Iupiiii, avem o super serie de postari de la prietenii nostri Nic si Mihaela, cei mai calatori dintre toti prietenii nostri calatori 🙂 Serios, au vazut deja mai bine de jumatate de planeta! Si-acum ne povestesc cu mare drag despre experienta lor in Buenos Aires, si uite ca ne-au cam convins sa mergem si noi!

***

Pentru ca in Februarie am fentat iarna si am dat o fuga in emisfera sudica sa vedem cangurii si sa innotam cu pestii din Marea Bariera de Corali, pe la sfarsitul lui mai asa, ni s-a facut dor de iarna. Si unde se putea mai nimerit sa mergem, decat tot in emisfera sudica, de data asta pe parte cealalta a globului, in Buenos Aires.

De stiut stiam ca e orasul unde s-a nascut tangoul, unde poti manca cea mai buna carne de vita si pe ale carui strazi te poti plimba jurand ca esti pe strazile Parisului, doar nu degeaba e supranumit „Parisul Amercii de Sud”. Si dupa cum aveam sa descoperim noi, pe alocuri ai putea sa-l confunzi chiar cu Bucurestiul interbelic.

Insa pe langa toate astea, abia asteptam sa descoperim macar o frantura din Buenos Aires-ul mai putin cunoscut turistilor, sa mancam in “parillas” (steakhouses) cot la cot cu localnicii, sa urmarim pe furis cum se danseaza tangoul pe muzica lui Carlos Gardel intr-un Milonga traditional, savurand un pahar de Malbec, si sa-i hoinarim strazile in acelasi ritm domol in care isi petrec viata de zi cu zi Porteños, asa cum se auto-intituleaza locuitorii Buenos Aires-ului.

Dupa ce-l luam scurt la intrebari pe Mr. Google aflam ca iunie e luna cea mai putin nimerita de vazut Buenos Airesul, cu alte cuvinte „low season”. Nici ca se putea mai bine, nu tu preturi umflate, nu tu cozi interminabile la obiective, nu tu caldura torida din lunile de vara cand Buenos Airesul devine de nesuportat, si unde mai pui ca nu va fi nici picior de turist pe acolo, mai putin ale noastre 🙂. Doamne-ajuta sa nu ploua!

Iuhuuu, mai avem putin si ajungem. Ne chinuim sa ne deschidem ochii carpiti de somn, pardon, de nesomn, ca doar ce e  trecut de miezul noptii acasa. Aaaa, nuuu, e deja 6:30am dimineata in BA, ne spunem noi in incercarea de a ne amagi creierul si a fenta jet lag-ul.

Gluma, negluma, cam asa incercam noi sa mai reducem jet lag-ul cand calatorim. Odata ce-am pus piciorul in avion ne dam ceasuri, telefoane pe ora de la destinatie si cat suntem pe zbor incercam si sa ne potrivim orele de somn pe „noua” noapte. Si functioneaza? Pentru noi functioneaza cam in proportie de 70%, cea ce nu e rau avand in vedere ca vrem sa folosim fiecare minutel din vacanta sa exploram cat mai multe locuri. Cu somnul si jet lag-ul ne impacam mai bine acasa.

Citisem ca de la Ezeiza ai doua modalitati de a ajunge in BA, ori inchiriezi o masina privata, remis se numeste, care te duce unde vrei tu, dar trebuie sa scoti din buzunar cateva sute bune de pesos, ori iei shuttle bus-ul celor de la Manuel Tienda Leon, care pleaca din 30 in 30 de minute si te costa cam 160 pesos, aproape un sfert din pretul unui remis.

La ora la care ajungem noi nu e nici tipenie la shuttle bus, le spunem intr-o spaniola stricata ca vrem 2 bilete la shuttle bus-ul pentru BA si dupa cateva minute de asteptat ni se arata cu mana o masina, semn ca e pentru noi. Nu e shuttle bus-ul la care ne asteptam noi si nici urma de logo cu un leu portocaliu cum citisem pe net, e un fel de van mai micut. Dar ce conteaza, in 45 de minute suntem deja in inima Buenos Aires-ului.

Lasam bagajele in hotel si am si fugit in oras. Nu de alta, dar e duminica si singura zi in care putem vedea targul de vechituri din San Telmo si sansa de a intra in Casa Rosada, un fel de Cotronceni al lor.



Primul stop, Plaza Dorrego, locul care in fiecare duminica pare a se intoarce in timp impanzit cu haine si bijuterii ca pe vremea bunicii, gramofoane si discuri de vinil care, cine stie, poate ca au intretinut petrecerile Buenos Airesului de alta data, picturi, monezi din toate timpurile si cate si mai cate. Singura conditie e ca orice se vinde aici sa fie mai vechi de 1970.

Si din toate colturile pietei se aud ecourile inconfundabile ale muzici de tango. Si nici nu trebuie sa umblam prea mult, ca si zarim un cuplu de batranei dansand pasional tango. O strada mai incolo un alt cuplu, de data asta mai tineri. Si uite asa, pe ritmuri de tango o luam in jos pe Calle Defensa.  Strada asta tine din Plaza Dorrego pana in Plaza de Mayo si de-a lungul ei, la tot pasul e o frenezie si o nebunie de culori de-ti ia ochii. Aici gasesti nu doar vechituri dar si artisti mai mult sau mai putin cunoscuti care isi vind creatiile hand made. E imposibil sa nu pleci de aici incarcat de suveniruri.



