– Guys, maine Mount Fuji?
Prognoza meteo anunta maine zi frumoasa, cer senin si nici urma de ploaie. Asa ca da, fara doar si poate, mergem la Mount Fuji. Trezirea de dimineata si-apoi brainstorming in receptia hotelului.
“Bun, ramane deci templul de la Chureito Pagoda? Cel cu clasica imagine cu templul in dreapta si muntele in zare, cu varful acoperit de zapada. Avem mai multe optiuni de ajuns, fiti atenti: fie luam JR train-ul, fie autobuzul de la Shinjuku Express Bus Terminal, fie inchiriem o masina de la Nippon Rent A Car si Dumnezeu cu mila cum ne-om descurca cu semnele de pe drumuri.”
Sa incercam cu bus-ul in prima faza, pentru ca este cea mai ieftina optiune. In mijlocul garii Shinjuku, sase curci bete de somn, cu cate un pahar de Starbucks in mana, mergeau aiurea si in contra sens printre salary men. O imbrancitura pe ici pe colo, cateva apostrofari pe care nu le intelegeam, atentionari si priviri taioase. Ok, ceva clar nu facem bine. Intrebam pe cineva unde e terminalul de autobuze. Intr-o japonezo-engleza ne explica sa o luam la stanga, apoi sa ocolim gara pe deasupra liniilor de tren. Noi o luam la dreapta. Din inertie, si pentru ca oricum nu intelegeam pe ce planeta ne aflam. Iesim din gara, nici urma de terminal de autobuze. Dam o tura garii si cum necum ajungem in acelasi loc. Ne-am invartit in cerc.
Ok, pierdem timp. Renuntam la varianta cu autobuzul. Din pacate si varianta cu masina pica, pana gasim Nippon-ul, pana ne dezmeticim si pana ne hotaram care sa conduca, se duce jumatate de zi. Si oricum am uitat permisul la hotel. Asa ca gata, am hotarat. Luam trenul!
Biroul de informatii.
“Weeeeee waaaaaaaant traaaaaain JR Kaaaaa-Waaaa-Guuuu-Chiiiiii-Koooo. Hoooooow muuuuuuch?” Mai rar si mai raspicat de atata nu puteam. O… A inteles, hai ca avem noroc!
2460 de yeni one way de persoana. Ouch, ustura. N-avem pass-uri, n-avem ce sa facem, il luam! Si asa suntem in intarziere. Japoneza ne deseneaza in doi timpi si trei miscari toate statiile si orele de sosire ale fiecarui tren. Pare ca le stie pe de rost! Asa… Deci o ora si jumatate pana la statia Otsuya, apoi schimbam cu alt tren pana la Kawaguchiko, pentru 50 minute. Avem ceva de mers, dar dupa toata alergatura de zilele trecute, sa stam JOS in tren pare o binecuvantare.
Suntem singurii din vagon care vorbim. Ne mai dam coate unul altuia cand pare ca sarim calul cu rasetele si vorbitul tare. Ne uitam pe geamuri de parca nu am fi vazut in viata noastra viata rurala, case, oameni lucrand pamantul. Si adevarul e ca dupa ce vezi Tokyo, te minuneaza orice urma de viata normala, traditionala.
“Nu pot sa creeeeeeeed!!!! Uitati-va la stanga pe geam!!! E mount Fuji!!!”.
O imensitate de munte in fata noastra, cu clasicul varf acoperit de zapada. Toti gura casca pe geam. Mai putin unul dintre noi, care nu credea nici neam ca este Mount Fuji. “N-are cum, nu intelegeti ca n-are cum? Nu trece trenul atat de aproape de el si nu avem cum sa il vedem atat de aproape. N-are cum!”
“Are cum!!!”
“N-are!!!”
Trece controlorul de bilete prin vagon si lamureste disputa: “Mt. Fuji!”, si-apoi ne bate-n geam inspre munte. Isi duce mainile la ochi si ne face semn sa facem poze. “Arigato, arigato!”
