreo haina burdusita care nu a mai avut loc in bagajul de cala sau mai stim noi ce alte lucruri care ajung in bagaje asa in ultimul moment 🙂

Masina de inchiriat

Inca de la inceput am vrut sa inchiriem o dubita de noua locuri, stiam exact ce vrem (acum multi ani am fost in Austria cu un grup de noua persoane, am facut un road trip minunat, inchiriasem o astfel de dubita si ne-am simtit minunat). Da, a fost mai costisitoare decat daca am fi luat doua masini mici si da, era un pic complicat sa ne sincronizam perfect ambele familii la plecari. Si da, deseori se trezeau copiii unii pe altii in masina, somnurile lor nu erau NICIODATA sincronizate. Dar a fost bine asa cum a fost, a fost fix sentiment de… road trip si distractie, ca atunci, pe vremurile cand nu aveam micuti 🙂 Si intr-un fel sau altul, ne-am descurcat. Au fost putine momentele in care am avut nevoie separat de masina sau ne-am facut program separat si cum Andrei lucra pe timpul zilei, a fost varianta optima pentru ca eu nu am fost nevoita sa conduc (conducea Vali intotdeauna). Si ne facusem un program destul de standard, dimineata mergeam la plaja si ne intoarceam dupa amiaza cat sa il luam si pe Andrei cand termina jobul si sa mai vedem impreuna cate vreun loc nou. 

Masina am inchiriat-o de la CICAR (Canary Islands Car), o companie de inchiriat masini cu reviewuri extrem de bune si cele mai mici preturi gasite. Fiind atat de apreciata, dupa ce am aterizat si ne-am luat bagajele am prins o coada absolut imensa la birourile lor (abia apoi am inteles de ce oamenii de pe zborul nostru efectiv alergau prin aeroport, ca sa ajunga mai repede la birourile de rental), probabil ca erau cel putin 20 de inchirieri in fata noastra. Nu am asteptat atat de mult cum ne-am imaginat (am mai stat noi ore in sir la inchiriat masini), aproximativ o ora, insa problema nu a fost nici pe departe asteptarea. Ci faptul ca desi aveam o rezervare facuta (dubita de 9 locuri) ni s-a spus foarte nonsalant ca… nu mai au masina. Tocmai dadusera o dubita unui grup care se afla inaintea noastra la coada si… nu mai aveau alta.  Eram atat de obositi iar copiii abia mai rezistau, ca nu am reusit sa nu ne pierdem cumpatul :))) Cumva au facut rost de o dubita, care insa avea intregul portbagaj ocupat de rampa pentru persoane pentru dizabilitati (nu ne incapeau bagajele) si ne-au promis ca a doua zi aveau sa ne aduca o dubita normala, cu portbagaj normal. Ceea ce s-a si intamplat de altfel. In ultimele vacante in care am inchiriat masini am tot avut probleme cu inchirierile asa ca nu ne-a mirat deloc problema aceasta 🙂 

Oricum, inafara acestui lucru, totul a fost minunat la CICAR. Nu am platit nicio taxa uriasa, nu ni s-au oprit sume colosale drept garantie, nu ni s-a bagat pe gat nicio asigurare. Totul a fost extrem de simplu, din secunda in care am ajuns la biroul de rental a durat fix 3 minute sa primim actele si sa ne ghideze catre masina. Inchiriasem si scaune pentru copiii mari si spre surprinderea noastra chiar nu au fost cele mai distruse scaune (asa cum ni s-a intamplat spre exemplu acum trei ani in Dubai). Ba chiar aveau o camera mare plina cu scaune auto, de unde puteam alege orice ne placea. Minunat! Pentru copiii mici am venit noi cu scoicile de acasa, nu am vrut sa riscam sa ii asezam in scoici murdare sau mai putin sigure (si cred ca bine am facut, pentru ca nu aveau deloc scoici auto; si nici scaune rear facing). 

Am inchiriat masina pentru doua saptamani, clasa Mercedes Vito (am primit Opel Vivaro initial si apoi Fiat Talento) iar costul de inchiriere (masina, taxa pentru al doilea sofer si doua scaune auto pentru copii) a fost 940 euro. Doua masini mici ar fi fost mai ieftine (si probabil mai usor de rezervat, cu siguranta nu am fi avut problema cu lipsa masinii) dar nu ar fi fost la fel de… distractiv 🙂 Si acum daca am mai fi inca o data credem ca am alege acelasi tip de masina. Daca totusi ar fi fost o destinatie in care am fi vrut sa vizitam mai mult, sa mergem mai mult cu masina, sa facem opriri mai dese si sa avem un program mai incarcat, ar fi fost destul de dificil cu o singura masina pentru ca ar fi fost greu sa ne sincronizam programele si ritmul. Insa pentru ca totul a fost foarte lent si in general vedeam un singur loc nou seara, impreuna iar drumurile erau foarte scurte (20, maxim 30 de minute) a fost gestionabil cu o singura masina.

Exista si transport in comun pe insula, chiar ne-am interesat pentru ca ne gandeam ca poate ar fi putut Andrei sa il foloseasca dupa ce avea sa termine de lucrat, ca sa vina acolo unde ne aflam noi, insa nu l-am folosit niciodata. Sinceri sa fim, suntem atat de obisnuiti cu flexibilitatea pe care ne-o ofera o masina inchiriata ca ne e foarte greu sa luam in calcul varianta transportului in comun, mai ales pe o insula unde nu e totul atat de bine organizat ca intr-un oras mare. Iar distantele catre punctele de interes pentru noi erau atat de mici, ca ne era usor sa mergem inapoi acasa si sa il luam si pe Andrei. De fapt, au fost si multe zile in care am ramas la piscina, la cazare, pana cand a terminat Andrei de lucrat, apoi am plecat cu totii impreuna. 

*** Continuarea in partea a doua ***