Daca in primele doua articole ne-au povestit despre Parcul National Amboseli si despre cele doua lacuri Naivasha si Nakuru, in ultimul articol din Kenya, Ina si Adi ne vorbesc despre experienta din Rezervatia Naturala Masai Mara. Si daca nu ati apucat sa cititi primele doua articole, le gasiti aici si aici ☺ Iar daca le-ati citit… cititi-l si pe acesta, este cel mai cel dintre toate! ☺

 

****

 

Ziua 5: Lake Nakuru – Masai Mara

Am plecat devreme spre Masai Mara, la ora 7:00, ştiind că va fi un drum de 320 km, din care ultimii 40 de “bumper road” – noi imaginându-ne drumurile noastre forestiere, cu niscaiva gropi ici colo. Aveam să aflăm că nu e chiar aşa! Singura bucurie a fost că nu a mai trebuit să trecem prin nebunia din Nairobi, ci am cotit imediat după Naivasha spre dreapta, ocolind capitala. Drumul începe binişor, dar cu cât te apropii de Masai Mara, devine tot mai rău. În ultimii aproximativ 40 de km începe acel “bumper road” de care ne avertizase mai devreme Peter, dar care era de fapt un drum comunal de pământ, plin de cratere, nu gropi, care te duce până la poarta rezervaţiei.

Pe stânga şi pe dreapta vedeai masai cu cireada lor de vaci (creşterea vacilor fiind principala lor activitate). Pe drumul cu cratere, am văzut la un moment dat în mijlocul drumului un copil cu un bidon într-un căruţ, ce avea în mână o improvizaţie de pâlnie făcută dintr-o sticlă de plastic, iar cu ea se chinuia să umple bidonul dintr-o băltoacă formată în urma ploilor. Acel mâl, că nu poţi să-i zici apă, era execrabil. Am exclamat dintr-odată: “What is he doing with that water?!?” la care Peter mi-a răspuns că o ia pentru vite. A fost o scenă care mi-a pus un nod în gât şi am realizat şi mai tare câtă sărăcie e în ţara asta! Pentru ei apa într-adevăr era sfântă, primul lucru pe care ni-l cereau copii, trimişi cu vacile la păscut, pe lângă care treceam cu matatu când ieşeam în safari era apă, apoi mâncare şi abia apoi bani.

 

Ca o paranteză, pot spune că sărăcia m-a izbit încă din Nairobi, când stăteam dimineaţa la micul-dejun cu de-toate, cu faţa la savană şi mai vedeam trecând pe jos oameni care se duceau la muncă, cu bocceluţa în spate. Te cuprindea imediat milă şi gândul că sclavia nu a murit niciodată aici. Abia pe drum ne-a explicat Peter că aceia sunt aşa numiţii „walkeri” adică oameni plătiţi de companiile unde lucrează să meargă pe jos la muncă (plătiţi e mult spus, primeau între 100-300 Ksh, adică vreo 1-3 $ pe zi). Nu-mi dau seama dacă asta era o metodă de reducere a poluării, având în vedere că toate maşinile, dar TOATE, erau pe motorină şi scoteau un fum negru pe ţeava de eşapament, de am zis în 5 ore de inhalat în continuu aşa ceva că mor acolo. Ne-a explicat Peter că la ei revizia în loc să se facă la 3.000 km, se face pe la 10.000 km, pentru că e o corupţie la nivel înalt şi scapă fără nicio amendă. Şi, apropo de Poliţia lor, au un stil aparte de a opri tirurile pentru control: la un moment dat apare un semn triunghiular pe care scrie „Police Control” în mijlocul drumului sprijinit între două pietre, ca la 50 m să apară două bare cu ţepi mari, dispuse stânga-dreapta, în aşa fel încât ca să le ocoleşti trebuie să reduci viteza foarte mult. Tirurile n-au cum să scape, însă maşinile mici scapă fără probleme, am văzut chiar în faţa noastră cum i-au făcut semn unuia să oprească, iar ăla a gonit-o şi dus a fost. Poliţia nu a făcut NIMIC, se uitau ca proştii unul la altul. L-am văzut mai apoi pe tip că în următorul sat, a cotit la dreapta pe nişte străduţe şi end of story. La ei, traficul cu droguri este pedepsit cu pedeapsa capitală! (am primit şi sms de la MAE cu acest avertisment încă de când am călcat în Kenia).