Ajungem la Kawaguchiko. Se pare ca mai avem de mers, nu am ajuns inca. Trebuie sa luam fie trenul pana la Shimoyoshida (300 yeni de persoana), fie un autobuz. Locurile in autobuz sunt fully booked pentru cateva ore bune. Alegem trenul si de data aceasta. Poate avem noroc la intoarcere cu autobuzul, pentru ca un drum de la Kawaguchiko la Shibuya costa doar 1800 yeni fata de 2460 yeni cat costa JR train-ul. Ne impartim atributiile: unul la coada la tren, unul la coada la sucuri, unul la coada la autobuz. Mda, un autobuz e prea devreme, iar urmatoarele sunt prea tarziu. Deci tot trenul ramane si la intoarcere. Nu ne-am organizat deloc astazi, suntem ametiti nevoie mare si nu facem cele mai bune alegeri. C’est la vie, macar sa prindem muntele pe soare si sa nu se strice vremea pana ajungem.
De la Kawaguchiko la Shimoyoshida am facut zece minute cu trenul. Am coborat din statie, noi si alti cativa oameni. Phiu, bine ca am scapat de grupurile de turisti, care au coborat in valuri la statia Mt. Fuji. Vedem din gara muntele pe de-o parte, si templul pe cealalta. Am fi crezut ca e mai mare, asa parea din poze. Ok, cum ajungem acolo? N-avem nici cea mai vaga idee, nu pare sa fie niciun indicator. Si dac-ar fi fost, oricum n-am fi inteles. Intrebam prin semne disperate un localnic. Ne indruma pe un drum de tara, printre casele oamenilor. Zece minute pe jos pana trepte. Si de aici incolo, trepte si tot trepte pana sus.
“Nu va uitati in spate! Ne intoarcem cand ajungem sus, ca sa fim complet uimiti de priveliste! Heeey nu trisa, lasa selfie-ul, facem sus poze!”
Si inc-o treapta, si inc-o treapta. Aveam picioare de plumb, abia mai puteam urca. Dar, dupa cateva minute istovitoare de urcat si tot urcat, vedem pagoda! Sprintul de final cu ultimele puteri. Si ne-am oprit in loc complet impresionati de ce vedeam. Imaginea ce defineste Japonia atat de bine! Pagoda la dreapta, muntele Fuji in spate. Si il vedeam atat de clar, ca nu ne venea sa credem! Poze, poze si iar poze, expuneri, subexpuneri, inchide-deschide diafragma, incadreaza, lumineaza, fa orice!!! Nici neam sa scoatem in poze muntele asa cum il vedeam in realitate. Asa ca lasa aparatul jos, baga telefonul in buzunar si let’s enjoy the view.
“Enjoy your soul”, avea sa ne spuna englezul care ne-a fost partas in sedinta foto, cand ne chinuiam sa prindem cadrul perfect. “Si mergeti si-n Coreea, it’s so much worth it!”.
Am tot zabovit ceva vreme la templu, apoi cand am vazut cat se facuse ceasul, am pornit catre Tokyo. Vazusem noi ca trenul intoarcea in unele statii, asa ca ne-am gandit sa luam bilete direct de la Shimoyoshida la Mount Fuji (220 jpy de persoana). Aveam sa ne dam seama ca am fi iesit mai ieftin si mai rapid daca luam direct pana la Shinjuku. Dar in final am fost foarte inspirati ca am ales asa, pentru ca din pacate am avut nevoie sa folosim centrul medical din statia Mount Fuji. Am rezolvat rapid cu problema medicala si eram good to go!
2340 de yeni pentru a ajunge inapoi la Shinjuku. Iar dupa tepele de ieri din Shinjuku, am zis ca mergem sa mancam din nou in Shibuya. Plus ca aveam de facut un filmulet cu GoPro-ul in intersectia de la Shibuya! Asa ca uite ca fix cand se facea verde, alergam ca dementii in mijlocul intersectiei, ne aliniam unul langa altul si incepeam sa ne rotim 360 de grade, cat sa cuprindem intreaga piata. Toti japonezii se uitau la noi ca la ultimii dubiosi. Repetam figura de cateva ori pana ne plictisim. Sau pana ni se face prea foame.
