August 2014

Trezit cu noaptea in cap, luat bagajul, lasat masina la Rin Hotel si fuga printre aglomeratia si controalele de la aeroport. Clasic. Era aproape imposibil sa nu profitam de ziua libera de vineri, asa ca am cautat din timp destinatii cat de cat ieftine pentru plin sezon de vara, iar cea mai rezonabila optiune a fost de departe cea de la Turkish Airlines, la 100 euro de persoana biletul Bucuresti-Istanbul. Stiam ca ne vom intoarce in Istanbul inca de cand facusem turul gratuit in escala de la intoarcerea din Bali, insa nu ne gandeam ca nu va trece nici macar un an pana cand vom ajunge din nou aici. De data aceasta insa mai odihniti, mai documentati si mai pregatiti pentru atmosfera tipica acestui oras fermecator. Pentru ca da, oricat de frumos a fost turul de anul trecut, nu ne-am putut bucura pe deplin de el din cauza zborului lung de noapte pe care tocmai il avusesem, asa ca inca ne ramasesera o multime de locuri pe care trebuia sa le descoperim.

Am ajuns in aeroportul Ataturk la ora 8 dimineata si pentru ca eram patru persoane am preferat taxiul mijloacelor de transport in comun, in principal din comoditate. E drept ca metroul si tramvaiul erau mult mai ieftine, insa nu voiam sa pierdem foarte mult timp pe drum. Asa ca pentru 45 lire turcesti am ajuns in jumatate de ora la hotelul Sarnic din centrul Istanbul-ului. Transportul in comun ar fi costat 4 lire de persoana. Am ales un hotel mic dar foarte primitor, ai carui angajati ne-au intampinat cu foarte multa caldura. Si desi nu au putut sa ne dea camerele la ora la care ajunsesem noi, ne-au invitat sa luam micul dejun, chiar daca in mod normal abia de a doua zi il aveam inclus in pret.

Ne-am lasat bagajele, apoi am pornit in plimbare catre Palatul Topkapi. Am trecut pe langa Moscheea Albastra, insa pentru ca o mai vazusem in octombrie, am pornit mai departe.

Era inca foarte devreme, motiv pentru care inca nu aparusera valurile de turisti. Aveam insa sa vedem mai aproape de pranz autocare intregi venind in centrul orasului, cu grupuri de zeci de oameni. Noi insa am putut sa ne bucuram linistiti de palatul Topkapi, si chiar ne-a placut foarte mult. Un bilet de intrare in palat costa 15 tl, iar pentru a vedea si Haremul (locul unde traiau sotiile, concubinele, copiii si mama sultanului) se plateste un alt bilet, tot 15 tl. Si sinceri sa fim… O vizita completa ar trebui sa le includa pe amandoua.

Dupa plimbarea in palat si Harem, ne simteam deja istoviti la ora pranzului, in principal din cauza caldurii. Asa ca am decis sa mai vedem Hagia Sophia, apoi sa ne intoarcem la hotel. Hagia Sophia este acum doar muzeu, insa in trecut a fost biserica crestina vreme de mai bine de 900 de ani, apoi moschee pentru aproape 500 de ani, iar in 1935 a devenit muzeu.

Deja se aglomerase, iar coada de la Hagia Sophia parea ca nu se mai termina. In fata ei aparusera deja vanzatorii ambulanti, de care nu mai scapai cu niciun pret daca indrazneai sa arunci chiar si numai o privire pepenelui rosu apetisant sau castanelor coapte pe care le vindeau. Ne-am strecurat prin multime si ne-am indreptat catre hotel. Am trecut si prin bazarul de langa Moscheea Albastra, insa preturile erau foarte mari atat la suveniruri cat si la restaurante. Asa ca ne-am pus toate sperantele in Marele Bazar.

