Iarasi ploaie mocaneasca. Si tenesii nu mi s-au uscat inca. Si nici geaca. Grozav, presimt ca o sa fac frigul astazi. Deschidem laptopul, verificam pentru ultima oara emailul. Ora 10, Camellia, zona Gion. Hai ca avem noroc, am prins locuri libere. Mergem?

Asa o ploaie apasatoare n-am mai vazut de mult. Parca te-ndeamna la dormit, la lenevit, la nefacut nimic. Si mai si bate vantul. Dar poate asa va fi mai putina lume pe strazi, in sfarsit ne bucuram de frumusetea orasului in liniste.

Nu mai vreau nici fierturi, nici paine cu gem si margarina la micul dejun. Mirosul de fiertura imi face rau. Inca nu inteleg cum pot manca asa la micul dejun. Avem amandoi pofta de o omleta delicioasa si de un latte spumos. Iar la pranz… O pizza cu multa mozzarela. Vise! Dupa 12 zile de mancare japoneza, ne e dor de mancare europeana. Cine-ar fi zis?!

Urcam in rapidul de Kyoto, coboram si luam Nara line pana la Tofukuji. Merg pe mana ta, eu habar n-am unde trebuie sa ajungem. Abia ma misc, abia tin pasul cu tine si abia reusesc sa te urmez. Ma impiedic de propriile-mi picioare, imi cad pass-urile din mana, uit unde mi-am pus telefonul, nu imi gasesc strugurelul in geanta. Sunt haotica. Ma iei de mana. Phiu, inca o grija in minus. Te-ntreb inocenta unde mergem si de ce luam iar bilete de tren. Avem JR pass, ce faci? Imi explici ca luam linia privata Keihan pentru doua statii. Aha. Pana la Ky…io…mi…zuuuu? Da. Pana acolo.

Ok, il ascult si nu comentez. Recunosc, nu stiu ce e la Kyiomizu. Nu am citit, m-am lasat pe mana lui. Iesim din statia de tren. Ploua si mai rau. Mi s-au dezlipit tenesii intr-o parte si imi intra apa. Calc prin balti. Am parul ud, hainele ude, desi am umbrela. Mai avem mult? O ia la stanga, la dreapta, printre stradutele inguste si aglomerate.

Heeeey, wait a minute! Asta nu e Gion? Zambeste dar nu ma baga in seama. Merge inainte. Iar eu dupa el. Incerc sa tin pasul. Ma concentrez pe trepte, sa nu alunec iarasi ca un bolovan pe scari. Si-apoi se opreste. Fix cand ma uitam la un cornet de inghetata cu green tea! Lasa-nghetata, am ajuns!

Whooooaaa… O casa traditionala, mica, de lemn. Lasam umbrelele la intrare si urcam treptele inguste. Doua gheise apar in fata noastra, ne saluta respectuos si ne invita in sala de asteptare. Aaah, ma oftic ca am uitat sa ma imbrac in bluza kimono de la Asakusa! Ne descaltam, ne asezam pantofii in suport si asteptam cuminti pe banca.

“Small gift”. Un origami lucrat meticulos. Il luam timizi si il bagam in buzunar. Ai grija sa nu il strivesti in geaca.

Gheisa ne invita in camera pentru ceremonii. Suntem doar noi! Niciun alt participant la ceremonia de la ora 10, cat noroc! Putem sa ne asezam oriunde pe podelele tatami. In fata noastra, cateva ustensile pentru prepararea ceaiului. Intr-o engleza pe care cu greu o desluseam, gheisa incepe sa ne explice istoria ceaiului verde, metoda de preparare si intreaga filozofie a ceaiului. Wa (armonie), Kei (respect), Sei (puritate) si Jaku (liniste). Scoate un evantai micut, inchis, il aseaza in fata noastra si ne saluta politicos.

“Nu folosim evantaiul pentru a ne racori vara. Nu, nicidecum. Este un semn de respect fata de invitatii nostri. Il folosim pentru salut, pentru a-l primi cum se cuvine pe cel care ne viziteaza.”

Cu gesturi delicate si studiate, ca o adevarata coregrafie repetata over and over again, ne explica ce inseamna ceaiul verde si ne indeamna sa bem cat putem de mult. “Plin de vitamine si nice and young skin. Si cofeina, very strong. Stronger than coffee. Uneori cand beau ceai verde seara, nu mai pot sa dorm”.