De data asta n-aveam niciun as in maneca cu restaurantele. Mergeam la ghici. Nu tocmai o idee buna, peste tot erau full restraurantele si n-aveam nici cea mai vaga idee unde sa mancam.
“Okonomiyaki!!!! Sa incercam okonomiyaki! Daca tot n-am ajuns la Kobe beef, macar atat!”
Okonomiyaki it is. Si cand era disperarea si foamea mai mare, dam de unul dintre cele mai interesante restaurante pe care le-am incercat in Tokyo. Nu s-a mai sinchisit nimeni sa retina numele restaurantului (si ne cerem scuze pentru ignoranta), insa eram complet infometati iar gandirea ne era incetosata 😀 Am intrat, ne-am inscris pe lista de asteptare si nu ne-am miscat din usa pana cand nu ni s-a eliberat o masa. Ne uitam in stanga si-n dreapta sa vedem care e treaba cu mancarea si de ce era tot localul plin de fum. Fiecare om primea cate un bol cu diverse, un ou crud si un sos. Am studiat cu atentie procedura, ca sa stim ce avem de facut si noi. Mesele aveau incorporate niste plite mari, in care fiecare isi gatea propriul okonomiyaki asa cum ii placea. Ok, dar noi habar n-avem cum sa il gatim! Master chef-ii grupului, Vlarissa si Liviu, studiau problema indeaproape. Ok, suntem bine, noi astia praf in alte gatitului nu o sa murim de foame.
Teoria am invatat-o, dar practica, ca de obicei, ne-a cam omorat. Scoate din bol fructele de mare (sau carnea, dupa caz) si gateste-le pe plita fierbinte. Amesteca ingredientele din bol cu oul crud, pana cand se obtine o pasta omogena. Ia fructele de mare sau carnea si pune-le din nou in bol. Amesteca iar. Intinde cativa stropi de ulei pe plita, apoi toarna continutul bolului pe ulei incins. Intinde cu spatula, rumeneste compozitia cat de cat, apoi aranjeaza totul intr-o forma rotunda si preseaza cu spatula. 5 minute pe-o parte, 5 minute pe cealalta. Cand e aproape gata, ia pensula si pune cu generozitate un sos ce pare a fi teriyaki. Deasupra, maioneza. Si la sfarsit, cativa fulgi de peste. Imparte in patru si… Pofta buna!
Demential! Am mancat cu totii pana cand nu ne mai puteam ridica de la masa. Aveam obrajii rosii de la caldura, ochii la fel de la fum. Ne miroseau hainele si parul de parca am fi iesit dintr-o cantina. Dar cat de bun a fost!
Cu burtile pline, ne-am intors la hotel. Ora 10 seara. Serios?! Abia 10?! Bine, ne intoarcem in oras. Cautam zona cu ciresi si reproducem poza trimisa ieri de Alina. Ajungem in parcul Chidorida-fuchi si cautam cadrul acela la fiecare pod care ne iese in cale. N-avem noroc, e pe partea cealalta a lacului. Dar fie, a meritat incercarea. Pe timp de noapte, parcul e incredibil de frumos, cu ciresii roz infloriti, luminati de felinarele de pe stalpi. Si un miros atat de frumos! Numai noi, cu hainele si parul mirosind de la o posta a prajeala, stricam zen-ul parcului.
Penultima zi in Tokyo. Cand a trecut vacanta asta?… Mai avem maine, apoi Kyoto. Astazi am descoperit o zona mai altfel a Japoniei si am vazut partea aceasta rurala, cu case traditionale, oameni simpli si normali, traind o viata simpla si normala. Nu tu salary men, zgarie nori, restaurante, lumini, muzica sau galagie. In schimb, liniste, satuce, o priveliste de postcard si niste amintiri pe care nu le vom uita vreodata!
prinlume.com 