Noi am fost cam speriati de bombe cand am fost in Rio 🙂 Dar norocul nostru ca avem cititori mai curajosi si mai aventurosi, care sa ne povesteasca totul despre locurile frumoase pe care noi nu le-am vazut. Lavinia ne-a scris pe Instagram despre cartierul Santa Teresa si ne-a povestit cu atata drag, ca nu am putut sa nu o invitam sa ne scrie un articol guest post pe blog! Si daca vreti sa cititi mai multe despre aventurile ei din Brazilia, dar mai ales despre mancarurile delicioase pe care le face (pentru ca este o masterchefa desavarsita!), gasiti multe detalii pe blogul ei culinar. Il gasiti aici, si il recomandam cu toata inima! 

* * *

Brazilia era un vis frumos pentru mine de cand eram mica, insa il consideram intangibil. Am visat de multe ori sa ajung acolo, insa aveam nevoie de bani multi si, in special, de
cineva cu care sa merg 🙂 Planetele s-au aliniat si mi-au pus visul in fata: RIO, pazea ca vin!

Dupa cateva potriviri fericite, am ajuns sa imi cumpar biletul de avion catre Rio printr-o decizie fulger (cateodata e bine sa iti asculti inima) si peste cateva luni, m-am trezit in avion cu fabuloasa destinatie: Brazilia. Bineinteles, documentarea asupra locului am facut-o dupa ce am achizitionat biletele de avion. Pana la momentul respectiv, nu stiam prea multe de Brazilia decat: Christo, samba, veselie, Amazon, America Latina si caldura. Cum m-am vizualizat de ani de zile, zgaiindu-ma la Christo si inspirand aerul atotprotector pe care-l inspira, nu m-am gandit decat la faptul ca NU am cum sa ratez aceasta ocazie de a ajunge unde imi doresc. Dupa cum spuneam, am inceput documentarea. Ce sa vezi?! Numai povesti de-ale strainilor despre cum au fost jefuiti sau trasi in piept de brazilieni, despre furturi, avertizari asupra sigurantei proprii si alte minunatii. Apoi, m-am gandit sa vad si filmul “Ciudad de Deus”. Buna alegere :))

Ooook, now what? Ma mai intorc de acolo? Sunt si destul de alba si blonda, sigur nu ma blend-uiam in peisajul cariocan 🙂

Trecand peste, ne-am orientat catre cazare. Alta bucurie :)) Daca prinzi un deal excelent la biletele de avion, cazarea sigur va compensa economia facuta. Cum nu sunt adepta calatoriilor ce depasesc o anumita suma, am inceract sa o tin cat mai low budget. Pana am vazut ce optiuni am :)) Numai B&B obscure, dar bine cotate de turisti sau camere single dar cu baie comuna. Nu aveam de gand ca 11 nopti sa impart baia cu altii tocmai in Rio. Dupa indelungi cautari, am gasit cazarea ideala, doar ca era dublu fata de pretul maxim catre care ne orientasem noi. Ok, facem economii altfel. O luam!

Am ales varianta de a sta in cel mai safe cartier declarat, Santa Teresa (pentru mine era primordial sa fiu linistita indiferent de cost!:))) Mi-au mai trecut din spaime, cu toate ca am gasit FOARTE GREU o experienta a vreunui roman care sa fi mers in Brazilia, iar momentul decolarii se apropia. Intre timp, am mai verificat pe Google Maps imprejurimile cazarii: graffiti cu “CAUTION HIGH THEFT AREA”. Fun, nu?