Dar, să revenim la destinaţia noastră: Rezervaţia Naţională Masai Mara, care se află în districtul Narok, în partea de sud-vest a Keniei, acoperind o suprafaţă de 1.510 km² ce continuă cu Parcul Naţional Serengeti din Tanzania, împreună având o suprafaţă de 25.000 km². Este renumită prin populaţiile mari de lei, leoparzi şi gheparzi, dar şi pentru migraţia anuală a zebrelor şi antilopelor Gnu, către şi dinspre Serengeti ce are loc din iulie până în septembrie, cunoscută ca Marea Migraţie.

Am trecut pe drum şi prin Narok, acesta fiind un fel de capitală a triburilor Masai din zonă. E un orăşel destul de prăpădit, dar plin de viaţă: vezi la grămadă oameni din tot felul de triburi. Sunt Swahili sau Kikuyu care se ocupă aproape exclusiv de comerţ, adică măcelării, bodegi, ceva magazine mici. Ajunşi la intrarea în parc, ne-au întâmpinat din nou masaii puşi pe jecmaneală, doar că, având lecţia învăţată din Amboseli, le-am evitat privirea şi dacă vedeau că nu-i bagi în seamă plecau. Plus că aici am avut noroc că mai erau încă 20 maşini de safari la coadă, deci aveau clientelă, iar Peter s-a mişcat mai repede ca data trecută. Am ajuns la Mara Sopa Lodge pe la ora 14, ne-am cazat la căsuţa cu nr. 38, şi am fugit repede să servim prânzul. Cu Peter am stabilit că ieşim la un game-drive pe la 16, aşa încât aveam timp doar de mâncat şi survolat un pic lodgeul. Tot ansamblul de la Mara Sopa este gândit să imite casele de masai, care sunt circulare şi cu acoperiş din paie: recepţia este rotundă, barul, şi până şi camera noastră era pe rotund, de te simţeai într-adevăr ca într-un cort mai mare.

În Masai Mara am făcut game-drive cu Peter după cum urmează: în prima zi unul de vreo 3 ore, după masă, iar în ziua următoare fiind toată ziua în rezervaţie (am mâncat de prânz pe malul lacului, în matatu). Masai Mara ni s-a părut de departe cel mai frumos loc văzut în Kenia. Este cea mai mare dintre rezervaţiile vizitate, cu o suprafaţă de 1510 km² şi e efectiv plină de animale de la un capăt la celălalt. La un moment dat am filmat 360^o de animale. Dacă vrei să trăieşti cu adevărat imaginile pe care le vezi la National Geographic şi Discovery, ai nimerit unde trebuie! Peisajul seamănă mai mult cu ceea ce suntem obişnuiţi de-acasă, adică dealuri, copaci, chiar şi mici păduri pe ici pe colo. Datorită dealurilor şi clima este mult mai blândă, e mult mai răcoros decât în Amboseli sau Nakuru. Peste tot sunt izvoare, pâraie, zone mlăştinoase. Vezi aproape garantat leii sau gheparzii la vânătoare, ceea ce nu se poate spune despre orice altă rezervaţie din zonă. Scheletele şi oasele de animale pe care le întâlneşti la tot pasul, dovedesc acest lucru.

În primul safari am văzut antilope waterbuck diferite de cele văzute până acum, bivoli africani şi mii de zebre şi antilope Gnu. Ba chiar, tot mergând pe drumurile alea, dăm la un moment dat de o cireadă de bivoli africani fix în mijlocul drumului, erau aproximativ 100. Peter a oprit motorul să le facem poze, şi ei ne-au înconjurat maşina, eram efectiv în mijlocul lor. Apoi, ca să putem pleca, ambala motorul, şi înainta uşor spre ei, astfel încât a reuşit să elibereze calea şi am putut trece. Efectiv nu aveai timp să respiri, că deja mai apărea un animal în cadru.

