Aaaah la naiba, suntem rupti dupa petrecerea de aseara. Obositi, mahmuri, infometati. Planul initial era sa stam treji toata noaptea iar a doua zi de dimineata sa mergem direct la piata de peste Tsukiji ca sa vedem licitatia de ton. Am fi vrut sa fim la 4:30 deja la coada, ca sa prindem loc in primele 120 de persoane carora li se permite accesul la licitatie. Dar, nu stim cum si nici cand, am avut un moment de blackout si la un moment dat am adormit dusi. Fara sa ne punem macar ceasul sa sune. Asa ca am pornit spre piata abia pe la ora 9 si jumatate, resemnati ca nu vom prinde licitatia.
Am ajuns la locul cu pricina. Scoate aparatul, inarmeaza-te cu rabdare si intra in haos! Pe stanga si pe dreapta tarabe cu tot soiul de pesti gatiti in fel si chip. Sashimi la orice pas, creier de peste, gratare, fum, fructe de mare. Cozi, imbranceli, aglomeratie. Miros de peste proaspat. Localuri mici cu doua-trei mese unde oamenii mancau de zor bunataturi locale. Degustari de sushi sau de ceai verde. In cateva cuvinte… Ne pierdusem complet mintile! Unul intr-o parte, celalalt in alta, ne rataceam printre tarabe salivand. Si uite ca in toata ameteala asta, am uitat de piata de peste propriu-zisa, unde sunt adevaratii comercianti de peste. Am plecat din zona de street food si am inceput sa cautam piata. Eram in intarziere, era deja aproape 11, iar piata se inchidea la 12.
Din pacate, atunci cand am ajuns noi totul era pe terminate. Masinute cu cutii si pachete misunau pe ici pe colo, nici urma de turist si oameni strangand ultimii pesti ramasi nevanduti. Ce dezamagire! Am dat o fuga prin toata piata, cat sa ne convingem ca intr-adevar nu mai era nimic, ne-am uitat cum ambalau si congelau pestii ramasi iar intr-un final a trebuit sa plecam, mai ales pentru ca ii incurcam cu stangacia si ameteala noastra. Am stabilit ca ne intoarcem peste doua zile, ca sa prindem du-te vino-ul specific pietei.
Asa ca pana una alta am luat-o pe jos pana la Ginza, zona plina de magazine si malluri luxoase. Dar pentru ca niciunul dintre noi nu avea dispozitia necesara sa isi piarda mintile printre vitrine scumpe, am mers inainte, catre Imperial Palace. Ne dureau picioarele de muream, ne era foame iarasi si voiam sa ne asezam undeva, oriunde! Dar ne consolam cu gandul ca dupa Imperial Palace vom merge la un restaurant specializat pe Kobe beef.
Vita Kobe este crescuta in zona Kobe din Japonia si este un tip mai aparte de vita, crescuta intr-un mod mult mai special decat altele. Carnea este mult mai grasa, mai frageda si mai gustoasa. Si evident, mult mai scumpa si mai greu de gasit 🙂 Nici nu-i de mirare de ce costa asa mult, avand in vedere ca vacile Kobe sunt masate cu sake si hranite cu foarte multa bere! Practic datorita dietei bazata pe bere se creste apetitul vacilor. Mancand mai mult, carnea lor devine mai grasa si mai gustoasa. Iar masajul cu sake este facut pentru a relaxa vacile 🙂 Cu cat sunt mai calme si mai relaxate, cu atat carnea lor va fi mai buna.
Am ajuns intr-un final la palat. Nu am putut sa il vizitam, ci doar sa il vedem pe dinafara, insa intreaga zona ne-a placut foarte mult, cu parcul imens, spatii largi si palatul inconjurat de apa. Cateva poze de profil, doua filmari cu GoPro-ul si ceva prosteala si eram good to go.
“Deci, Kobe beef?”
20 de minute de mers pe jos pana la restaurant. Doamne Dumnezeule, parca ne-a picat cerul in cap. Ma bat balerinii, ma doare spatele, mi s-au umflat picioarele, imi sunt mici tenesii. Cam astea erau discutiile dintre noi. La fiecare minut il terorizam pe Michele cu intrebari.
“Are we there yet? Cat mai avem? Sigur tot 20 de minute? Te uiti bine pe harta? Tot n-am ajuns? Pana la capatul strazii??!! Nu avem un metrou pe aproape? Nu putem sa alegem alt restaurant? Mi-e foame, mi-e sete, vreau la baie.”
Deja ne ignora.
“Carceeeeel!!”
Stop, pauza 2 minute.
“Guys, mai avem 5 minute de mers, we’re almost there”.
5 minute de mers la viteza noastra pareau o eternitate. Abia asteptam sa ajungem, sa ne comandam Kobe beef-ul si cate o bere rece si sa stam pur si simplu. Ce bine suna ideea de a sta undeva jos. Google maps ne arata ca am cam fi ajuns. Nici urma de restaurant. Soc si panica. Unde e restaurantul?!?!
La colt de strada vedem indicatorul. E la subsol. Doamne ce spaima, pentru o secunda am crezut ca l-am ratat. Hai, toata lumea la subsol. Ni se parea ca miroase a friptura de vita si a noodlesi. Inghiteam in sec numai gandindu-ne ca vom manca in sfarsit Kobe beef! Asa ca e lesne de inteles de ce stateam ca fraierii in fata unei usi inchise, cu o pancarta mare de “CLOSED”, si nu ne venea sa credem. Tripadvisor ne arata ca restaurantul era deschis si functional, cum e posibil asa ceva? Abia trecuse de ora 2 si era deja inchis?!
