Mai, mai, mai, azorenii nu doar ca au alta notiune a timpului (de vreo douazeci de ori si jumatate mai lent), dar nici nu prea au cultul micului dejun! Ori vrei pasteis de nata in port si un cafe latte la 3 in 1, ori astepti pana mai spre pranz cand se deschid restaurantele. N-ar fi o problema, dar dimineata suntem monstri pana nu mancam doua trei surcele. Pe urma devenim iar oameni. Asa ca primul obiectiv turistic pe ziua de azi e plaja Caloura. Nu pentru plaja, pentru ca nici macar nu-i o plaja propriu zisa ci mai degraba un port, dar pentru restaurantul-bar de pe coasta. Doar ca surpriza, deschide la 10 si este prea devreme. Nu-i bai, mergem sa vedem piscina naturala si farul din port. Deja ne-am obisnuit cu frumusetile de la Mosteiros si parca nu se ridica la acelasi wow factor. Dar apa-i tot din ocean, iar privelistea… Jos palaria! Unde mai pui ca fix in intrandul unde e si restaurantul, e plin de pietre-pietricele care se rostogolesc una peste alta atunci cand valurile se retrag, iar sunetul acela de invalmaseala de pietre e fara doar si poate, Raiul pe pamant!

O luam spre est pana ajungem la plaja Agua d’Alto. Daca a incercuit-o si Miguel, sigur e ceva de capul ei. Si-ajungem numaidecat ca doar e la o aruncatura de bat de Caloura. Ei bine, pentru fanii statului la soare, plaja aceasta ar fi ideala. Golfulet frumos, plaja larga, nisip fin, apa clara si numai buna de scaldat. Dar parca-i prea scoasa din tipla si cam prea amenajata. Oricum, ii dam Cezarului ce-i al Cezarului si apreciem barul unde in sfarsit gasim si deschis, si mic dejun, si cafea. Cafea pe bune, nu 3 in 1. Hurray!

Gata, suntem oameni, nu mai avem grimase, nici cearcane, nici fete pleostite. O luam spre Vila Franca si ne cam bate un gand sa mergem cu barca pana pe insula micuta din fata. Cica ar fi de fapt si de drept un fost vulcan caruia i-a fost acoperit craterul cu apa, facandu-l sa para un fel de mica laguna strajuita de pereti vulcanici. Peisajul pare sa fie incredibil, insa dupa experienta de ieri cu raul de mare parca nu ne mai trebuie nimic. Apropo de asta, daca un amarat de tur pe-aproape de coasta ne-a facut asta, cum facem noi s-ajungem in Antartica?! Pai de la Ushuaia pan’ pe continentul ghetii te-apuca pandaliile de sapte ori!

Dar nu e nu, si nu mai mergem. Sa nu mai vedem barci toata vacanta! Si-atunci ce facem? Mergem mai inspre nord, la “small castle, great views” cum apare in insemnarile lui Miguel. Iar GPS-ul completeaza: Castelul Branco. De unde si pana unde un castel in inima lui Sao Miguel?! Bine, intre noi fie vorba castelul e mai mult un turn de aparare, dar vorba lui Miguel, privelistile sunt cu adevarat great. Pare-se ca am ajuns in zona cea mai putin lata a insulei, unde nu se depasesc 8km nord-sud. Asa ca intr-o parte vezi Atlanticul de Nord, in cealalta Atlanticul de Sud. Iar la mijloc toata marea de verde a Insulei Verde. Apropo, ca tot si-au denumit azorenii cele noua insule pe culori, Faial cica ar fi Insula Albastra, pentru ca-i plina de hortensii bleo, iar Pico e Insula Neagra, din cauza vulcanilor fiorosi. Fiorosi sau nu, are insula Pico cel mai inalt varf muntos din toata Portugalia? Are!

