Kyoto – Fushimi Inari, Philoposher’s Path si prima gradina japoneza

Prognoza meteo arata pentru prima oara de cand ajunsesem in Kyoto o zi insorita, fara urma de ploaie. Asa ca trebuia sa profitam din plin si sa vedem cat mai multe. Ne-am prins si noi intr-un final ca daca vrem sa vedem un punct turistic foarte cunoscut, trebuie sa o facem pana in ora 10, cand inca nu apar autocare intregi ticsite de turisti. Asa ca la Fushimi Inari am ajuns devreme si bine am facut. Desi initial parea sa fie multa lume si aglomeratie, aveam sa vedem ce inseamna haos si aglomeratie mai incolo.

Fushimi Inari este cel mai frumos loc pe care l-am vazut in Kyoto. Da, mai frumos decat padurea de bambus. Serios. Un munte intreg impanzit de zece mii de porti Torii, toate donatii. Pe spatele fiecarei porti este scris numele donatorului. Inari este considerat zeul orezului, iar templul este ridicat in cinstea lui. Cei mai multi prefera sa urce pe munte doar pana in punctul in care se termine cele doua pasaje paralele de porti, insa zona cu adevarat frumoasa si linistita este mai departe. Pe masura ce urci, gasesti tot mai putini turisti, iar locurile devin din ce in ce mai frumoase si mai linistite. In sfarsit spiritul ZEN pe care-l cautam in Japonia! Temple, altare la fiecare pas, inconjurate peste tot de portile Torii cu portocaliul lor intens.

Si dupa cum spuneam, la coborare am vazut ce inseamna un loc turistic cu adevarat aglomerat. Adevarul e ca perioada ciresilor este destul de problematica. Da, este fabulos de frumos sa vezi ciresii infloriti, insa trebuie sa iti asumi ca o parte din frumusetea locurilor va fi clar diminuata din cauza miilor de oameni care vor sa vada acelasi lucru ca si tine. Si oricat de tolerant ai fi, la un moment dat obosesti psihic sa te lupti pur si simplu sa inaintezi prin multime. La ora pranzului, Fushimi Inari este arhi plin. Iar cele doua randuri paralele de porti Torii sunt ticsite de oameni, incat e aproape imposibil sa mergi. Ce sa mai spui de facut poze sau filmat. Grupuri intregi, cu stegulete ridicate. Aici turismul de masa e in floare.

Am iesit din zona aglomerata si am pornit catre gara, pierzandu-ne intai printre stradutele din Inari. Fiind ultimul weekend liber din vacanta de primavara a elevilor si studentilor, si pe aici era haos. Restaurante, gratare, magazine de suveniruri, bazaruri, street food.

Ne-am intors in Kyoto cu gandul sa vedem ciresii de pe Aleea Filozofilor. Nu exista tren JR care sa ajunga in apropiere, asa ca trebuie luat fie autobuzul, fie metroul. Autobuzul e cea mai proasta idee. Cozi interminabile de la statie pana la intrarea in gara. Fara sa exageram, erau cateva sute de oameni asezati in linie, asteptand autobuzul ce duce la Keage station. Nooo, nu stau la coada asta nici sa ma pici cu ceara. Luam metroul. Ai fi zis ca in Kyoto transportul in comun va fi mai ieftin decat in Tokyo, insa surpriza, nu este. Daca in Tokyo puteam merge si 20 de statii de metrou si sa platim 170 yeni, in Kyoto pentru 6 statii pretul este de 260 yeni. Si nici aici nu am scapat de cozi interminabile. Si iarasi comparam cu Tokyo. Daca acolo cozile se formau perpendicular pe linia trenului, aici se formau oblic, ca sa incapa cat mai multi oameni, si se continuau si pe celalalt peron pana cand se intersectau cu urmatoarea coada. Un COSMAR!

Ne pastram optimismul, macar avem parte de o zi insorita. Singura pe care o vom prinde in Kyoto. Asa ca suportam cu stoicism impinsul, imbrancitul si coatele primite in metrou, mergem odata cu valul si nu ne abatem din multime. Intr-un final, ajungem la Keage. Teferi! :))

Ne plimbam printre ciresi, pe fosta cale ferata. Nu stim de ce aleea aceasta nu este atat de cunoscuta, pentru ca este pur si simplu superba! Ciresi pe stanga si pe dreapta, lume multa, sinele de cale ferata scoase din uz… Era o atmosfera putin dramatica in tot acest peisaj, si asta ne-a placut enorm de mult! Ne-am plimbat in lungul si-n latul aleii, ne-am uitat la lume, am admirat costumele traditionale, am ras, am facut poze, ne-am bucurat de fiecare moment petrecut printre ciresi. Kyoto e minunat, intr-adevar, si e atat de diferit de Tokyo, incat ai impresia ca te afli in alta tara! E pur si simplu fascinant! Ce bine ca ne-am rezervat sase zile numai si numai pentru Kyoto!