Dupa o scurta pauza la hotel, ne-am oprit la restaurantul Doy Doy, unde am incercat un platou specific de meze si cate un kebab. Platoul nu a fost pe masura asteptarilor (in special pentru ca nu continea humusul turcesc), insa avea alte cinci tipuri de aperitive, fiecare dintre ele foarte gustoase. In plus privelistea catre Moscheea Albastra era extrem de frumoasa. Dupa masa ne-am pierdut putin pe strazile din centru, apoi am ajuns intr-un final in fata Marelui Bazar. Nici nu era greu sa ne dam seama unde ne aflam, avand in vedere haosul si aglomeratia din jurul nostru. Bazarul este absolut imens, fiind de altfel unul dintre cele mai mari bazaruri acoperite din lume. Bijuterii de aur si argint, suveniruri, haine si genti de piele, covoare sau mirodenii. Magazine pe stanga si dreapta, comercianti insistenti care incercau sa ne imbie sa le cumparam marfa, haos si agitatie. Cativa turci ne recunosteau limba si incepeau sa ne enumere toti romanii faimosi pe care ii stiau: Becali, Nutu Camataru’ si cativa manelisti de care nu auzisem vreodata. Bagam capul in pamant si mergeam mai departe.

Turcii il venereaza pur si simplu pe Hagi, iar faptul ca Georgiana e nascuta in aceeasi zi cu Hagi, ne-a adus o reducere de 50% la o geaca de piele. Nu conteaza ca vorbeam de un fake dupa alte branduri renumite si nici ca in Romania gecile de piele sunt mai ieftine, reducerea e reducere si tocmirea e punctul forte al turcilor. Pe noi insa nu au reusit sa ne convinga, insa eu una am plecat extrem de incantata din Marele Bazar. Mi-am cumparat cele doua coliere mari pe care mi le doream, si asta dupa o negociere la sange.

Iar la iesirea din bazar am incercat pentru prima oara sucul proaspat de rodii, atat de cautat si apreciat aici. Pahar dublu, doza maxima de “sanatate curata”, cum ne spunea Andrei de zor. Inca de la prima gura am simtit cum ni se strapezesc dintii de la acreala rodiilor, insa l-am baut pe tot, pana la ultima picatura! Evident, a fost primul si ultimul pahar de “sanatate curata” pe care l-am baut in Istanbul. Si ca sa ne mai revenim, am gustat si inghetata turceasca, care initial chiar nu ne spunea mare lucru. Consistenta gumoasa chiar nu parea pe gustul nostru, si nici scamatoriile vanzatorilor. Insa nu puteam manca un gelato italian in Istanbul si nici clasicul Haagen Dasz, oricat de tentati am fi fost sa facem asta. Si exceptand faptul ca in loc de 5 lire turcesti am fost nevoiti sa platim 9 (o mica si tipica inselatorie pentru a fraieri turistii), inghetata a fost delicioasa! Zilele urmatoare deja nu mai tanjeam dupa Haagen Dasz si ne uitam cu disperare dupa carucioarele turcesti si zgomotul de clopotei metalici.

Si daca tot vorbim despre scamatorii turcesti, am experimentat-o pe viu si pe cea cu peria de pantofi. Nu o stiti? Ei bine, un barbat cu o geanta plina de diverse scapa fix in fata ta o perie de pantofi pe strada (chipurile din greseala), in speranta ca tu o vei ridica si i-o vei inapoia. Apoi urmeaza sa iti stearga pantofii in semn de multumire, pentru ca in final sa iti ceara bani pentru asta. Cu noi nu i-a mers, pentru ca stiam “schema”, asa ca l-am ignorat complet. Nu a parut insa foarte deranjat, si-a ridicat singur peria si a incercat acelasi lucru cu urmatorii turisti. Zilele urmatoare avea sa ni se mai intample acelasi lucru de vreo doua ori, prin urmare e bine de stiut. Si de evitat.

Ne-am intors apoi spre hotel si pentru ca abia ne mai simteam picioarele de durere, ne-am oprit la restaurantul Mira pentru a bea cate un ceai turcesc. Si desi atmosfera si decorul restaurantului erau foarte placute, ceaiul a fost ingrozitor, extrem de dulce si cu gust sintetic, facut din granule solubile, nicidecum ceaiul tipic turcesc pe care ni-l imaginam. Am plecat descumpaniti, gandindu-ne ca vom incerca ulterior ceaiuri mai bune. Pentru cina am ales bineinteles, kebapul de miel si painea “puf”, cum o numeau turcii in meniul restaurantului Ayasofia. Delicioasa de altfel, calda, abia scoasa din cuptor. Si pentru prima oara mi-a placut ayranul! E drept ca zona aleasa pentru cina era foarte turistica si lucrul acesta se vedea atat in servire cat si in preturi, insa ne-a placut agitatia strazii Kacuk Aya Sophia, cu atat de multe restaurante imbietoare. Mancarea mai ieftina si mai buna se gaseste insa pe stradute mai laturalnice, in locuri unde nu se perinda atat de multi turisti.