Si hei, nu-i zi fara o Lagoa. In prima zi a fost Sete Cidades, cu cele doua parti ale lacului, chipurile unul cu apa albastra si celalalt cu apa verde, a doua zi Lagoa do Fogo cu peisajul dramatic si spectaculos, iar astazi e Lagoa das Furnas. Si pana sa ajungem la faimoasele caldeiras, oprim sa ne plimbam prin parcul natural Lagoa das Furnas. Ca prea am fost pe repede-nainte si-ar merge o pauza de leneveala. Si nu arata rau deloc, ba dimpotriva! Biserica abandonata, case colorate si turbate, priveliste catre laguna (si undeva in zare parca se vad si aburii de la Furnas), si-un centru de monitorizare a vulcanului buclucas. Oprim la cafenea si incercam si ceaiul de “local orchid” si prajiturica locala cu branza si mult zahar pudra pe deasupra. Si-acum pricepem si noi care e treaba cu timpul in Azore. Suntem si noi la fel de molcomi ca niiiiiiisteeeeee aaaaaazoooooreeeeeni deeeee-aaaai loooocuuuuluuui. Incepe si ploaia, dar doar asa putin, ca teaser sau ca ceas desteptator. Trezirea!

La o aruncatura de bat mai incolo ajungem la Caldeira das Furnas. Pamanturi aburinde ca-n Islanda si clocot de apa fierbinte. Si bonus un miros de sulf de te doboara. Batista pe nas, respirat pe gura si-am pornit! Faza amuzanta e ca mirosul de sulf se cam duce cu cat de apropii mai mult de izvoarele termale. Pentru ca se combina intr-un mod bizar cu mirosul de tocanita de legume si carnuri. Si intr-un mod si mai bizar, pare sa fie chiar placut! Sunt gauri peste tot in pamant, numerotate si inscriptionate, unele neacoperite, insa cele mai multe pline de nisip. Practic se pune super tocanita (se numeste cozido das furnas si e de fapt mancarea nationala azoreana) intr-un vas mare, cam cat un cazan, se acopera cu un capac si se baga in pamant pentru cateva ore bune. Tot procesul asta incepe la 5 dimineata, mancarea se gateste pana pe la pranz, apoi incepe “show“-ul de la 12, cand vasele se scot din pamant. Noi l-am ratat. Dar se vad toate cuptoarele improvizate in pamant si adevarul e ca mirosul e cam imbietor. Dar parca nu putem trece peste bariera sulfuroasa, asa ca spunem pas. Documentarea ulterioara avea sa ne confirme ca tocanita nu are deloc miros de sulf, dar parca nu ne vine a crede 😀 Si apropo, cica ar exista ceva similar si in Noua Zeelanda, la Hell’s Gate. Trecem pe lista pentru cand om ajunge si pe-acolo!

Cica ar mai fi ceva caldeiras prin zona dar gata, suficient sulf inhalat pentru o singura zi. Dam o fuga prin Furnas, si-apoi o luam spre sud est, sa vedem satucul izolat de la Faial da Terra. Si iarasi drumul de coasta e spectaculos, mirodouro-urile sunt peste tot si cu cat ne apropiem mai mult de sat, cu atat sporesc uau-rile noastre. Valurile oceanului se izbesc continuu de peretii stancosi, peste tot e numai verde, numai hortensii si flori galbene (habar n-avem ce-or fi, dar sunt uriase) iar totul in jur musteste a viata. De la A la Z. Si daca pleci privirea putin in jos, se vede o mana de casute mici si modeste insirate de-a lungul coastei. Asta-i satucul izolat.

Si-acuma incotro? Catre Nordeste. Hai pe dirt road-ul lui Miguel, nu pe drumul de coasta. Si sa speram ca nu ramanem cu Corsica infundata in cine stie ce mlastina noroioasa din padure. Indicator la stanga catre Tronqueira, drumul forestier de 16,5 km pana in Nordeste. Si ce sa vezi, nici urma de mlastina ori gropi, drumul de dirt este lin ca o foaie de hartie. Sau fie, comparativ cu F road-urile islandeze, pare o coala de hartie. Putin cam saltaret pe ici pe colo, cat sa ne saturam si de drum forestier si de zdruncinat, dar uite c-am ajuns la Nordeste.