Cand am aterizat in Rio si am vazut aeroportul, a fost ok. Insa cand am iesit…panica! Ca la noi, mai toti taximetristii voiau sa te arda la buzunar si te anturau, unde mai pui ca nu te intelegi in engleza. Citisem inainte pe net ca taxiurile galbene sunt cele mai rezonabile la pret, iar cele albastre sunt ceva mai scumpe. Ne orientasem catre galben, unde evident era batalia cea mai mare. Cat vorbeam noi si incercam sa nu parem disperati, vine un roman la noi. Un roman?!?!? Da, aparent ne gasim oriunde in lume. Ne arunca cateva cuvinte cum ca sa luam taxi galben si pleaca. Nu stiu de unde a venit, cum a venit si de ce a plecat, dar probabil lucra pe acolo. Intram inapoi in aeroport sa nu mai fim agresati si sa nu ne mai vada disperarea (era 5am), iar mie imi vine ideea de a merge cu un nivel mai sus.  Urcam la urmatorul nivel si chiar atunci cand pasim in afara, parcheaza o doamna taximetrist care lasa un client. Imediat m-am alertat, ca deh, doar era femeie, trebuie sa fie de incredere. Pana la urma, doamna Carla s-a dovedit a fi minunata. Ne-am conversat putin (nu stiam ca de fapt stiu portugheza!) si ne-am impreitenit facand schimb de whatsapp- ri. Doamne Carla ne-a lasat in fata imobilului. Nimic atat de infricosator dupa cum parea pe Google Maps. In fata ne astepta Fred, proprietarul pe jumatate adormit. Urcam si ne prezinta camera, un mic studio. DIVIN! Vedere largaaaa la Sugar Loaf si Santa Teresa. SPECTACULOS. Fiind deja entuziasmati, Fred ne mai da putin peste cap cu un bonus: cartela de mobil cu numar de Brazilia!!! (e imposibil sa faci rost de una daca nu esti brazilian, adica sa ai insurance number acolo). Deja iubim Brazilia!  Fred pleaca si ne lasa sa descoperim apartamentul si Rio. Era devreme, cam 7 am si am zis sa coboram pana la bodega (asa se numeste la ei micul magazin de colt) sa luam ceva rapid de mancat si de baut.
Ne-am oprit putin la parterul blocului sa admiram privelistea. Inca nu imi venea sa cred ca sunt acolo! Si eram rupta de oboseala…

Urcam inapoi in camera si adormim pana spre 5 dupa-amiaza cand deja se intuneca fiindca era inca iarna. Coboram disperati pana in Lapa (drumul din santa Teresa catre Lapa se petrecea pe cateva stradute ABRUPTE si o puteai scurta pe scarile lui Selaron). S-a dovedit a fi cel mai scurt drum, insa volumul de trepte urcate pe zi si pantele abrupte ale dealului Santa Teresa, te faceau sa lesini pana ajungeai acasa. Dar am avut motiv sa mancam tot ce poftim in cele doua saptamani cu scuza ca dimineata si seara facem sport. Pe urma a urmat sa aflam de fapt, ca asta e incalzirea… Revenind la drumul catre Lapa, eram putin speriati ca se insera, iar de Lapa nu citisem numai de bine. E oaza distractiilor nocturne, a barurilor si a bauturii, insa era prima noastra zi acolo, nu stiam la ce sa ne asteptam. Pana sa dam la scarile lui Selaron, am gasit si graffiti-ul pe care l-am vazut pe Google Maps. Nu a avut acelasi impact la fata locului. Am ajuns la scari si am ramas uimita. De cat trebuia sa cobor! :))

Cum pe acea panta abrupta nu prea era lumina sau oameni, ci doar case cu garduri inalte, gherete de paznici si cateva pisici, cum am dat coltul pentru a pasi pe scarile lui Selaron, Rio a prins viata! O multime de turisti, faceau poze, beau Caipirinihna si radeau zgomotos. Hai ca parca nu e asa periculos. Pana sa iesim din casa ne documentasem unde am putea manca. Ne-a suras doar un sendvis de la Subway-ul aflat in imediata apropiere si cateva cumparaturi de la supermarket. In drumul nostru catre Subway, vedem viata de noapte din Lapa. Zeci de oameni la terase, muzica, samba, forro, veselie, alcool si mancare apetisanta. Reperam cateva restaurante la care vrem sa venim sa mancam zilele urmatoare. Mai cascam gura prin Lapa, ne luam sendvisul printr-o comanda stalcita de portugheza, unde casierul intreaba de fiecare data cand platim cu cardul “Debito o credito?”.