Cea de-a doua zi in Istanbul a inceput cu Moscheea Suleymaniye, mai exact cu drumul istovitor pana acolo. Am oprit intai la cisternele din cadrul magazinului Nakkas, mult mai mici insa decat cele de la Basilica Cisterna. Am trecut apoi din nou prin dreptul Marelui Bazar si ne-am pierdut pe aleile intortocheate, intesate de magazine si umbrite de case vechi. Ma opream in dreptul fiecarei mercerii si tanjeam dupa toate accesoriile pe care le vedeam in vitrine. Era aproape imposibil sa pot alege ceva din multitudinea aceea de optiuni! Treceam pe langa croitoriile mici si obscure de la parterul cladirilor si parca ma tenta sa intru, macar pentru a vedea masinile vechi de cusut si triplockurile uriase. “Nu aici, nu ne oprim aici, e prea suspecta zona”, ma tragea de mana Andrei. Si imediat cum am trecut de zona croitoriilor si merceriilor, am zarit minaretele moscheii Suleymanyie. Mai aveam putin de urcat pana acolo dar parca nu mai puteam face niciun pas in plus. Cu ultimele puteri ne-am urnit din nou si am ajuns in final in fata moscheii. Sincera sa fiu… Mi-a placut mai mult decat Moscheea Albastra sau Hagia Sofia. Iar privelistea asupra orasului era incantatoare! Moscheea a fost ridicata pentru sultanul Suleyman I si era un lacas de cult ce cuprindea moscheea in sine, un spital, o scoala, o bucatarie publica unde se servea mancare pentru saraci (imaret), si bineinteles, o baie publica (hamami), care este si acum functionala.

Si pentru ca vazusem cateva terase deasupra cladirilor din fata curtii moscheii, ne-am gandit sa mergem intr-acolo. Am coborat insa treptele pietruite si nici urma de terasa. O localnica ne-a vazut nedumeriti si s-a oferit sa ne conduca pana la terasa. Am coborat o scara pietruita si intunecata, apoi am ajuns intr-un tunel si mai intunecat. Cateva usi deschideau niste mici ateliere de croitorie in care lucrau de zor cativa barbati. Pisicile vagaboande se gudureau pe langa picioarele noastre, cerand atentie si de mancare. Si totusi nici urma de terasa! Am iesit din “tunelul groazei”, apoi am intrat pe a treia usa la stanga. Abia aici am reusit sa ne mai relaxam, vazand ca am intrat intr-un restaurant unde se aflau si cativa alti turisti. Am urcat pana la ultimul etaj, apoi ne-am asezat la masa de unde aveam cea mai frumoasa priveliste. Si am ramas uitandu-ne in zare, peste Bosfor, pret de cateva minute. Adevarul este ca intreaga aventura de  a ajunge pana aici a meritat pe deplin. In fata stramtoarea Bosfor, privelistea catre partea asiatica a Istanbulului, iar in spate Suleymaniye. Ne-am intors apoi la moschee, pentru a vedea criptele lui Suleyman Magnificul si sotiei sale, Roxelana.

La iesirea din moschee am ajuns pe fosta Alee a Drogurilor, acolo unde se vindeau opiu si hasis in trecut, acum fiind insa plina de restaurante si cafenele unde se mai fumeaza doar… narghileaua :). Am pornit catre Eminönü, pentru a ajunge in portul de unde aveau sa inceapa croazierele pe Bosfor. Insa pentru ca toti prietenii ne recomandasera sa incercam sandwichurile cu peste de la baza podului Galata, ne-am indreptat intr-acolo intai. Era o aglomeratie de nedescris, iar in zona restaurantelor de sub podul Galata abia puteam inainta prin multime. Vanzatori ambulanti, pescari, cersetori, copii ce se roteau in jurul nostru pentru a ne vinde servetele, apa rece sau doze de suc. In mod firesc, nu imi placeau aglomeratia si haosul de aici si in plus ma simteam in nesiguranta. Tineam cu grija geanta pe umar si incercam sa fiu cu ochii in patru la fiecare pas. Dar totusi, ceva in toata nebunia asta imi placea. Intreaga atmosfera, atat de specifica Turciei si poporului ei, avea un farmec aparte, iar zona Eminönü surprindea atat de bine caracterul acestei tari. Nu putea sa nu iti placa ce vedeai in jur, pentru ca toate alcatuiau un tablou definitoriu Turciei. Am vazut apoi cele cateva barci impopotonate cu ornamente colorate, unde oamenii preparau de zor vestitele sandwichuri. Pe un gratar mare gateau pestele proaspat, apoi faceau rapid sandwichul dintr-o bagheta uriasa si multe legume. E lesne de inteles ca era plin de oameni si aici, toate mesele ocupate si o coada imensa. Toti savurau cu nesat din deliciosul sandwich, la fel ca si noi de altfel.

