Decembrie 2014

Pierdusem trenul de 14:30 catre Riga insa eram relaxati, ne continuam plimbarea linistita pe strazile pustii din Cesis, fara sa ne ingrijoram catusi de putin. Cu pasi lenesi de parca am fi fost in plina vara, am pornit catre gara, stiind ca undeva, cumva trebuia sa gasim un autobuz care sa ne duca inspre Sigulda. Si ce sa vezi? Chiar atunci cand am ajuns in dreptul garii, singurul autobuz din intreaga parcare se pregatea sa plece. De fapt si de drept plecase deja. Traverseaza strada printre dementii cu derapajele masinilor, alearga pe aleile pietruite si inghetate bocna sub stratul subtire de zapada si incearca sa opresti autobuzul cu semne si vociferari disperate. Cum-necum, a mers! Autobuzul a oprit in mijlocul drumului pentru ca sapte rataciti sa poata pleca intr-un final din Cesis.

“Sigulda?”

“Jā jā! 1,85 euro!”

Drumul dintre Cesis si Sigulda nu a durat mai mult de trei sferturi de ora, insa ni s-a parut ca a trecut mult mai mult de-atat. Poate pentru ca la ora 16:00 era deja bezna totala afara, nici urma de om pe strazi, soseaua inzapezita si doar cateva case pe ici pe colo. Parea ca totul era amortit si aveam strania senzatie ca era deja cel putin ora 22:00. Iar padurile intinse si acoperite de zapada chiar ne dadeau impresia ca suntem pierduti undeva intr-un peisaj siberian, departe de urme de civilizatie.

Am ajuns in Sigulda pe intuneric si frig. Am oprit insa la primul centru de informare, ne-am echipat cu harti si toate cele necesare, si am pornit in explorarea orasului, chiar daca cel de la informatii ne avertizase ca este prea tarziu pentru vizitat si ca vom muri de frig.

“Nu si nu, daca am ajuns aici, trebuie sa il vedem!”, spuneam cu totii, unul mai viteaz ca celalalt. Am lasat lenea si relaxarea din Cesis deoparte si am marit si iutit pasul, pentru a ajunge cat mai repede la pista de bob. Sigulda este de fapt un orasel-statiune, aflat la 50 km departare de Riga, foarte renumit pentru activitatile de iarna, in special pentru pista de bob, care are o lungime de peste 1200 m si unde se pot atinge viteze chiar si de 120 km pe ora. Daca am fi fost suficiente persoane (cel putin 15), am fi putut sa ne dam si noi cu bobul, bineinteles cu cate un instructor experimentat. Iar preturile pentru grup erau chiar foarte bune, doar 10 euro de persoana pentru o coborare. Insa era deja prea tarziu si voiam sa ajungem si in centrul orasului. Asa ca ne-am multumit sa ne uitam la cativa sportivi de scheleton care isi faceau antrenamentele. A fost pentru prima oara cand am vazut antrenamente de scheleton si ne fascina pur si simplu viteza cu care treceau pe langa noi, incat abia aveam timp sa ii observam sau sa ii prindem intr-un cadru. Mai multe detalii despre bob, pista de bob si despre traseele turistice se pot gasi aici.

Chiar daca am fi vrut sa stam cat mai mult sa ii vedem pe sportivi (pare-se ca ne pricepem si la bob spotting), simteam pe minut ce trecea cum ne inghetau degetele picioarelor si cum ne era din ce in ce mai greu sa mergem. Cu convingerea ca aveam sa ne intoarcem a doua zi pentru a incerca bobul, am plecat inspre centrul orasului, catre castel mai exact. Centrul orasului nu este departe de gara sau de pista de bob, insa in miez de noapte, pe frig si ninsoare, cei 2 km pana la castel ni s-au parut interminabili. Dar chiar si asa, ne bucuram ca niste copii de fulgii de zapada cu forme perfecte de stelute simetrice. Stateam cu totii in jurul unui felinar in lumina caruia analizam forma fulgilor, pe care apoi ii prindeam in palme ca sa ii comparam. Perfecti, pur si simplu perfecti, atat de elaborati si complecsi incat nu ne vedea sa credem. Si pe langa ninsoarea cu fulgi ireal de frumosi, strazile si aleile pline de zapada si linistea deplina din oras, luminile si decoratiunile ne intareau convingerea ca Sigulda este intr-adevar un orasel desprins din poveste.

Intr-un final am ajuns la castel, si chiar daca l-am gasit inchis, am putut sa ne plimbam linistiti in curte, facandu-ne drum prin zapada inca necalcata de oameni.

Euforia pozelor ne-a facut sa uitam de frig si de inghetatul picioarelor, insa cand am constatat ca ne inghetase apa in sticlele de apa pe care le cumparasem din supermarket, ne-am dat seama ca trebuia sa ne oprim neaparat undeva sa ne incalzim. Dificil de facut asta, avand in vedere ca se facuse deja 6, era duminica, si mai toate localurile erau deja inchise. Insa ne amintisem ca baiatul de la centrul de informatii ne spusese despre o cafenea foarte apreciata de pe strada Leona Paegles, Doma Café, asa ca am pornit intr-acolo, avand totusi ceva dificultati de orientare. Nu am gasit-o insa, asa ca am intrat in prima cafenea care ne-a iesit in cale, Kaku Maja (unde i-am intalnit si pe sportivii de bob din Kazakhstan, veniti in Silguda pentru antrenamente. Un vin fiert, macaronsi si mancare buna si calda, tot ce ne trebuia pentru a ne incalzi putin. Iar dupa dezmorteala, urma sa facem planul de atac pentru intoarcerea in Riga. Am omis insa faptul ca nu mai aveam niciun autobuz care sa ne intoarca in Riga, iar urmatorul tren era abia la 21:30, ceea ce insemna ca aveam de pierdut inca doua ore in frig. Din pacate insa, niciunul dintre noi nu mai avea nicio urma de putere sa mai indure gerul de afara, asa ca intentionam sa stam din cafenea in cafenea pana aveam sa luam trenul catre Riga. Noroc cu sticluta de black balsam care ne incalzea in momentele critice 🙂

Asa ca scurta noastra vizita nocturna in Sigulda se apropia de sfarsit. Nu este un oras mare sau agitat, ba dimpotriva, un orasel de provincie extrem de linistit, unde abia vezi cativa oameni pe strada dupa lasarea intunericului, insa are ceva ce te face sa iti doresti sa revii. Poate ca tentatia de a incerca pista de bob, poate dorinta de a revedea castelul din centru, sau poate pur si simplu pentru a te plimba in mijlocul iernii pe strazile acoperite de un start gros de zapada. Si am uitat sa mentionam… daca in Cesis simbolul orasului era felinarul, si Sigulda se mandreste cu un simbol 🙂 Si anume bastoanele de lemn, pe care oamenii le foloseau acum ceva vreme pentru a urca dealurile din parcul national Gauja. Multi inca le folosesc si sunt cateva familii atat in Sigulda cat si in Turaida, care inca mai confectioneaza astfel de bastoane pentru turisti.