Am mers inainte si tot inainte. Habar n-avem in ce directie sa o luam, nu aveam harta si nici internet. Mergem incontro apucam, pe strazile care ne placeau mai mult. Intr-un final am realizat ca eram destul de departe de templul Nanzen-ji, unde voiam sa ajungem, asa ca am facut cale intoarsa.

Bip-bip, FitBit-ul ne anunta ca deja ne-am facut obiectivul de 10.000 de pasi pe zi. Si e abia 12. Suntem pe drum cel bun catre templu, si multimea de turisti din jurul nostru o poate confirma. Mergem linistiti, laolalta cu multimea. Ajungem in fata portii Torii, apoi intram in templu. Oprim intr-un loc linistit, ne asezam cat mai comod si pentru prima oara in Japonia, avem primul picnic, primul hanami. Ce bine e sa stai, sa te uiti la ciresi si la temple, sa simti spiritul zen al Japoniei πŸ™‚

“Inca cinci minute si ne ridicam, da?”

Mergem spre Philosopher Path. Ni se spusese sa ne ferim de zona aceasta, sau sa venim in alta zi, pentru ca era “extremely crowded” si nu ne vom bucura de frumusetea locului din cauza aglomeratiei. Mda, asa o fi, dar cine are rabdare pana a doua zi? Suntem curiosi sa vedem ciresii si aleea. Acea alee! Orice-ar fi, mergem. Rabdare, rabdare si iar rabdare, ca sa putem razbate printre oameni.

Cateva pietre una langa alta formau aleea ingusta unde se intalneau filosofii. Langa alee, apa linistita a micutului rau, peste care atarnau ciresii infloriti. Pe dreapta casele oamenilor, mici si cat se poate de autentice. Pe stanga restaurante, magazinase, buticuri, rulote cu inghetata. Hai sa nu facem poze. Hai sa ne bucuram pur si simplu. Il iau de mana si ne plimbam linistiti. Ne oprim in loc in fata unui cires bogat, cu multe flori deschise. Arata ca o vata pe bat, umflata si apetisanta. Ba nu, ca niste nori pufosi. Si dintr-o data, vremea ce buna si insorita se schimba la 180 de grade. Incepe un vant puternic si simtim cum se lasa frigul.

“Whoooooaaaaa, whiiiiiiiiiii, whoooooooa!” Se auzea in jurul meu.

Vantul batea ciresul gras si il scutura de petalele roz. Treceau prin fata mea sute de petale mici, mi se lipeau de par, de fata, de buze. Ningea cu petale de ciresi in toate partile. “Vezi cat e de frumos?”. Si inc-o data. Aceleasi whoa, whiii, whoa-uri. Iar noi nimic. Niciun wow, niciun whi. Ne tineam de mana, ne uitam cum zburau petalele printre noi si zambeam. Da, cel mai frumos si mai impresionant moment al zilei. No need to say it out loud. Stim amandoi ca asa e.

Eu una nu mai aveam nevoie de nimic. Mi se parea ziua perfecta. Nu credeam ca se poate mai bine de atat. Asa ca am ezitat atunci cand am ajuns in fata templului Gingaku-ji di sincer, nu voiam neaparat sa platim intrarea. Voiam sa ma intorc pe Philosopher Path, sa pierd vremea acolo, stand pe unul dintre poduri si uitandu-ma la ciresi.

Dar am intrat. Si bine am facut! O gradina japoneza pur si simplu ideala! Orice detaliu pus la punct, nisipul greblat in diverse forme, plante aranjate perfect, poduri, trepte de piatra. Totul parea desprins din alta lume. Incercam sa ne imaginam cat de frumos ar fi sa te plimbi singur, de nebun, in gradina. Sa nu fie niciun turist in preajma, sa nu fie nicio ruta prestabilita pe care trebuie musai sa o urmezi. Sa nu existe turism de masa. Sa fii doar tu si gradina aceasta. Doamne, cat de frumos!

De ce nu am suficient talent sa pot exprima in cuvinte cat de frumos este locul acesta? De ce nu pot sa transmit exact senzatia pe care am trait-o atunci cand ne aflam acolo, uitandu-ne catre oras, peste gradina, printre frunzele copacilor? De ce nu pot sa conving ca totul este ireal de frumos? Aaah, cat este de frustrant! Cat este de frustrant ca nu pot sa transpun in cuvinte imaginea aceea perfecta, sentimentul de fericire si recunostinta pe care le simti atunci cand te afli acolo. Cat suntem de norocosi ca avem sansa sa calatorim si sa vedem lumea! Cat suntem de norocosi ca am ajuns in Japonia si ca am descoperit o tara atat de frumoasa, de deosebita, de diferita de tot ce am vazut pana acum!

One thought on “Kyoto – Fushimi Inari, Philoposher’s Path si prima gradina japoneza

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s