Măi să fie, de când ni se tot scurg ochii după Insulele Cook, să mergem, să vedem, să facem, să dregem, şi uite c-au trecut anii rând pe rând, şi tot n-am ajuns incă. Aşa-i cu tentatiile astea la bilete de avion ieftine, te fac să deviezi de la planurile initiale, cumperi bilete impulsiv şi vrând nevrând Noua Zeelandă, Australia şi Insulele Cook rămân cumva… pentru la anu’. Când cică suntem rationali şi cumpătati şi nu mai cumpărăm ca apucatii. Dar Insulele Cook rămân şi anul ăsta tot pentru la anu’. Daaaaar! Dar! Noroc c-am dat de cel mai pasionat cititor pe care il avem 🙂 Pasionat de călătorii şi de aviatie, deci taman pe tiparul nosru. Si ne povesteste asa frumos despre Insulele Cook, ca adevăru’ e ca ne zgâriem pe ochi c-am amânat Insulele Cook si de data aceasta. Până una alta, ne calmăm pofta de ducă cu un guest post savuros (si lung si plin de detalii), iar lui Horia ii multumim tare pentru asa articol si il rugăm să ne scrie mai des, că tare ne mai plac povestile lui din jurul lumii. Sa va pregatiti un sfert de ora vineri dimineata, pentru ca vor urma cateva episoade guest post scrise de Horia, si tare-ar fi pacat sa le pierdeti 🙂

***

Iubesc avioanele, dar urăsc să zbor

Înainte să mă apuc de scris, am încercat să-mi dau seama când am auzit prima dată de Insulele Cook. N-am reuşit. Probabil că s-a întâmplat până pe la vreo 14 ani, în urma unei lecturi sau după ce oi fi văzut vreun film cu piraţi. „The Bounty” o fi contribuit şi el, chiar dacă acţiunea nu se petrece în Insulele Cook. În fine, nu contează. Ce contează este că prin 2008-2009 citesc pe amazingrace.ro (devenit între timp Tedoo) nişte articole despre această ţară mică şi mă conving de tot că Polinezia înseamnă mai mult decât Bora Bora şi săptămâni de miere de multe mii de euro. Not that there’s anything wrong with that! În momentul ăla mi-am spus că trebuie neapărat să ajung acolo într-o zi. Şi am ajuns. Dar hai să vă spun cum am rezolvat.

În Rarotonga se poate ajunge zburând spre est, prin  Asia, Australia şi Noua Zeelandă, sau spre vest, prin SUA şi Noua Zeelandă. Din Los Angeles există şi un zbor săptămânal direct LAX-RAR, operat de Air New Zealand. Noi am optat pentru prima variantă. Am prins un preţ bun cu Qatar Airways până la Melbourne, iar din Australia am zburat spre Insulele Cook, cu o escală la Auckland. Din decembrie, aceeaşi Qatar Airways va opera un zbor direct Doha-Auckland, zbor ce va dura aproximativ 17 ore, fiind cel mai lung zbor din lume din acel moment. Dacă mă întrebi acum, aş zice că nu m-aş băga, dar cine ştie… Partea bună este că se va putea ajunge în Rarotonga cu doar două escale.

Atunci când aleg o destinaţie, petrec multe ore studiind hărţi, citind şi încercând să fac un itinerar care să îmi ofere o experienţă autentică. Vrând-nevrând, îmi construiesc o imagine a locurilor pe care urmează să le vizitez. De cele mai multe ori, imaginea creată diferă de ce găsesc la faţa locului. Cu Insulele Cook lucrurile au stat puţin altfel, poate şi pentru că am exagerat cu pregătirile. Singura dilemă a constat în numărul zilelor pe care să le petrecem în Rarotonga, respectiv Aitutaki. Până la urmă am ales varianta corectă, patru în Rarotonga, insula în care se află şi capitala Avarua, şi şase în Aitutaki. Iar când am ajuns acolo, deşi era un mediu complet diferit de ce văzusem până atunci, m-am simţit de parcă veneam pentru a zecea oară.