După acest episod, ajungem într-un loc unde îşi făceau siesta trei leoaice, tolănite pe nişte pietre mai înalte. Apoi, un alt leu fusese zărit de nişte maşini, mergând alene prin savană. Am gonit într-acolo şi îl vedem mergând printre cele 20 de maşini de safari fără nicio treabă, ba chiar la un moment dat şi-a schimbat traiectoria şi a trecut fix pe lângă maşina noastră! Nici nu ne băga în seamă, răgea uşor, iar Peter ne-a zis că fusese exclus din grup şi îşi chema prietenii, informându-ne că leii pot auzi de la 10 km distanţă. Am ordonat Regelui pentru a doua zi un masacru, iar el a zis că se rezolvă ☺. Am plecat fericiţi, cu gândul deja la full-day-game-drive-ul de a doua zi, tot sperând că vom prinde măcar un leopard (singurul animal, din cei 5 BigFive, care ne lipsea în poze) sau vreo vânătoare a prădătorilor live.

Faza cu titulatura „Big Five” dată animalelor este foarte ciudată la ei. Oricine ar considera că au primit această titulatură datorită măreţiei lor şi a măiestriei cu care vânează. Total greşit! Am rămas uimită când mi-a zis Peter că cele cinci animale „Big Five”: elefantul, bivolul african, leopardul, leul şi rinocerul sunt supranumite aşa pentru ce au ele de oferit omului, şi anume: elefantul pentru colţii de fildeş, bivolul pentru carne, leopardul pentru blană, leul pentru gheare şi blana şi rinocerul pentru colţ. Deci, nu măreţia lor conta, ci valoarea lor pentru om!! Dar ce să te aştepţi de la o ţară din lumea a treia?…

 

Ziua 6: Safari in Masai Mara

Ne trezim dis de dimineaţă, cum ne obişnuisem deja, şi plecăm în ultimul safari şi cel mai lung, urmând să ne plimbăm prin rezervaţie toată ziua. Încă de la început ziua se anunţa una excelentă, când am văzut o hienă la vreo 50 m cum mânca dintr-un leş de antilopă Gnu de zor, şi un şacal încerca şi el să prindă o bucată, totul asezonat de vulturii pleşuvi care aşteptau şi ei un os, ceva, la final. Ne-am îndreptat într-acolo să putem poza şi filma mai de aproape festinul şi am ajuns la nici 10 m de „show”. Puteai auzi oasele cum se sfărâmau în colţii duri ai hienei, iar jocul de-a v-aţi-ascunselea cu şacalul era chiar comic! ☺ Puţin mai departe am văzut nu mai puţin de 13 girafe ce se îndreptau agale spre micul dejun, adică spre nişte pâlcuri de acacia. N-am mers mult şi vedem pe dreapta câteva maşini de safari oprite, deci ceva important de văzut. Ajungem în dreptul lor şi vedem într-un tufiş 3 leoaice care serveau deja micul dejun dintr-o antilopă Gnu (prada preferată a leilor, din cauza vitezei mici cu care aleargă aceste animale). Plecăm mai departe şi Peter ne opreşte pentru că în faţa noastră treceau vreo 1000 de antilope Gnu şi zebre. Am văzut pur şi simplu Marea Migraţie a animalelor din Serengeti spre Masai Mara! Cât puteai cuprinde cu privirea era plin de Gnu şi zebre, ici colo şi bivoli, însă animalele care migrează din Tanzania în Kenia sunt doar Gnu şi zebrele. Erau efectiv mii de animale, iar noi trăiam pe viu această Mare Migraţie! Absolut superb!

