Urcam treptele si se aude lemnul scartaind sub picioarele noastre. Cateva raze de soare indraznesc sa intre timid prin geamurile semiluna de pe hol. Si cad care cum apuca pe cufarul de lemn, cat sa observ mai in detaliu fiecare floare pictata manual. Apas pe zavorul de fier si deschid usa din lemn masiv, pe care abia ce reusesc sa o clintesc din loc. Calcam cu grija pe covoarele tesute-n casa si-apoi intram in cea de-a doua camera de la etaj. Nu este niciun numar pe usa. Si niciun pic de aer de hotel clasic. Te simti ca la bunici acasa. Ne-asteapta cu suc proaspat stors, din mere dulci, de Bran. Si cate-un ceai caldut, sa ne incalzim dupa frigul de afara. Miroase a munte. Si e o liniste de te indeamna la somn si lenevit. Bine-am venit la Balaban!

Trei kilometri lungi din Simon pana in varf de Balaban. Pe un drum de tara, pe care sigur nu ai cum sa mergi cu masina pe timp de iarna. Treci de Casuta Bunicii, si-apoi de Conacul Boieresc, iar cand pare c-ai ajuns in the middle of nowhere, ai ajuns. Inn on Balaban, iti va spune Google Maps-ul. Pentru ca n-ai sa vezi pe nicaieri pancarte comerciale si nici sigle sclipicioase pe care sa le vezi taman din Poiana. Dar ai sa ai in fata o casa romaneasca, cat se poate de traditionala, o curte uriasa si un peisaj de iti sta mintea-n loc. Si liniste, tare multa liniste. Si-ai sa-ti dai seama ca nu degeaba a fost premiat cu medalie de aur pentru cea mai frumoasa pensiune traditionala din Romania.

Si parca nici nu te mira. Totul este facut manual, picturile, mobila, covoarele, paturile, decoratiunile. Si este intocmai cum gaseam la Vatra Dornei, la bunici, cand mergem vara in vacanta. Miroase a munte, a fan, a frig si a mancare buna, proaspat gatita. Si sunt trei case ce formeaza inn-ul. Una mai frumoasa ca cealalta. Noi stam in casa principala, cu sase camere si un living fabulos. Pana seara tarziu am sa stau in canapea si am sa trag patura cu motive romanesti peste picioare. Si-am sa citesc “Never mind the Balkans, here’s Romania” pana cand am s-adorm. Si-am sa-l ascult pe Michael povestind cum vine din ’90 in Romania, avand la activ pe putin 70 de zboruri catre Bucuresti. Si cum ne vorbeste cu pasiune despre tara noastra, si cum cunoaste fiecare colt ca-n palma.

Si o s-avem o cina ca la carte. Complet traditionala, cu preparate facute in casa. Si-acelasi suc de mere proaspat, pentru care deja am facut o obsesie. Nu, nu avem restaurant clasic, nicidecum. In living avem doua mese lungi, de lemn, acoperite cu fete de masa crosetate manual. Acolo vom manca, de parc-am fi la masa de duminica in familie. Si-acum innebunesc de pofta gandindu-ma la ciorba delicioasa cu perisoarele donate carnivorului dintre noi. Si la pastravul la gratar in crusta de malai. Si-avem bineinteles, desert, ca tare ma mai macina aspectul asta. Chec proaspat si pufos, de-acela de iti da dependenta. Si un pahar de vin de casa. Sau parca tot sucul de mere ar merge.

Si-o sa dormim bustean pana a doua zi de dimineata. Si-o sa ne trezim tarziu, tarziu, aproape deranjati de atata liniste in jur. De fapt o sa ne trezim devreme, sa prindem rasaritul de soare si lumina rosiatica de pe muntii din fata. Pentru ca da, din patul imens si calduros avem priveliste direct catre Piatra Craiului, prin geamul semiluna din tavanul mansardat. O Doamne, si ce priveliste!