Aaaaah, e ultimul episod din Insulele Cook şi deşi l-am citit deja de vreo trei ori cap coada, de aproape-l ştim de pe rost, tot nu ne săturăm de el. Insule scoase din revistă, faşii de pământ în mijlocul oceanului, cer senin şi apă transparentă, palmieri şi soareeee, soare cât cuprinde. Ei bine, da, ni s-a facut o pofta nebună de Polinezia. Şi numai Horia e “responsabil” pentru asta! Dar până om ajunge noi în Rarotonga şi Aitutaki, mai citim şi-a patra oară articolul şi visăm cu ochii deschişi că ne bem cafeaua pe Honeymoon Island.  

***

Laguna

A doua zi, penultima petrecută în Aitutaki, ni s-a arătat punctul culminant al şederii noastre: excursia în mijlocul Lagunei. Este principala atracţie pentru majoritatea vizitatorilor, mulţi dintre ei, în superficialitatea lor, venind doar pentru asta aici, într-o tură de o zi din Rarotonga. Am avut ocazia să ne bălăcim alături de nişte giant trevally, să vedem scoici gigantice întinse pe fundul apei, să înotăm prin bancuri de zeci de peşti coloraţi sau să zăcem la soare pe nişte insuliţe pustii. Ba chiar am salvat şi o ţestoasă.

Locul de plecare a fost plaja de la Ranginui’s Retreat. Pe la 10 dimineaţa, grupul de şase persoane a fost preluat de echipa Wet and Wild, formată din Quinton, fiul lui Steve de la Ranginui, şi Chaqueal, fiul şi skipperul de nădejde al lui Quinton. Acesta este un copil de o veselie cum rar mi-a fost dat să văd şi nu m-ar mira ca, peste ani, să scrie „Amintiri din copilărie 2”, de data asta şi cu poze, pentru că era şi nemaipomenit de fotogenic.

După un slalom printre corali, care a durat cam 15 minute, am oprit în mijlocul lagunei, pentru o primă repriză de snorkeling. Ne-am bălăcit vreo jumătate de oră, apoi am plecat spre primul loc de debarcare, Honeymoon Island. Aflată în colţul sud-vestic al lagunei, această insuliţă este mai degrabă un banc de nisip, aflat în proximitatea unei insuliţe puţin mai mari, Maina. Se numeşte aşa datorită unui cuplu de canadieni, care s-au căsătorit fix acolo. Iar Canada?! Honeymoon Island este arhetipul insulei tropicale, e peisajul unde ai vrea să fii când nu ai chef de muncă. După ce vei vedea acest loc minunat, nimic nu te va mai putea surprinde în materie de nisip alb şi ape albastre. Realmente spaţiul părea rupt din literatură. Aici se găseşte şi o şcoală de kite boarding, locul fiind perfect, datorită apei mici şi vânturilor prielnice acestui sport. Practicanţii sunt aduşi zilnic cu bărcile. Dar am dat şi de un cuplu de zăpăciţi, care ne-au mărturisit că înnoptaseră acolo. Când i-am întrebat cât au de gând să stea, ne-au răspuns: „Until the beer runs out”. Are şi Polinezia vamaioţii ei.

După ce ne-am clătit bine ochii şi corpurile superbe, am navigat spre latura opusă a triunghiului lagunar, spre motu Akaiami. Pe drum, am avut parte de un mic incident, care ne-a arătat cât de mult ţin oamenii din Aitutaki la mediul în care trăiesc. Cumva, vântul a luat de pe barcă o pungă de plastic transparentă. Quinton a întors imediat barca şi nu vă spun că toată lumea a căutat punga până am găsit-o? A durat câteva minute, dar ceva îmi spune că nu am fi plecat de acolo până nu o găseam, indiferent cât ar fi durat. Când a scos-o din apă, Quinton era fericit ca un copil: „We just saved a turtle!” O ţestoasă ar fi confundat punga cu o meduză, ar fi înghiţit-o şi ar fi murit. Aşa ceva ar fi fost de neconceput.

În Akaiami am dat peste un peisaj similar, însă insula beneficiază de o vegetaţie ceva mai bogată şi adăposteşte două unităţi de cazare. Ambele se află pe plajă, la o sută de metri una de alta, care mai de care mai remote. Între timp, or mai fi apărut şi altele. Apa era calmă ca într-un pahar, totul îndemnându-ne la stat degeaba. Ceea ce am şi făcut. Quinton nu a stat degeaba şi a pregătit tonul din care avea să gătească prânzul. De aici am plecat spre ultima insulă pe care urma să călcăm, Tapuaetai, cunoscută mai bine ca One Foot Island, datorită formei sale, care aduce cu o talpă.

