Bocanci in picioare, sosete de schi, pulovaroaie si helanci pe gat, fular infasurat in jurul gatului, caciula si manusi si gata, suntem buni de bagat in ghetar! Dar pana atunci asteptam de jumatate de ora autobuzul de la Reykjavik Excursions care pare ca a cam uitat de noi. Ori poate e doar vesnica problema a islandezilor cu punctualitatea, ca doar bine a zis tanti Alda Sigmundsdottir in carticica ei de 60 de pagini (The Little Book of the Icelanders), ca islandezii sunt un fel de Europa de sud a Europei de Nord. Ce atata rigoare si punctualitate :p “Thetta reddast” cum s-ar spune mai pe islandeza, un fel de “se rezolva pan’ la urma” romanesc. Dar uite-l ca vine si gata cu carcoteala. A meritat dardaiala de 30 de minute in frig ca sa facem doua viraje si-n doua minute sa ajungem la terminalul de plecari al autobuzului de la Into The Glacier (BSI Terminal) 😀 Bun, am pornit la drum, usurel, printre lupini, pe langa muntele Esja, trecem prin cel mai lung tunel subacvatic islandez (de numa’ vreo 6 kilometri) – tunelul Hvalfjörður mai exact, apoi o luam inspre prima oprire de pe drum: Cascada Hraunfossar. Cascada campurilor de lava mai exact, unde apa trece usurel, usurel prin maldarele de lava si-apoi se varsa in raul Hvita in siroaie subtirele care par sa faca un fel de perdeluta dantelata, intinsa pe aproape 1 kilometru lungime. Ba un podet, ba un viewing point, ba un canion, le ai pe toate la un loc la Hraunfossar. Si chiar daca e genul de loc turistic, unde vin autocare intregi de turisti, tot trebuie vazut. E pana la urma cam cea mai impresionanta cascada din Islanda. De fapt, e greu sa faci un top al cascadelor, ca fiecare are un ceva al ei. Dar danteluta de la Hraunfossar e de pus pe traseu, neaparat!

Si-acum sa fim seriosi, Islanda are atatea de oferit, atata relief fascinant, atatea peisaje incredibil de frumoase, ca orice drum e o experienta in sine. Treci prin campuri de lava, acoperite sau nu de muschi buretos, prin terenuri intregi de nisip, pietris, bolovani, munti care rasar asa deodata, cand ti-e lumea mai draga, pietroaie navalite pana-n buza drumului (si lasate fix asa cum au picat, ca doar nu o fi sa supere spiritele elfilor atot-stapani pe teritoriul islandez), roci inalte si arcuite pana-n ocean, coloane de bazalt sculptate in paralelipipeduri ireal de perfecte, ghetari sau izvoare termale aburinde. Si apropo de izvoare termale si “fumul” laptos si dens pe care il ridica, Reykjavik a fost initial denumit “Smoky Bay” tocmai pentru ca era in permanenta acoperit de “fumul” izvoarelor termale. E si daca tot batem apa in piua despre izvoare termale si apa clocotita si hot zones, oprim o fuga si pana la Deildartunguhver, unul dintre cele mai puternice izvoare termale. O mare intinsa de teren acoperit de aburi, si o caldura de te trec toate transpiratiile. Pai daca apa are 100 de grade aproape si mai si curge cu un debit de 180 de litri pe secundaaaa, cum ar putea fi altfel?! Nici nu-i de mirare ca incalzitul caselor in Islanda e ieftin ca braga. Si adevaru’ e ca asa o tara eco nu prea vezi oriunde: incalzire din izvoare termale, energie din cascade si vant, apa potabila din ghetari. O fi ea tara de gheata si o fi vremea cam prea capricioasa, insa Islanda e cum nu se poate de primitoare. Iar izvoarele ei termale, cele multe si fierbinti, sunt folosite si pentru incalzit, si pentru gatit si pentru bai si pentru cine stie ce alte intrebuintari. Si uite cum ne vine cheful de o laguna geotermala si-un scaldat in piscina.



Dar pana una alta, ne-astepta ghetarul Langjokull, si bine-am face sa nu intarziem. Nu de alta, dar ne lasa camionul-monstru la base camp si nu mai vedem niciun tunel. Asa ca hai, la drum, pune centura si blanitaaa printre campuri de lava!

Si uite cum din peisajele verzi si pline de viata, cascade si cer albastru saturat, dam intr-o zona arida, cu pietroaie si lava, iar vegetatia si padurile de patru copaci dispar usor, usor. Si lasa loc unui decor de filme, arid, lipsit de orice urma de culoare, un drum pietruit si-un munte mare cat o zi de post, pe care se vede-n departare o placa uriasa de alb, care coboara usurel inspre baza: ghetarul Langjokull. Si nu asa, orice ghetar, ci al doilea cel mai mare din Europa si din Islanda. Dupa Vatnajokull, bineinteles – pata aia uriasa de alb de pe harta. Bun, inainte de toate, ne zice ghidul doua vorbe despre tunelul din ghetar pe care urmeaza sa-l vedem. De parca nu sunt deja ultra incantati de idee si de traseu, mai pune putina sare pe rana, ca sa innebunim de nerabdare sa-l vedem. Asa ca ne zice cum ca tunelul s-a deschis abia de-un an, in iunie 2015 si ca intreaga experienta e o nebunie totala. Ne duce la base camp sa ne echipam corespunzator cu bocanci aditionali (da, da, niste papuci de Big Foot pusi peste incaltarile noastre), si pentru cei mai frigurosi din fire costume calduroase impermeabile.