O luam la pas inapoi spre casa, trecem prin multimea de oameni ce se distreaza si urcam treptele lui Selaron a doua oara. Cand ajungem in coltul strazii, la bodega, mare haos mare.
Lumea gramada pe strada, cu berile in mana, unii la mese improvizate si multa galagie. Pe semne, e distractie. In zilele urmatoare am aflat, ca barul aduna multi santateresieni si turisti,
Sebastiao (proprietarul) dand viata intregului cartier. Lumea se strangea sa bea o bere pe bordura, sa rada, sa barfeasca sau sa admire peisajul. Nu am simtit niciodata atata libertate si veselie. Urcam in casa sa luam si noi cina si sa ne revenim ca maine o luam de la prima ora cu vizitatul si cu schimbatul banilor la banca.

Primele doua zile le-am petrecut hoinarind prin centrul Rio – Centro, Cinelandia si cautand banci sa schimbam bani (am avut parte de un noroc ce ne-a ocolit din punctul asta de vedere, am urcat intr-o zi de 4 ori scarile lui Selaron). Abia in a treia zi ne-am dedicat putin timp sa descoperim cartierul boem in care stam – Santa Teresa. Cum apartamentul nostru se afla chiar in inima cartierului, vizavi de noi aflandu-se doua muzee importante de vizitat din zona si putin mai sus capatul tramvaiului ce ar fi trebuit sa mearga si sa plimbe turistii, am pornit la drum. Am iesit din bloc si am cotit stanga, nu inainte de a ne aseza putin langa bloc unde se intrevede superbul peisaj catre Sugar Loaf. Urcand usor, fiindca Santa Teresa e toata un deal si stradute linistite si intortocheate, ne impiedicam la fiecare pas admirand arhitectura minunata a caselor coloniale ce se dezvaluiau in fata noastra, unele mai darapanate, unele adevarate palate, unele colorate. Am dat si peste o scoala, unde nu am fi crezut ca asta se afla, care era plina de copii si de veselie. Putin mai sus era o alta zona importanta a cartierului, un mic parculet de reculegere, unde seara localnicii se adunau sa fumeze marijuana, iar langa el niste scari intortocheate ce treceau pe langa geamurile oamenilor pentru a cobori in oras. Tot aici se afla capatul tramvaiului ce suferea de cateva lucrari de reabilitare cand am fost noi, urmand sa fie repus in functionare spre sfarsitul anului ca pregatire pentru Olimpiada 2016.

Brazilienii se plang de aceleasi lucruri ca si romanii: prea multa coruptie, birocratie, saracie si tinere din scurt. Au existat numeroase proteste in Santa Teresa pentru felul in care se desfasurau lucrarile asupra tramvaiului si multi localnici erau nemultumiti fiindca strazile, si asa mult prea inguste, erau impracticabile si pline de praf. Ca idee, traficul si infrastructura in Rio cel putin, lasa de dorit, credeam ca NOI avem drumuri proaste. Ei bine, nu! :)) Urcand in continuare spre Santa Teresa dai de diverse case superbe, de zone rezidentiale, de case de iti taie privirile, dar si de unele ce sunt carpite. La tot pasul intalnesti cate un mic restaurant, ce ziua e gol, insa spre seara se anima. In zona se aflau cateva restaurante recomandate pe Tripadvisor – Cafecito, Bar do Mineiro, Tereze Restaurant si chiar si un cinematograf!