În drum spre One Foot am mai oprit de două ori. Primul popas l-am făcut ca să-i dăm de mâncare lui George, un giant trevally simpatic, aciuat prin lagună cu trei ani înainte. Giant trevally sunt nişte peşti mărişori, dar foarte sociabili. Trebuie doar să ai grijă să nu te muşte de mână fără să vrea atunci când le dai de mâncare. Le place să fie mângâiaţi când trec pe lângă tine, iar dacă le mai oferi şi o bucată de peşte, te vor iubi. A doua oprire a fost, după spusele călăuzei, în cel mai bun loc de snorkeling. Am înotat pentru prima dată alături de bancuri de zeci de peşti, toţi galbeni. Senzaţia e minunată. Simţurile sunt încordate la maximum, eşti atent la tot ce mişcă, dar nu simţi niciun pericol. Nici nu este. Peştii veneau foarte aproape, mai să îi atingi. Dacă întindeam mâna spre ei, nu se speriau, nu fugeau, dar reglau distanţa, cât să nu îi pot atinge. Şi am stat aşa şi ne-am învârtit unii pe lângă alţii, ne-am fugărit şi ne-am jucat, până au plecat. Apoi am plecat şi noi (data viitoare îmi iau Gopro cu carcasa subacvatică).

Pe One Foot Island există o clădire din lemn, care serveşte ca loc de picnic, magazin de suvenire şi oficiu poştal. Dacă ajungi aici, primeşti o ştampilă în paşaport, ca să poţi să te lauzi acasă. Noi am ajuns într-o duminică, când era închis, aşa că am profitat doar de locul de picnic, mulţumindu-ne cu ştampilele din Rarotonga. Bun şi bronzul. Spre deosebire de alte locuri pe care le văzuserăm în acea zi, aici eram singurii de pe insulă. În rest, la fel: apă colorată, nisip alb, lagună şi iar lagună. Pe un fond muzical asigurat de U2, Quinton a gătit tonul, ne-a făcut nişte salate şi ne-a hrănit pe toţi, de parcă eram copiii lui. Săru’mâna pentru masă! Aventura s-a încheiat cu drumul înapoi spre Ranginui’s Retreat, drum care voiam să dureze cât mai mult. A durat şi el cât a putut, dar am ajuns la bungalow până la urmă. Vorba lui Bono, fusese o zi minunată.

În ultima zi ne propuseserăm să nu mai facem nimic. Ne-am mai  dat o dată cu scuterul până în Arutanga, ne-am mai destrăbălat o ultimă oară pe plaja de la Ranginui’s Sunset şi ne-am retras la bungalow ceva mai devreme, pentru o ultimă tură cu caiacul. Şi pentru că ne-am retras mai devreme decât de obicei, cum ne dădeam noi cu caiacul, am auzit cum se apropia avionul de Rarotonga; în mod normal, ajungeam la Retreat după ce pleca rata de Raro. Ştiam că, dacă a venit, trebuie să şi plece, aşa că ne-am hotărât să facem puţin plane spotting. Ne-am suit pe scuter şi am demarat spre aeroport. Pista este paralela cu şoseaua, dispusă la o distanţă de vreo 50 de metri. Spaţiul aeroportului e depărţit de drum printr-un gard format din nişte stâlpi de lemn şi trei sârme. Partea bună e că vizibilitatea este excelentă, lucru apreciat de entuziaşti. Partea mai puțin bună e că nu poți să planespottuiești decât un avion: Saab 340A. Cum ziceam, SXM rules. După ce am văzut de aproape Saabul decolând şi după vreo două beri, ne-am retras la somn, doar noi şi gecko. A doua zi urma să înceapă drumul spre casă, plin de zboruri ce aveau să dureze fiecare mai mult decât la venire, dat fiind faptul că zburam de la est la vest.

Ultima fază şi lungul drum spre casă

Aveam avion la 09:10. De la bun început, Steve îşi luase angajamentul că ne duce la aeroport. Ştiind că e detaşat de orice probleme, am confirmat cu o seară înainte. Noi ne-am trezit, ne-am pregătit, ne-am luptat cu valizele şi ne-am pus pe aşteptat. El nu venise încă nici la 08:45. Viaţa în Aitutaki are un ritm aparte, aşa că ne păstram calmul. La un moment dat, ni s-a părut că auzim motorul Saabului, aşa că am început să ne facem griji. L-am sunat de vreo două ori pe şoferul nostru, fără să ne bage în seamă. În cele din urmă, şi-a făcut apariţia şi ne-a întrebat dacă suntem gata. Ce era să-i spunem?  „Acum am terminat de împachetat. Mergem? Că am impresia că avionul a venit de vreo 15 minute.”

