Dar pana una alta, mai avem o zi plina inainte. Si trebuie sa profitam din plin de ea! Incepem cu strada Pontocho, despre care am citit abia ieri intr-o revista locala pe care am luat-o de la o cafenea. Noroc ca avea text si in engleza, cat sa putem intelege ce scrie. O strada ingusta cu restaurante si baruri de-o parte si de alta. Restaurante traditionale, cu usi de lemn culisante si cu meniuri complet traditionale. Unul langa altul, pe o straduta lunga de cateva sute de metri. Iar multe dintre acestea dadeau fix catre raul Kamo, ce traverseaza Kyoto-ul. Pontocho nu este la fel de cunoscut ca si Gion-ul, insa este un loc in care trebuie ajuns! Este extrem de romantica si autentica, iar o plimbare pe aici e un must! Noi, panicati fiind de aglomeratia de ieri, am ajuns aici inainte de ora 11:30 dimineata, iar restaurantele nu erau inca deschise, totul era pustiu iar strada era numai a noastra. Daca am mai fi asteptat cateva ore am fi prins haos si aglomeratie, insa am fi vazut si armosfera reala din Pontocho, cu galagie, agitatie, lume multa, mirosuri imbietoare.Partea aceasta a orasului Kyoto e complet diferita de ce am vazut pana acum. Totul e modern. Si mai ales monden. Baruri, cluburi, restaurante, cafenele europene, magazine, shopping. Nici nu ai zice ca la doua strazi se afla Gion-ul, cu cladirile autentice si traditionale, unde se plimba-n voie gheisele.

Gion-ul, ca si Pontocho, doarme la ora 11:30 – 12, intr-o zi de luni. Gheise nu prea vezi, decat poate dupa-masa, dupa ora 4. In schimb, vezi o multime de turiste asiatice imbracate in kimonouri de inchiriat, ceea ce aduce farmecul acela traditional intregului cartier. Nu este scump sa inchiriezi un kimono pentru o zi intreaga. 3900 yeni pentru tinuta de baza, 4900 yeni pentru a primi in plus papucii traditionali si gentuta de gheisa, sau 6000 yeni daca vrei si coafat si machiat. Asa ca nu e de mirare ca in Gion sa fie mai multe tinute traditionale in kimonouri tipice decat haine normale.Este extrem de placut sa te plimbi si sa te ratacesti pe strazile Gion-ului, fiecare ascunde cate un restaurant minune, cate un templu sau cate un colt parca desprins din Rai. Iar daca apuci sa vezi intregul cartier cat inca nu sunt valuri de turisti, esti cel mai norocos!

Numai bine cand am terminat de batut in lung si-n lat si ultima straduta din Gion, au inceput sa apara si multimile. Exact la tanc, evitam aglomeratia. O luam spre Nikishi Market, o piata de strada unde se vand in principal mancare, ingrediente si condimente. Este deschisa doar ziua, pana la ora 18:00. Nu este ceva nemaivazut sau nemaiintalnit si nu se compara cu pietele alimentare de noapte pe care le-am mai vazut prin diverse alte locuri. Insa e interesant sa treci pe aici, sa vezi mancarurile, sa degusti una alta, sa incerci dulciurile traditionale sau sa bei tot soiul de prostii colorate in fel si chip. Si nu te debusola daca o sa vezi un magazin de papuci sau adidasi printre standurile de mancare. Se mai intampla 🙂 Langa Nishiki incepe un bazar imens cu tot felul de magazine, atat de suveniruri, cat si de haine sau incaltaminte. Este acoperit, asa ca a fost un pretext bun sa ne adapostim de ploaie si sa ne pierdem prin magazine.

Ultima masa in Kyoto. Te-ncumesti sa incerci “mizeria”? Ce “mizerie”? Melon soda cu inghetata, bautura atomica de suc verde fosforescent, cu ditamai scoop-ul de inghetata cu frisca pe deasupra. Borcanul ala imens de otrava! Bineinteles ca vrea sa il incerce. Si daca tot e pranz de porceala, sa fie si rice omlette-ul din poza. Cu sos gravy si melted cheese. O imensitate de platou intreg, in mijlocul caruia omleta umpluta cu orez se “scalda” intr-o mare de sos cu branza. Pe cat de dezgustator si neapetisant suna, pe atata era de bun. “Traditional dish in Japan!”. Da, da, cu siguranta e la fel de traditional si autentic ca “Arigato-ul” stalcit pe care il pronunt eu. Dar ce conteaza, a fost comfort food si chiar a fost gustos. Am si uitat de ploaie si de frig! O ultima vizita in Gion, cat sa il tinem minte. De data asta mai aglomerat si mai agitat. Gheisele tot scumpe la vedere din pacate.

In trenul de Notogawa, stam amandoi pe bancheta din spate a localului. E noapte si ploua. In jurul nostru, ca de obicei, oamenii dorm sau joaca Candy Crash Saga pe telefon. E liniste completa, nimeni nu scoate niciun sunet. Numai noi doi vorbim in soapta, cat sa nu deranjam.