Un sat alb imaculat in partea de nord est a insulei, unde totul pare pictat in alb zi de zi. Asa de imaculate sunt si cladirile, si podurile si bisericile. Flori colorate peste tot, palmieri masivi, casute aranjate, alei inguste si ondulate de te ametesc. Ce-o fi cu satucul acesta perfect si cine si de ce investeste atat de mult in el, nu stim. Dar nu ne mira pentru ca am mai vazut paradoxuri similare pe Sao Miguel. Parcari de sute de locuri, impecabile, nou noute, in mijlocul campului, unde nu exista nici urma de nimic. Drumuri de trei benzi, intersectii incalcite, pentru un trafic care nu e chiar asa o problema. Ar fi si culmea, ca doar sunt o mana de masini pe tot Sao Miguel, cat trafic sa faca?! Sute de locuri de picnic si gratare pe marginea drumului, amenajate modern, cu lemne la dispozitie, apa curenta si locuri de campare. Si colac peste pupaza portul a fost marit cat sa poata primi de patru ori mai multe barci. Pentru cine, pentru ce?! Totul pare extrem de bine pus la punct, de parca insula ar fi cum nu se poate mai infloritoare. De parca turismul ar exploda an de an in Azore. Cand in realitate lucrurile stau putin altfel. Cam asa si cu Nordeste, dar n-avem ce sa zicem, ne place cum arata asa ingrijit si dichisit. Asa ca ramanem la o bere in barul comunal Oforno. Cel cu trei mese mari si late de plastic, cum erau la cofetaria Indiana din Drumul Taberei acum o suta saptezeci si trei de ani. In loc de savarina insiropata avem pasteis de nata la 75 de centi bucata. Si-n loc de cico la dozator avem bere locala, rece de te ia cu frisoane.

Si-acum ce facem? Unde mergem? O luam dupa indicatoare, ca pare ca ar fi si aici o piscina naturala cu “amazing views“. Si cum recomandarile lui Miguel sunt litera de lege, mergem sa vedem despre ce e vorba. Si vai de capul si de zilele noastre ce-am fi pierdut daca nu urmam insemnarile lui. O nebunie de priveliste catre ocean, o piscina naturala (dar totusi amenajata, nu ca la Mosteiros), si wow factor-ul valurilor uriase care se izbesc de tarm. Spumoase si inalte de zici c-au sa curete toata piscina, cu toti omuletii din ea cu tot, dar mai spectaculoasa ca un film cu efecte speciale. Cu cat sunt mai mari valurile, cu atat mai fericiti sunt cei din piscina. Apa rece sloi din ocean intra poftita sau nu in piscina amenajata si toata lumea-i cum nu se poate mai fericita. Ne asezam si noi pe marginea unor pietre pline ochi de soparle slabanoage, si ascultam cum se izbesc valurile de stanci. Si-apoi cum se retrag lenese inspre ocean, lasand in urma spuma si hohote de ras.

Mai avem o ultima oprire si cu asta e cam basta. Am facut toata insula Sao Miguel cap coada. Faro do Arnal ii spune pe harta si cica ar fi priveliste frumoasa catre ocean. De parca n-ar fi fost suficiente miradoururi pe ziua de azi si ieri si-alaltaieri, o luam intr-acolo. Ni se duce subit entuziasmul cand citim pe indicator ca avem de parcurs 1 km de panta cu inclinatie de 35% pana la far. Ne e mila de franele si ambreiajul Corsicai, iar de picioarele noastre lenese si obosite nici nu poate fi vorba. Pozam farul de sus, de la miradouro, si-apoi taras grapis o luam spre casa.

Incercam Taberna Acor la cina, ca parca prea ne-a ademenit cu platourile de branza locala si salatele de fructe de mare. Si pesemne ca vinul lor verde e delicios de nu se poate, de-am stat noi pana-n miez de noapte intorcand planurile de Olanda pe toate partile. Un lucru e cert. Azorele, cu peisajele lor dementiale si pline de viata ne-au convins ca e momentul sa facem o schimbare. Dar despre asta, intr-un alt articol 🙂 Pana atunci ramanem pe pamant azorean, ca doar mai avem o zi plina de umblat pe insula. Si-avem de gand sa revedem ce ne-a placut mai mult si mai mult. Dar ne decidem maine dimineata ce si cum, ca parca se-nchid ochii de atata oboseala. Boa noite!