Steve a gonit cât a putut de tare, am parcurs drumul paralel cu pista şi, când am făcut uşor stânga şi aeroportul devenea vizibil, surpriză: „Aaaaaand, it’s not here. I told you”. Ceea ce ni se păruse că era motorul Saabului trebuie să fi fost cu totul altceva. Degeaba îi spuneam noi că auziserăm un motor mare, el ştia că nu avea cum să vină atât de devreme, adică cu zece minute înainte de ora oficială de decolare. O fi fost vreun tractor? Indiferent ce o fi fost, era clar că şase zile în Aitutaki nu fuseseră de ajuns pentru noi. Până la urmă, a venit şi avionul. Ne-am luat rămas-bun de la Steve şi ne-am promis în gând că mai venim în Polinezia. De data asta, cărţile de îmbarcare au coborât la nivelul unor chitanţe scrise de mână. Totuşi, unele lucruri rămân la fel, aşa că iar am prins locuri pe aripă. Acum să nu credeţi că suntem nişte ghinionişti fără seamăn, că, din tot avionul ăla, noi am prins locuri nasoale de fiecare dată.  Saab 340A poate transporta doar vreo 30 de pasageri şi doar de pe primele două rânduri ai o privelişte neobstrucţionată de aripă sau de palele elicei. Erau nişte locuri libere în ultimul rând, dar stewardesa nu m-a lăsat să mă mut. Avionul avea o încărcătură mai mare în spate şi riscam, eu şi camera mea, să dezechilibrăm avionul la aterizare şi să murim cu toţii. Am rămas la locul meu şi am ajuns, din nou, safe and sound în Rarotonga.

În Rarotonga ne aştepta o ultimă surpriză. Avionul Air New Zealand care trebuia să ne ducă la Auckalnd nu venise. După ce decolase din Noua Zeelandă, apăruse o defecţiune şi a trebuit să se întoarcă, aşa că noi am fost declaraţi câştigătorii unei zile în Rarotonga. Urma să vină un alt avion mai pe seară. Pur şi simplu Insulele Cook nu voiau să ne lase să ne lăsăm duşi. Ne-au cazat bagajele, ne-au dat nişte vouchere de mâncare şi panoramă la un restaurant de lângă aeroport şi ne-au eliberat pe insulă. Am mâncat, ne-am minunat din nou cum se sparg valurile de recif, ne-am mai plimbat puţin şi, în cele din urmă, ne-am pus pe aşteptat în zona de check-in a aeroportului. Într-un final glorios, a venit şi avionul de la Auckland. Ne-au făcut check-in-ul, ne-am bucurat ultima oară de muzica lui „Papa” Jake Numanga şi duşi am fost. Am ajuns imediat acasă, după o escală la Auckland, o escală la Melbourne, o escală la Doha şi una la Istanbul.

În drum spre casă am tot încercat să-mi dau seama de ce mi-a plăcut atât de mult în Insulele Cook. Cred că secretul stă în originalitatea locurilor şi a oamenilor. Deşi au şi ei supermarketuri şi televizoare color, nu vei găsi aici o bucăţică de America, Australia sau Noua Zeelandă. Şi asta chiar dacă multe din restaurante şi hoteluri sunt administrate de străini (în Rarotonga am stat la o neozeelandeză şi în Aitutaki, la un australian). Proprietarii acestor afaceri tratează cu respect cultura locală. Poate contribuie şi faptul că numai localnicii pot deţine pământ aici, străinii putând doar să închirieze terenurile pe câteva zeci de ani. E o modă prin Pacificul de Sud. Dar staţi fără grijă, nu o să vă strige nimeni în faţă „Nu ne vindem ţara!”

Localnicii sunt deschişi şi foarte prietenoşi. Se mândresc cu insulele lor şi le protejează prin tot ceea ce fac, dar ţi le vor împărtăşi şi ţie bucuroşi. Ba chiar abia aşteaptă să ţi le arate. Multe locuri frumoase din lumea asta au devenit sufocate de turismul de masă şi de importarea unor valori de o calitate discutabilă. Nu e cazul aici. Insulele Cook au o identitate care e numai şi numai a lor. Şi e minunată.