Si pentru ca se facuse deja aproape ora 14:00, am pornit inapoi catre Sehir Hatlari, pentru a lua barca. Tururile scurte, de doua ore, incep la ora 14:30. Si chiar daca biletul este putin mai scump decat la restul companiilor (12 lire turcesti in loc de 10), barcile sunt mai mari iar locurile mai multe si mai confortabile. Plimbarea pe Bosfor a fost foarte placuta si extrem de relaxanta. Am mers pret de o ora inspre Marea Neagra si am admirat cu invidie casele atat de frumoase ale oamenilor ce locuiau in partea asiatica. Apoi am intors si am trecut pe langa partea europeana, vazand Palatul Dolmabache si Turnul Galata.

Si pentru ca tot eram in zona, am decis sa ajungem in aceeasi seara la Galata Tower. Asa ca am pornit usor pe jos, pe podul Galata, pana cand am ajuns la baza unei strazi atat de abrupte incat nu ne venea sa o urcam. Ne-am mobilizat totusi si am inceput urcusul anevoios si nu mica ne-a fost surprinderea sa realizam ca nu era deloc mult de urcat. Insa in momentul in care am ajuns in fata turnului Galata am fost complet dezamagiti sa vedem o coada uriasa la intrare. Si desi am stat cateva minute, parea ca nu se misca catusi de putin. Cu planul de a ne intoarce a doua zi de dimineata, ne-am indreptat catre Taksim Square.

Am ajuns in zona Pera, si am vazut si hotel Pera Palace, unul dintre cele mai vechi, mai faimoase si mai luxoase hoteluri din Istanbul. A fost construit in 1892 si se pare ca aici erau cazati francezii ce ajungeau in Istanbul cu trenul Orient Express. In plus, in camera 101 se spune ca ar fi fost scris romanul Crima din Orient Express, de catre Agatha Christie.

Intr-un final am ajuns pe strada Independentei (Istikbal Street), o strada pietonala plina de magazine si restaurante. Era foarte multa agitatie si galagie, insa spre deosebire de zona Eminönü, parea un haos ceva mai organizat. In capatul strazii se afla piata Taksim, acolo unde in urma cu trei luni au avut loc protestele stradale, ce s-au lasat cu impuscaturi intre manifestanti si politie. Zona era insa extrem de linistita acum, dar chiar si asa am observat ca era plina de politisti deghizati in civili. Niste politisti chiar foarte agili, pe care i-am surprins si noi in actiune, alergand si prinzand cativa hoti sau vanzatori ambulanti neautorizati. Si pentru ca se facuse deja tarziu iar noi umblasem toata ziua, am hotarat sa ne indreptam spre casa, pentru a vedea de pe terasa hotelului, Moscheea Albastra luminata. Surprinzator, am gasit la supermarketul din colt bere, desi in mod normal nu prea se intampla asta in Turcia. Preturile erau insa foarte mari la alcool, iar optiunile limitate. Ni s-a alaturat distractiei si un marocan stabilit in Suedia, care tocmai ce ratase zborul spre casa si fusese nevoit sa mai ramana o noapte in plus in Istanbul. Cei de la compania aeriana nu i-au putut schimba biletul, asa ca pentru a pleca in aceeasi zi, cu urmatorul zbor acasa, era nevoit sa plateasca 4000 de euro. Bietul de el venise sa isi inece amarul (si probabil nervii) intr-o sticla de vin. Iar dupa ce ne-am bucurat de un apus superb si de privelistea Moscheii Albastre luminate, ne-am retras in camera de hotel. Urma inca o noua zi de umblat pe strazi, dar despre asta va vom povesti in partea a doua a povestirii noastre din Istanbul.