Am ajuns în Insulele Cook după vreo două săptămâni petrecute în Australia, un traseu Brisbane – Auckland – Rarotonga şi cam multe zboruri. Din Brisbane la Auckland am zburat cu un A380 Emirates. Pentru că eram nerăbdător să zbor cu avionul ăsta! După ce am aşteptat să decoleze un alt A380, un Qantas, avionul s-a poziţionat în capătul pistei. Când a început să tureze motoarele, având în vedere dimensiunile aeronavei, mă aşteptam să urmeze o rulare destul de lungă. Nu prea. După scurt timp, ne-am întors unul spre celălalt şi am spus amândoi odată: „Atât ?” Balena se ridicase deja. A fost cea mai rapidă decolare şi cel mai silenţios zbor. O fi contat şi că avionul era mai uşor, având combustibil doar cât să-i ajungă pentru un zbor de trei ore şi jumătate.

Trebuie spus din capul locului că, deşi îmi plac enorm avioanele şi radiez ca un copil când îmi rezerv o cursă cu un model cu care n-am mai zburat, reuşesc destul de rar să savurez un zbor. Asta, mai degrabă din cauza unei aversiuni faţă de turbulenţe. Am motivele mele. În timpul turbulenţelor, simţurile sunt în stare de alertă şi nu dorm chiar niciodată, indiferent cât durează zborul sau cât de obosit sunt. Mâna sus cine e la fel!

Cu toate astea, am încercat să mă bucur de zbor. M-a ajutat puţin şi flight entertainment-ul, Emirates fiind o companie care excelează la capitolul ăsta. Avionul de Auckland venea din Dubai, după un zbor de vreo 14 ore, aşa că nu aveau să facă rabat la confort pe o asemenea rută şi cu cu un asemenea avion. Fiind prea dimineaţă pentru un film, m-am delectat cu un album Mike Oldfield nou şi cu nişte britishari indie (pe care nu m-aş fi gândit vreodată că îi voi asculta pe un zbor Emirates).

După un zbor matinal însorit, aterizăm în cele din urmă la Auckland. Scăpasem nu ieftin, ci gratis, zborul care tocmai se încheiase fiind foarte lin. În timp ce Superjumbo rula spre terminal, am vazut primele avioane Air New Zealand, realizând atunci cu adevărat unde mă aflu. Mai aveam puţin.

Ce limbă vorbesc românii şi o votcă mică am luat

Zburând cu două companii diferite, a trebuit să facem check-out şi apoi să facem, din nou, check-in. Controlul la intrarea în Noua Zeelandă este unul atipic, în sensul că sunt foarte atenţi să nu introduci în ţară niciun fel de organism nedorit, care ar putea dăuna speciilor indigene. Asta pentru că, fiind o ţară insulară, izolată de alte zone, speciile de aici au evoluat în absenţa oricăror factori externi, fiind mult mai sensibile la orice vine din afară. Ca idee, dacă ai cumpărat o banană în Australia şi nu ai mâncat-o, nu poţi intra cu ea în Noua Zeelandă. Dacă uiţi să o arunci, rişti o amendă de 400 NZD. De când cobori din avion şi până ajungi la punctele de control, întâlneşti o groază de afişe care îţi aduc aminte de aceste reguli, aşa că n-am avut parte de experienţe neplăcute la intrarea în ţară.

Check-in-ul a fost încă şi mai plăcut. După ce am scăpat repede de bagaje, ne-am dus spre birourile de control al paşapoartelor. Aici erau doar două intrări: una pentru cetăţenii din Noua Zeelandă, Australia, SUA şi Marea Britanie, şi una pentru restul lumii. Se vede treaba că englezu’-i frate cu englezu’. Mă aşteptam să fie şi Canada în acelaşi club, dar nu. O fi fost din cauza francezilor din Quebec? Blame Canada!

La coadă, stăteam noi cuminţi şi discutam diverse, când ne abordează un ofiţer vamal care se ocupa cu optimizarea cozilor. Urmează un dialog pe cât de savuros, pe atât de adevărat.

• Încercam să văd ce scrie pe paşapoarte, că nu-mi dau seama ce limbă vorbiţi.
• Suntem din Romania.
• Şi ce limbă vorbiţi?
• Păi româna.
• Asta e un fel de rusă, nu?

Nu era nici prima, nici a doua oară când, umblând prin ţările calde, eram întrebat dacă româna seamănă cu rusa, de un interlocutor aproape convins că da. Serenity now!