“May I start?”

Un bol rotund, indreptat cu fata spre ea. Un polonic cu care lua apa fierbinte din fierbator. Un tel mic de lemn. Un borcanas cu praf de ceai verde. Un servetel alb, pentru prajiturica. Incepe intregul procedeu. Cata precizie si cata delicatete in fiecare miscare. Foloseste polonicul pentru a turna apa fierbinte in bol. Umezeste telul de lemn pe toate partile, apoi il scoate din bol. Cu lingura ingusta pune doua prafuri de pudra verde in apa fierbinte. Ia telul din nou si incepe sa amestece cu miscari verticale inainte si inapoi, cu putere, pana cand intregul continut formeaza bule cremoase. Ii iese perfect. Parca e matcha-ul baut la Starbucks, facut cu masina de lapte! Spuma, bule, consistenta cremoasa.

“Please taste”.

Ah, mi-e asa rusine. Nu imi place gustul de ceai verde si tare mi-e ca nu o sa il pot bea. Hm… Surprinzator. Nu are gustul amar ca cel pe care l-am baut in Fish Market. E chiar gustos! Ii spun impresiile dupa prima gura.

“Good quality tea! No bitter! Bad quality tea, very bitter!”.

Si-acum e randul nostru. Sa vedem cine-a fost atent. Primim cate un bol si toate ustensilele necesare pentru a face ceaiul singuri. Amestec cu putere dar nu am bule. Nu e cremos ca al lui Andrei. Amestec si mai tare, si mai rapid. Degeaba. Doua trei bule ratacite. Asta e, trebuie sa il beau, n-am ce face.

“First bite sweet”.

Ridicam servetul, luam prajiturica din gelatina si zahar si o urma de coaja de portocala si gustam inainte de a bea ceaiul. Obiceiul e ca ceaiul sa nu fie niciodata indulcit, insa inainte de a-l bea, e nevoie de ceva dulce, pentru a balansa gustul amarui al ceaiului. Mai luam cateva guri de ceai verde. Inca nu ne-am obisnuit cu gustul.

Ceremonia se incheie. Afara ploua si mai tare. Deschidem umbrelele si o luam usor catre templul Kyiomizu-dera. De unde au aparut atatia oameni?!?! Ce e cu aglomeratia asta? Masini, autocare, taxiuri peste tot. Oameni in toate directiile. Fereste-te de umbrelele care iti intra in ochi, incearca intr-un fel sau altul sa inaintezi. Mai intram? Trebuie. Nu am ajuns pana aici ca sa ne lasam pagubasi. In plus, intrarea e doar 300 de yeni, si ai sa vezi ca privelistea merita toti banii. Nu ne mai luptam cu multimea, mergem in rand cu toti cei din jur. Ajungem intr-un final pe podul de langa templu, de unde se poate vedea intregul oras, padurea si templul de lemn, ridicat pe schelele de lemn. Absolut minunat!

Incepe ploaia. Toata marea de oameni isi deschide umbrelele. E practic imposibil sa mai inaintezi. Le inchidem pe ale noastre si ne strecuram printre oameni. Am reusit, am scapat de multime. Acum o noua provocare. Sa strabatem intreaga strada Matsubara Dori pana la intersectie. Un calvar! Ok, un lucru e clar. Trebuie sa ne indepartam de zona aceasta, sa ne intoarcem in alta zi.

Cotim pe strazi laturalnice, dam o fuga pana la pagoda Yasaka No To, parte din templul Hokan-ji, si-apoi ne indepartam de Gion. Trebuie sa ne oprim undeva, avem picioarele si hainele leoarca. Intram in primul restaurant de okonomyiaki si comandam cate unul. Desi mesele aveau plita ca si cel din Shibuya, nu am putut sa ni-l gatim singuri. Dar chiar si asa, tot a fost delicios! Ploaia nu s-a oprit deloc, ba dimpotriva. Se lasese frig. Maine la prima ora ne intoarcem in Gion, in speranta ca vom avea loc sa ne plimbam pe strazile inguste. Iar pan-atunci, o sticla de vin roze (ca de sake ne-am cam saturat :p) si relaxare.