Bagaj – checked.
Bilete de avion – checked.
Pasapoarte – checked.
Aparatul foto – checked.
Adaptoare de priza – checked.
Ghidul de la Octavian – checked.
Placa de par (cum altfel?!) – checked.

Totul era pregatit pentru plecare, insa chiar si asa, tot aveam emotiile acelea de dinaintea oricarei vacante lungi. Am adormit la zece seara si toata noaptea am visat ciresi, sushi, ceaiuri verzi, gheise si kimonouri. Fitbit-ul imi spunea ca am fost “restless” de mai bine de douazeci de ori, un total de 2 ore si jumatate. M-am trezit la 4 cu un adrenaline rush pe care nu il puteam controla. Abia puteam sa imi impun sa nu dau trezirea in toata casa ca sa plecam odata la aeroport. Nu mai aveam rabdare! Eram ca un copil cu ADHD, ma foiam pe o parte si pe alta a patului si verificam telefonul din minut in minut. Iar cand a sunat alarma de trezire la 8:30, dormeam bustean. Freak of nature, cine sa ma mai inteleaga?Nu mai zburasem cu Qatar de aproape trei ani, si chiar ne era dor de un long haul cu ei. Castile pe cap, “Take me to church” dat la maxim in urechi, kindle-ul in brate si un pahar de vin alb aveau sa faca drumul catre Doha mai scurt decat speram.

Escala de sapte ore in Doha, apoi 11 ore pana in Tokyo. Sapte ore escala nu suna bine, stim, dar macar am avut suficient timp sa exploram pe indelete terminalul nou din Doha, pentru ca in urma cu trei ani aterizasem pe cel temporar. Am ajuns in Tokyo a doua zi, pe terminalul 2, si desi ne asteptam sa gasim haos, agitatie si aglomeratie, se pare ca tot haosul era extrem de organizat. Tac pac, am scapat de toate formalitatile in 50 de minute. Si desi ne era putin frica ca ne vom chinui sa gasim autobuzele (printre atatea si atatea optiuni) sau ca lumea nu o sa vorbeasca engleza, ne-am descurcat mai mult decat onorabil. 

Si desi era fix ora de varf (de la 7 seara la ora 9 seara), nu am stat deloc in trafic. Ne uitam pe geamul autobuzului ca doi copii care vedeau pentru prima oara zgarie nori. Unul langa altul, nspe mii de etaje, lumini colorate, reclame, poduri, strazi suspendate, intersectii de autostrazi suspendate. Blocuri de apartamente, cu sute de apartamente in fiecare, cladiri de birouri prin ale caror geamuri transparente vedeam corporatistii lucrand de zor la calculatoare, desi era trecut de ora 8 seara. Iar cand am coborat din autobuz, ne-am oprit pentru cateva minute, ca sa ne uitam la uriasele cladiri din jur. Era pentru prima oara cand vedeam un astfel de oras.

 

 

Iar printre strazile inguste si betoane, o strada plina de ciresi infloriti. Ce imagine antitetica, cu toata arhitectura moderna in jur, oamenii grabiti care alergau in stanga-dreapta pe trotuare si treceri de pietoni, magazine ostentative, lumini orbitoare si… o urma de natura intre toate aceste modernitati. Florile delicate si roz ale ciresilor bateau suprematia zgarie norilor. Ne-am oprit in mijlocul drumului doar ca sa ii vedem mai bine. Prin fata noastra treceau japonezii grabiti, stresati si agitati, vizibil deranjati de ametitii aia doi cu trolerele dupa ei, care s-au oprit fix in mijlocul drumului, ca sa piarda vremea uitandu-se aiurea la ciresi. Dar erau pur si simplu fascinanti!

Ne-am revenit din ameteala si ne-am indreptat catre Tokyo Station. Am fi crezut ca va fi foarte complicat sa intelegem ce si cum sa alegem, unde sa mergem, unde sa schimbam, insa nu a fost deloc. Da, nu ne-am fi descurcat din prima sa nimerim trenurile si transferurile, insa oricarui japonez ii aratam biletele noastre, ne ajuta cu atat de mult interes si se implica atat de mult sa ne ajute, incat uneori ne simteam prost ca i-am deranjat. E drept ca nu e usor sa gasesti un om care sa vorbeasca engleza, insa limba pare sa nu fie nicio problema pentru ei. Faceau cumva si intelegeau ce ii intrebam, iar daca era nevoie spre exemplu sa mearga pe strada cu noi pana la destinatia de care ii intrebam, ar fi facut-o cu drag fara sa conteze ca se abateau de la drum. Iar cand le raspundeam stangaci cu un “Arigato” timid, se aplecau recunoscator in fata noastra, de parca le-am fi facut un favor extraordinar ca am invatat un cuvant in limba lor. Atat de umili si de civilizati sunt.

Si daca o casa de japonez autentic este plina de electronice si gadgeturi de tot felul, ei bine nici camera noastra de hotel nu se lasa mai prejos! Chiar daca per total era mai mica decat patul nostru din dormitor, cu un pat din care ne ieseau picioarele stand intins, cu o baie minuscula unde ne simteam ca niste adevarati Guliveri in tara piticilor, cu chiuveta coborata pana la nivelul genunchilor, aproape atingand tavanul cu capul si cu dus in care erai musai sa stai ghemuit. Si sa ne intelegem… La cei 1,70m pe care ii avem, nu suntem tocmai cele mai inalte fiinte umane 🙂 Dar, cu toate acestea, micuta camera nu ducea lipsa de gadgeturi si nici de electronice: o plasma pe perete, un vas de toaleta cu butoane (da, cu butoane!), prin care puteai sa pornesti inclusiv incalzirea scaunului, un manunchi ingenios de mufe pentru incarcat telefoanele mobile si multe altele.

Asa ca da, prima impresie despre Japonia este una fantastic de buna! Ne plac oamenii, ne place Tokyo. Si desi stim ca este o tara a contrastelor, pe care urmeaza sa o descoperim incet, incet in aceste trei saptamani, suntem convinsi ca o sa ne cucereasca in asemenea mod incat vom vrea sa ne intoarcem cat de curand. Pentru ca sa fim seriosi… Desi trei saptamani intr-o tara ar putea parea mult, sau cel putin suficient, pentru Japonia insa este foarte putin. Sunt atatea de vazut, atatea de experimentat, incat poti trai o viata aici si tot sa nu cunosti pe deplin tara, obiceiurile si modul de viata al oamenilor. Tocmai de aceea, in seara aceasta, stand in minuscula camera de hotel din Tokyo, avem amandoi un zambet tamp de multumire si fericire. Abia asteptam sa descoperim zi de zi Japonia!