• Nu, dom’le, e complet diferită. Rusa e slavă, româna e limbă latină.
• Wow, vorbiţi latină?
• Nu chiar, e limbă de provenienţă latină, limbă romanică. Ştiţi, ca italiana, spaniola.
• Nu ştiam! Am învăţat ceva astăzi. Thank you, my Romanian friends, and thank you for visiting my country!

Omul era departe de a fi un idiot. Pur şi simplu atâtea date despre România ajunseseră la el. N-am mai apucat să reacţionăm şi să-i spunem că suntem doar in tranzit; eram deja în faţa ofiţerului care urma să ne verifice paşapoartele, aşa că am acceptat impresionaţi mulţumirile.

Ofiţerul de la birou are o reacţie similară. „Wow, long way from home! How did you like New Zealand?” Dându-ne seama că nu putem dezamăgi din prima zi, i-am răspuns că ne-a plăcut foarte mult. Şi nici nu l-am minţit; atât cât văzuserăm, adică aeroportul, ne plăcuse.

Bun, acum că am zis că ne-a plăcut, hai să studiem mai cu atenţie. Şi cum poţi studia mai cu atenţie un aeroport dacă nu mâncând ceva? Opţiunile fiind destul de puţine, eram pe punctul de a mă sinucide cu un sendviş. Doamna, care reperase un restaurant japonez, decide să-mi salveze viaţa:

• Îţi fac cinste cu nişte sushi?
• Numai dacă dai şi o bere.

A urmat un festin cu ton, avocado, creveţi şi bere japoneză. Ce să mai, ca acasă. Domo arigato! Adică să fie primit. Tot ca acasă, trebuia să-mi restabilesc nivelul glicemiei, aşa că mergem să studiem puţin şi duty-free-ul. La coadă, eram cam singurii care cumpăram doar ciocolată. Toată lumea cumpăra o sticlă sau două de votcă. O întreb pe casieră de unde toată nebunia şi îmi spune că e foarte bună şi căutată şi că e la promoţie. „Dacă vreţi, puteţi încerca la standul de acolo.” Bine, fie, hai să studiem şi standul.

Aici se promova 42 Below. Numele te duce cu gândul la concentraţia de alcool, dar ăsta nu e singurul lucru la care face referire. Brandul este construit în jurul faptului că Paralela 42 Sud traversează Noua Zeelandă, ţara de origine a băuturii. Adică 42 below the Equator. Marketing de calitate. Niciunuia dintre noi nu-i place votca, dar trebuia să încercăm, că prea era bătaie pe ea. O rugăm pe promoteriţă să ne recomande ceva şi începe să ne spună despre sortimentul cu feijoa. Cică nici nu simţi că bei tărie, nu te arde pe gât deloc. Ne prepară un amestec cu un fel de Sprite, dar mai puţin acidulat. Le dăm pe gât şi nu numai că nu ne-a ars, dar avea un gust de suc de fructe exotice, numai bun de consumat la micul dejun. Zic: „Sigur ai pus şi votcă?” Dă din cap să stau liniştit, că are destulă. „Mai dă-mi unul, să mă conving.” Mă conving, încheind astfel sesiunea de studiu de la stand. Ne urează vacanţă plăcută şi ne îndreptăm spre poarta de îmbarcare.

După atâta studiu, ne-am dat seama că nu minţiserăm. Deşi ştiam dinainte să punem piciorul aici, Noua Zeelandă şi neozeelandezii chiar ne plăceau foarte mult. Aveam să ne dăm seama şi mai mult la întoarcere, când am dormit o noapte în Auckland. Dar, până atunci, Insulele Cook se topeau de dorul nostru.

Back in time. Safe and sound

Air New Zealand zboară spre majoritatea ţărilor şi teritoriilor din Pacificul de Sud, pentru unele fiind chiar singura companie care asigură legătura cu restul lumii. Iar asta se simte în preţurile practicate pe astfel de rute. Am simţit-o şi noi, plătind aproximativ 650 de euro pentru două bilete dus-întors Auckland – Rarotonga. Am zburat cu un 767 vechi, ce urma să fie scos din serviciu după câteva luni, având parte de un zbor care, din fericire, nu m-a marcat în niciun fel. Serviciile au fost aproape low-cost, neavând acces la in-flight entertainment decât contra cost, iar mâncarea gratuită constând în ceai, apă şi cafea. Deşi a fost gratuit, a fost de departe cel mai scump ceai pe care l-am băut vreodată.