Am notat vizual restaurantele ce aratau foarte colonial si am continuat descoperirea cartierului. Am ajuns pe diverse stradute, am urcat, am coborat, am ajuns in intrari infundate, am trecut pe langa zone ca pareau ca urca catre un varf de munte la cat de pustii erau, am trecut pe langa numeroase santiere, dar si pe langa numeroase view points, ce dezvaluiau diverse favele in josul Santei Teresa.

Ne-am pierdut mai toata ziua pe acele strazi minunate, iar spre seara am luat-o inapoi catre casa, cu gandul de a manca o feijoada buna la Bar do Mineiro. Doar era pe Tripadvisor! Ne gandeam sa nu se faca foarte tarziu ca nu eram ferm convinsi ca Santa Teresa e chiar atat de safe pe cat se spune, asa ca am luat cina undeva in jur de ora 19 si in timp ce mancam, turistii incepeau sa curga (unde ati fost pana acum?!). Lumea ce se plimba lejer pe strada, vedea restaurantul si intra: americani veseli, englezi zgomotosi, spanioli insetati care mai de care, foarte relaxati. Numai noi eram stresati pana atunci ca suntem singurii turisti din zona. Odata cu peisajul de mai sus, ne-am potolit. Nu e dracul chiar asa negru! Bar do Mineiro e o incapere mare cu cateva mese de lemn inghesuite, faianta alba si fete de masa din cauciuc. Nu parea cel mai cel restaurant, dar doar nu se vorbea degeaba pe Tripadvisor de el, nu? Cercetam meniul si comandam o feijoada. In mai putin de 10 min o avem la masa. Pana in acel moment, eu nu mai mancasem asa ceva. Arata extrem de bine si de mirosit si mai si.

A venit servita impreuna cu orez, portocala, cateva jumari cu cuscus si ceva verdeturi sotate. O nebunie! Bem o bere sa stingem focul si o luam la drum spre casa. In drum, dam peste o casuta sus pe deal in container insa se putea vedea foarte bine in interior. Casa era bine pazita si avea o curte generoasa. Frumos, exista si asa ceva in Brazilia!

In ultimele zile, am decis sa cinam la Cafecito, un alt restaurant pe care il vazusem in drumetiile noastre si care parea extrem de recomandat. Se afla intr-o superba casa coloniala,
veche si cam derapanata, pe alocuri reparata. La noi sigur ar fi fost inchisa cu legea actuala. Avea un etaj ce se lega de parter prin niste scari exterioare superbe, ce duceau catre terasa sau catre interior. In prima seara am luat cina inauntru, afara fiind ud ca plouase cam toata ziua. Ei incep sa serveasca cina incepand cu ora 19, nu mai devreme. Ne gasim o masa mica, romantica,
chiar langa micul balcon frantuzesc ce are doua usi de lemn batante deschise larg si vantul adia placut. Meniul nu este foarte variat, dar se vede ca este un restaurant cu pretentii si
nu foarte ieftin. Am mancat peste din Amazon si un porc preparat in stil brazilian. DELICIOS! Si fiind atat de bun, am decis sa revenim si a doua seara si in ultima dimineata petrecuta
in Rio pentru o cafea ce se anunta a fi puternica. In urmatoarea seara, am avut norocul de a sta pe terasa ca nu mai ploua, iar restaurantul era full. Alaturi de noi o masa de cateva doamne spanioloaice ce au iesit sa sarbatoreasca excursia lor. O atmosfera de vis din care nu as mai fi plecat daca puteam… Restaurantul Cafecito mi-a ramas in inima, iar mancarea lor nu am sa o uit vreodata! :))

Dupa toata experienta si cat am colindat intregul Rio, voi reveni cu siguranta la aceeasi cazare si urmatoarele dati. Si da, urmatoarele dati pentru ca NU AI CUM sa te saturi de Rio!
Te imbogateste sufleteste ca niciun alt loc de pe lumea asta, iar pentru un pasionat de peisagistica este raiul pe pamant…