Pe la jumatatea drumului, colt cu strada Chile ne oprim sa facem poze cu Mafalda. Daca inca nu ai auzit de ea iti spunem noi cine e. Mafalda e o fetita absolut geniala, caracter de benzi desenate, care la doar 6 ani era preocupata de viitorul umanitatii si pace si trata subiectele politice ale vremii (anii ’60 – ’70) cu ironie si curiozitatea inocenta de copil. Nu ai cum sa o ratezi, intai iti va sari in ochi coada lunga de oameni care asteapta cuminti sa le vina randul, si apoi asteptand linistita pe banca e Mafalda, ma rog, statuia ei in marime naturala.

Gata si poza! Ne continuam drumul spre Plaza de Mayo, locul unde nu cred ca trece o zi fara a se tine un protest. Ei bine, locul asta nu e ales intamplator pentru proteste, fiind chiar peste drum de Casa Rosada unde isi are biroul presedintele; zic biroul pentru ca presedintele isi are residenta in alta parte, insa in fiecare dimineata vine la birou cu elicopterul, cum altfel…

Cat despre Casa Rosada, interesant e ca accesul e permis doar in weekend si e absolut gratuit, si asta am intalnit-o si la alte obiective din BA. E un mod de a incuraja si facilita accesul populatiei la educatie care ni s-a parut o initiativa de toata lauda.

Accesul e foarte simplu si nu e nevoie de rezervare in prealabil decat daca mergi cu un grup mare si vrei sa rezervi un tur in Engleza. Cum noi suntem doar doi va trebui sa ne multumim cu turul in Spaniola. Asa ca, ne gasim calea spre biroul din interiorul cladirii, si taca-paca ne-am si inscris pentru urmatorul tur disponibil care e cam intr-o ora. Si pana ne vine randul mai dam o tura prin Plaza de Mayo ca sa treaca timpul mai usor.

Incluse in tur sunt doar anumite zone din Casa Rosada printre care si atractia principala, balconul cu  vedere spre Plaza de Mayo de unde Eva Peron, prima doamna a Argentinei a tinut ultimul ei discurs  “Don’t cry for me Argentina” inainte de a muri de cancer la 33 de ani.

Te vei intreba poate de ce i se spune Casa Rosada. Evident pentru ca are culoarea roz. Dar, de ce tocmai roz?  Cica s-ar zice ca de fapt culoarea i-ar veni de la imbinarea culorilor celor doua partide politice rivale, rosu de la Federali si alb de la Unitariani in incercarea presedintelui de la acea vreme, Domingo Sarmiento de a mai reduce din tensiunile politice. Vorba din popor zice ca i s-ar trage de la sangele de bovina folosit pentru colorarea vopselei albe si care ar fi avut rolul de a proteja cladirea de efectele climatului extrem de umed din BA.

Insa si mai interesant e forma cladirii, care la prima vedere ne-a pacalit sa credem ca e simetrica. Aruncandu-ne un ochi mai atent vedem ca nu e. Avea sa aflam ca de fapt Casa Rosada a fost construita prin unirea a doua cladiri vechi,  fostul birou presidential si oficiul postal.

Plecand de la Casa Rosada nu avem cum sa nu ne oprim cateva minutele pe la Catedrala Metropolitana, ca tot e aproape, in Plaza de Mayo, si sa vedem mausoleul Generalului San Martin. Daca Evita avea si inca are o imagine conflictuala in Argentina fiind iubita de cei saraci si detestata de cei bogati, Generalul San Martin e considerat in egala masura un erou, el fiind cel care a eliberat de sub ocupatia spaniola Argentina, dar si Chile si Peru.

Ca tot vorbind de Peru, ne amintim ca nu departe de aici e statia de Subte (metroul din BA) Peru, de care am auzit ca nu trebuie rata. Asa ca, hai sa mergem sa vedem despre ce e vorba.  Se pare ca Peru se afla pe linia cea mai veche a lui Subte datand de mai bine de 100 de ani si si-a pastrat in intregime decorul, chioscurile de ziare si cele de bilete ca la 1913. Ne place la nebunie ce vedem, mai ales reclamele retro de pe peretii statiei. Si ne-ar fi placut sa fi venit acum cativa ani in urma cand inca se mai foloseau trenurile originale cu vagoane din lemn care ar fi facut intoarcerea in timp completa.



Dar ne multumim sa sarim in metroul modern care ne duce o statie mai incolo sa facem un binemeritat stop la Cafe Tortoni sa ne mai tragem putina energie dintr-o Café con leche cu medialunas pufoase de ni se topesc in gura (varianta argentiniana a croissantului frantuzesc). Si ca sa vezi ce bine ne-am potrivit, e 6 pm, adica tocmai timpul cand Porteños isi iau Merienda (un fel de pauza de gustare de dupa-amiaza), care consta in, ai ghicit, cafea cu medialunas.


Cafeneaua asta e un fel de institutie in BA, asa ca nu te astepta sa vezi doar turisti aici, e frecventata in egala masura de localnici. Iar interiorul si-a pastrat decorul dar si aerul artistic si boem de la inceputul secolului 20 cand era frecventata de intelectualii si artistii vremii. Senzatia de intoarcere in timp e atat de persistenta ca nici nu trebuie sa ne inchidem ochii sa ni-l imaginam pe Carlos Gardel cantand tango intr-un colt.

Lasam zarva din Tortoni in urma si o luam usor spre hotel in Palermo Soho. Nu de alta dar suntem lesinati dupa o zi lunga de hoinarit prin oras si fie vorba intre noi, ne dadeam noi viteji dimineata dar jet lag-ul ne-a cam prins din urma.

Si pe maine avem planuri mari, vrem sa aflam ce inseamna sa cumperi pesos pe „blue dollar  market”, mergem pe urmele lui Maradona si a ale lui Messi, sa cautam locul unde s-a nascut tangoul si pe strada cu casute super colorate, Caminito in La Boca.