Apoi primim prin staţie info că s-a zărit ceva într-un tufiş, mergem într-acolo şi găsim un ghepard tolănit la soare, la nici 1 m de noi. Pur şi simplu maşinile au oprit lângă labele lui, şi el n-avea nicio treabă!! Se lingea de zor, îşi curăţa labele, mai punea capul jos să doarmă, mai îl ridica. Evident că se strânseseră deja 5 maşini de safari, dar nici asta nu l-a deranjat! Se făcea ora prânzului şi nu ştiam unde vom mânca, dar mai ales unde ne vom face nevoile, că doar eram în mijlocul savanei! Tot mergând în căutarea de animale am observat că ne apropiam de un râu, care ulterior am aflat că se chema chiar Râul Mara. În drum spre acest râu era un mic deluşor, unde ne-am şi oprit pentru nevoile personale, bag seama că acolo era pit-stopul, pentru că se strânseseră peste 40 maşini de safari, fiind cel mai sigur loc unde te puteai da jos din maşină. De aici, trebuia să ne găsim un loc umbrit unde să putem servi lunch-box-ul nostru. Chiar vorbeam între noi, că decât să ne oprim sub un copac obosit (cum am observat că făcuseră deja câteva matatu) mai bine mergem lângă râu, că poate prindem şi o trecere a animalelor prin apă. Nici n-am terminat de vorbit ca Peter parcă ne-a înţeles şi s-a şi îndreptat spre râu. Însă, în drum spre rău, vedem printre tufişuri un rinocer NEGRU, care alerga ca disperatul. Urmează o urmărire ca în filme. Peter calcă pedala şi îl urmărim, noi şi încă 4 matatu, prin tufişuri, până se opreşte pentru 5 sec, apucăm să facem câteva poze, şi iarăşi o ia la goană! Pesemne că se speriase de ceva anume, de gonea aşa! După această goană nebună, plecăm spre râu, în căutarea unui loc optim unde putem mânca, nepierzând nimic din peisaj. Mergem pe lângă râu, unde Peter ne arată ici-colo crocodilii de Nil pe malul râului şi grupuri mari de hipopotami pe râu. Crocodilii erau imenşi, prima dată am văzut doar unul pe malul opus, apoi după o cotitură am văzut alţi doi, pe malul nostru, iar mai apoi alţi trei la fel de mari şi fioroşi. Malul era foarte abrupt, doar în câteva locuri puteai observa zonele de trecere a animalelor, cu urmele aferente, Peter informându-ne că aici se filmează majoritatea scenelor din timpul Marii Migraţii de pe Discovery şi NatGeo Wild ☺. Ne-a mai zis că trebuie să avem răbdare că poate dura şi două ore până se hotărăsc să traverseze răul.

Nici n-a terminat bine de vorbit că vedem că un grup de animale, în frunte cu o zebră că se îndreptau spre râu, ne îndreptăm şi noi într-acolo, însă dintr-o dată se opresc, iar Peter se opreşte şi el, crezându-le, însă eu continui să filmez şi dau zoom pe prima zebră, urmărind-o ce face, şi văd că dintr-o dată o ia din nou la goană spre râu, îl avertizez pe Peter şi în secunda doi, plecăm şi noi în mare viteză sa le putem prinde fix când aveau să pună piciorul în apă. Peter face o adevărată demostraţie de game-drive, încercă şi reuşeşte să treacă printre ele, în goana lor nebună, ele ocolesc în viteză maşina şi reuşim să trecem dincolo de ele, îndreptându-ne către un loc de „belvedere” pe malul răului, ştiut numai de Peter. Dar, chiar când ajungem acolo, brusc se opresc şi animalele fix în buza malului. Praful se ridicase în sus de-un metru, agitaţie printre animale, adrenalină la maxim. Încercăm să ne liniştim, iar Peter ne propune să rămânem aici şi să aşteptăm până se hotărăsc să treacă, mâncând prânzul. Zis şi făcut, deschidem noi cutiile cu mâncare şi începem să mâncăm, fiind cu ochii aţinti spre rău şi pe malul celălalt. Când privesc mai bine pe celălalt mal, observ într-un tufiş, două urechi negre. Fără să zic nimic, iau camera şi dau zoom până acolo, şi exclam cu voce tare: „Un leu, un leu!”. Până şi Peter a înţeles ce am zis eu în română şi i-a anunţat şi pe ceilalţi ghizi unde să se uite.