Si-apoi vine. Za Manster! Monster Truck-ul urias, un fost vehicul aruncator de rachete NATO, adus taman de la polonezi (?!), modificat si ridicat pe niste roti cat casa (opt la numar), controlate de la distanta prin… Atentie natiune, printr-o aplicatie de mobil! Buuun, apesi touch screenul si umfli si desumfli rotile uriase dupa bunul tau plac. In fine, dupa placul ghetarului mai degraba, ca sa poti inainta la vale si la deal pe gheata asta fatarnica.

Si uite-un hop, un ocol de crevasa si-un alunecus si iata-ne la intrarea in ghetar. No, nu-i o usa ca la muzeu. E pur si simplu un capat de conducta inalta cat un om, cocotata sus la vreo 1200 m deasupra nivelului marii. Da, nu au islandezii munti prea inalti, dar te pacalesc sa crezi ca-s niste Everesti fiorosi la cata gheata vezi pe ei.


Ok, bocancii de Big Foot in picioare, caciula calduroasa si manusile si intram! Intai e tunelul de zapada (care apropo, s-a cam marit cu toata ninsoarea de anu’ asta), ne cam ploua, ne cam uda, ca deh, e plin sezon de vara si zapada se cam topeste peste noi speram ca nu si ghetarul), ne punem crampoanele si suntem buni de explorat!

Tunelul de gheata e nebunie curata! Nici nu e de mirare ca a durat mai bine de patru ani de zile sa fie construit si proiectat si luminat si aranjat. E plin de luminite, dar nu asa oricum, ci cu LED-uri speciale care nu topesc gheata la fel de mult ca becurile normale. Ba chiar mai bine de atat, au senzori de miscare asa ca tunelul se lumineaza numai cand treci. Numai bine cat sa vezi gheata albastruie (albastru marin ca sa fim mai exacti :D) si liniile orizontale de pe pereti facute de zapada si gheata tasata an de an. Si unde vezi o linie mai inchisa la culoare, ei bine stii ca acolo a fost o eruptie vulcanica iar cenusa vulcanului a “murdarit” stratul de gheata. Iar daca te straduiesti putin, poate poate reusesti sa identifici ce strat de gheata apartine carui an, cat sa faci un istoric al ghetarului. E hai, nici chiar asa, dar linia lui 2010, cand a erupt “Eiaftialaiocul”, parca tot o zaresti in toata marea de linii. Si toata treaba se intinde pe jumatate de kilometru de tunel circular sapat in gheata. Pare mult dar cand auzi ca tot ghetarul Langjokull are 200.000.000 de metri patrati, iar tunelul “consuma” numai 5.500 de metri patrati, pare aproape minuscul. Ai si-o capela in caz ca te apuca romanta si spontaneitatea, ca-n Vegas, numai bine pui de-un maritis. Si daca mergi putin mai incolo vezi si o ditamai crevasa, adanca de 40 de metri. Atata-ti trebuie sa fii deasupra ghetarului si sa nimeresti din greseala in crevasa fioroasa. Si din loc in loc mai gasesti cate-un cerculet sculptat in gheata, unul rotund, unul mai aplatizat, la fix cat sa arate si sa demonstreze ca ghetarul se misca continuu. Si-atunci stai sa te gandesti ca toata nebunia asta de tunel e rezultatul unei munci titanice. Munca de intretinere a ghetarului, de sculptat continuu, de curatat si sapat. Si cu toata intretinerea asta, intregul tunel va rezista probabil undeva la zece ani. Si mai trist de atat e ca in maxim 100 de ani, cu toata incalzirea globala si cu temperaturile mult mai ridicate decat normal, intregul ghetar lung (traducerea mot a mot a Langjokull-ului) va disparea complet. An de an ghetarul se retrage si cel mai probabil in 80-100 de ani nu va mai fi. Ceea ce e chiar foarte ingrijorator, avand in vedere ca ghetarii asigura 70% din rezervele de apa potabila din Islanda.

Bun, o ora de umblat teleleu prin ghetar trece de parca ar fi numai cinci minutele amarate. E frig de te apuca pandaliile, temperatura nu trece niciodata de -1 grad, dar toata experienta in sine e fabuloasa, incredibila, absolut geniala! Om folosi cuvinte mari, dar turul acesta chiar ne-a impresionat, si desi este destul de costisitor (ce nu e in Islanda?!), merita fiecare leut. Sau fiecare coroana. Aaaah, numai gandul ca am mers cu un monster truck in mijlocul celui de-al doilea cel mai mare ghetar din Europa, parca ne da fiori pe sina spinarii!

In caz ca va tenteaza un tur in ghetar, gasiti pe siteul celor de la Into The Glacier toate informatiile de care aveti nevoie 🙂