Compania este binecunoscută pentru două lucruri. Unul dintre ele este modul original în care îşi vopsesc avioanele. Amintim aici The Official Airline to Middle Earth, All Blacks – Crazy about rugby, The Desolation of Smaug. Acest ultim design a presupus vopsirea unui 777 cu doua imagini de 54 de metri ale dragonului din trilogia „Hobbitul”. În timp ce aşteptam să decolăm spre Rarotonga, am avut şansa să vedem acest avion la aterizare. De senzaţie.

Al doilea lucru este prezentarea instrucţiunilor de securitate folosindu-se de videoclipuri originale. În ultimii ani, acestea au avut teme ca Lord of The rings, The Hobbit, Men in Black. Când am fost noi, parcă ne aşteptau. Aveau un videoclip care aniversa 50 de ani de la apariţia primului număr Sports Illustrated Swimsuit. Prezentările sunt făcute de modele Sports Illustrated, o însoţitoare şi un însoţitor de bord Air NZ, iar filmările au fost făcute, ca să vezi, în Aitutaki! Întreaga succesiune de imagini paradisiace are loc pe fondul melodiei „Safe and Sound” a celor de la Capital Cities. Efectiv „Safety in Paradise”!

Sintagma din videoclip, „You are on island time now”, avea să capete noi dimensiuni în urma acestui zbor. Zburând din Noua Zeelandă spre Insulele Cook, am traversat de la vest la est Linia de Schimbare a Datei, întorcându-ne în timp cu o zi. Am plecat din Auckland duminică după-masa şi am ajuns în Rarotonga sâmbătă seara. După o duminică petrecută prin avioane şi aeroporturi, ne-am bucurat să trăim şi una în care să ne relaxăm. Iar la întoarcere, n-a plâns nimeni după o zi de miercuri.

Fiind întuneric si stând pe partea stângă a avionului, adică nu pe partea cu insula, n-am văzut mare lucru la aterizare şi nu mi-am dat seama cât de aproape suntem decât in ultimul moment. Speram să am mai mult noroc la aterizarea în Aitutaki. Am aterizat safe and sound pe pista 08 din Rarotonga, adică de la vest la est.

Ca o paranteză, aeroportul din Rarotonga se află, cum altfel, chiar lângă apă, capătul pistei fiind despărţit de şoseaua care înconjoară insula printr-un un gard înalt de beton. Este binecunoscut pasionaţilor de plane spotting, pentru că te poţi bucura (ceea ce am făcut şi noi) de jet blastul avioanelor care trec la câţiva metri deasupra. O senzaţie minunată! Însă nu poţi urmări efectiv cum aterizează. Unii aleg ca, imediat după ce trece avionul, să alerge vreo 80 de metri şi să privească din lateral, printr-un gard de sârmă. E superb, da’ nu prea. 🙂 SXM rules!

De parcă întoarcerea în timp nu era destul de bulversantă, imediat ce am păşit în terminal, am fost întâmpinaţi în acorduri de ukulele, în timp ce bagajele se învârteau cu viteza melcului pe bandă. Responsabil pentru această serenadă neaşteptată era un domn îmbrăcat cu cămaşă înflorată şi care se numea, aveam să aflăm după aceea,  Jake Numanga. ”Papa” Jake e o legendă vie în Insulele Cook, pentru faptul că este prezent la fiecare zbor care vine sau pleacă, începând din 1980. Toţi cei care aterizează sau decolează se bucură de repertoriul său, alcătuit din cântece tradiţionale cook-insulare şi, în funcţie de situaţie, din improvizaţii.

Odată ieşiţi pe uşa aeroportului, am fost preluaţi de cei care aveau să ne asigure transferul la locul de cazare. La pachet cu prosoapele umede şi parfumate, exact ca în filme, am fost decoraţi cu nişte ghirlande de flori exotice, cel puţin la fel de parfumate ca prosoapele. După câteva opriri, am ajuns tot safe and sound la Aroa Kainga Bungalows, locul unde urma să ne facem veacul în următoarele patru zile. Ca să zic aşa. În timp ce trăgeam câteva cadre la ceas de seară, în depărtare se auzea clipocitul albastru al lagunei. În sfârşit, Insulele Cook! Kia Orana!