Am aruncat şi prânz şi tot, am început să filmez în continuu, nepierzând leoaica din cadru, apoi observă A. că şi animalele începuseră să treacă răul! Atacul era iminent! Adrenalina începuse să ne cuprindă tot corpul! Vedeam antilopele Gnu şi zebrele cum treceau prin faţa leoaicei, şi ea stătea la pândă calmă şi rece, şi la un moment dat s-a aplecat cu labele din faţă, din ce în ce mai aproape de ele, şi de-odată a sărit la gâtul unei Gnu tinere, a înşfăcat-o cu ambele gheare şi cu o forţă incredibilă a pus-o la pământ şi a ţinut-o aşa mai bine de 6 minute, sufocând-o. Fără să îmi dau seama îmi dăduseră lacrimile de bucurie că am putut vedea aşa ceva live, ce să mă zic că tremuram şi eu şi A. din cap până în picioare. Am rămas cu scena asta în cap toată ziua. Nici de leopard nu ne păsa dacă îl mai vedeam sau nu! Eram fericiţi! ☺

Ca o cireaşă de pe tort, la întoarcerea spre lodge am văzut fix la marginea drumului doi lei, adulţi, care stăteau tolăniţi la soare şi se lăsau pozaţi din toate unghiurile, iar aproape de lodge nişte manguste dungate (rudele keniene ale suricatelor) super comice şi drăgălaşe! ☺ A fost o zi de safari excelentă!

 

La întoarcerea la lodge, nu ne-am culcat până ce nu am filmat faza cu apa în emisfera sudică ☺, care curge în sens invers acelor de ceasornic, faţă de emisfera nordică, unde curge în sensul acelor de ceasornic. Ce am aflat ulterior, este că dacă ajungeai pe linia Ecuatorului, apa curgea drept, fără a mai forma vârtej nici în stânga nici în dreapta ☺ Tare, nu?

Am plecat devreme din Masai Mara, luându-ne „La revedere” de la acest tărâm plin de sălbăticie şi mister, ce-ţi oferă atât de multe emoţii şi clipe de neuitat, şi unde singura lege care domină este legea junglei!

Am ajuns în Nairobi în jurul prânzului, şi ca o completare frumoasă a acestui minunat periplu, am fost duşi să mâncăm la cel mai renumit restaurant din Kenia, Restaurantul Carnivore, specializat exclusiv pe grătare de toate felurile, listat fiind de câteva ori între primele 50 de experienţe culinare din lume. Cum stă treaba aici? Te aşezi la masă şi primeşti ca antreu o supă crema şi apoi un cartof copt. După aceea ţi se aduc o grămadă de sosuri şi salate, primeşti un steguleţ alb pe masă şi încep să vină băieţii cu carnea de grătar. Carnea se frige pe un grătar cu diametrul de vreo 3 m de care te loveşti cu nasul, fiind fix lângă intrare, înfiptă într-un fel de ţepuşe lungi care seamănă foarte bine cu nişte săbii cam de 1 m. Când e gata, vin băieţii cu săbiile la masă, pline cu carne, şi te întreabă dacă doreşti sortimentul respectiv. Dacă da, atunci ţi se taie o felie în farfurie şi ţi se spune cu care sos de pe masă merge cel mai bine carnea respectivă. Mănânci în principiu vită, porc, pui, dar şi diverse specialităţi (momite de bivol, limba) şi rarităţi precum carne de crocodil sau chiftele de struţ. Când nu mai poţi, culci steagul pe masă şi te declari învins. Apoi vine chelnerul cu meniul de deserturi şi cafele/ceaiuri şi ai terminat. Ambientul este foarte plăcut. Mănânci într-o curte interioară plină de verdeaţă, cu muzică africană pe fundal. Noi, după 15 minute, am capitulat, de i-am uimit pe toţi pe acolo că am rezistat atât de puţin. A fost chiar o experienţă culinară fantastică!