Ei bine da. Pentru ca in zona aceasta toate restaurantele se inchideau dupa pranz si deschideau din nou seara. E greu de descris disperarea unui om flamand atunci cand nu are ce manca :)) Noi eram sase, toti la fel de disperati si infometati, si am fi mancat orice, oricum si mai ales oricat. Ne-am impartit fiecare in cate o directie si in final am gasit solutia salvatoare: un restaurant specializat pe noodlesi japonezi. Nu era poate cea mai buna optiune, dar au fost deliciosi! Iar berea Suntory ideala!
“Fie omul cat de mic… Cum era vorba?”
“…Dupa masa doarme-un pic?!”
Ca bine zice. Fuga la hotel si doua ore de somn pana spre seara, cand planuisem sa mergem la degustare de whisky. Anul acesta, Japonia a batut Scotia in materie de whisky si se pare ca marca Yamazaki a fost declarata cel mai bun whisky din lume. Asa ca hai sa il incercam. Vlarissa citise despre barul Zoetrope pe un blog. Este un loc destul de putin cunoscut si greu accesibil, in zona Shinjuku, insa cu Google Maps-ul la indemana, l-am gasit destul de repede. Este un bar de apartament, aflat la ultimul etaj al unui bloc. Apartament e mult spus, pentru ca de fapt e o simpla camera cu trei mese si cateva scaune la bar. Ne-am inghesuit toti sase la o masa din colt (pesemne ca asta l-a cam deranjat pe proprietar), apoi am inceput sa studiem meniul.
“Cova chage! Cova chage! 600 yen peson!”
Mda, pe langa bauturile comandate trebuia sa platim o taxa de coperta (cover charge) de 600 yeni de persoana. Nu e tocmai cea mai grozava prima impresie, dar fie, sa speram ca whisky-ul va fi bun. Preturile sunt uriase, incepand de la 1500 yen un pahar de whisky sau 800 yeni o bere locala. O degustare de trei pahare de whisky ajungea la aproximativ 2500 yeni. Insa intreaga experienta nu a fost rea deloc! Barul in sine era foarte interesant si atmosfera per total era cu adevarat placuta.
Incantati nevoie mare (si putin ametiti), am iesit din bar si ne-am pierdut pe strazile din Shinjuku, in cautare de yakitori. Restaurantele de aici sunt foarte, foarte mici si de regula oamenii mananca afara, in mijlocul strazii.
Asa ca a gasi o masa pentru sase persoane este 100% imposibil. Ceea ce inseamna ca daca totusi gasesti asa ceva, va fi o mare teapa. Dar cum noi nu aflasem inca asta, am fost foarte multumiti atunci cand o hostessa ne-a ademenit in restaurant si a inceput sa faca cateva permutari de mese, incat sa ne aseze pe toti la un loc. Meniul cam anost si scump. Dar daca tot ne asezam, sa incercam totusi yakitori, acele frigarui cu diverse tipuri de carne si legume. Comandam doua platouri.
“So? So? One one?”
“Ce-nseamna so?”
“Vrea sa spuna sauce. Yes, yes, one one, pe amandoua platourile”.
“So” insemna “salt”, asa ca cele doua platouri musteau de sare grunjoasa si ori de cate ori gustam ni se facea gura punga. Apa, Cola, Ginger Ale. Inca o gura de saramura, iar apa, Cola, Ginger Ale.
Ne-am cam luat teapa. Iar la final, surpriza, si aici aveau “cova chage”, cate 300 yeni de persoana. Scoteam deja flacari pe nas. Platim nota si plecam din zona restaurantelor, satui de tepele luate in Shinjuku.
O ultima oprire inainte de a ajunge la hotel. Golden Gay. Un loc cu stradute inguste, plin de baruri mici, tipic japoneze, unde localnicii se intalneau seara pentru a bea si a petrece timp impreuna. Locul parea sa fie total impotriva turistilor, si asta pentru ca la fiecare intrare gaseai taxe uriase pentru persoanele care nu vorbeau japoneza. Uneori ajungeau sa ceara chiar si 15.000 yeni doar cover charge, pe langa costul bauturii. In baruri vedeai negresit numai si numai japonezi, si doar cativa turisti rataciti pe strazi, care cascau gura pe la vitrinele localurilor. Atunci cand erau prinsi, japonezii ii apostrofau. Voiau sa se bucure de intimitate si nu acceptau intrusi in zona aceasta. De fapt si de drept, numele de Golden Gay vine de la “oamenii blonzi”, predominant englezi si australieni, care le invadau acum ceva ani barurile, imbatandu-se si stricand intreaga atmosfera specifica locului. Pentru a curata putin zona de turistii nepoftiti, au bagat treaba cu cover charge-ul urias. Si cum si noi eram oameni blonzi pentru ei, ne-am luat talpasita destul de repede din Golden Gay, mai ales ca aparatul foto de la gatul nostru ii incomoda destul de mult pe japonezi.
Bottom line, Shinjuku este un loc in care trebuie ajuns atunci cand esti in Tokyo, insa mai degraba treci pe aici doar in plimbare. E plin de turisti si se profita la maxim de lucrul acesta. Sfatul nostru ar fi sa nu ramaneti nici la masa, nici la baruri in zona Shinjuku, mai ales daca nu vreti sa luati vreo teapa si sa fiti nevoiti sa scoateti din buzunar mai multi bani decat ati crede. Zona are farmec, e interesanta si deosebita, insa prea turistica. Cel putin asta e parerea pe care ne-a lasat-o noua…
prinlume.com 
One thought on “Tokyo – Tsukiji Fish Market, Imperial Palace, Whisky Bar, Shinjuku, Golden Gai”