Stiam inca de cand am cumparat biletele de avion catre Montreal ca trebuie sa ajungem negresit in Quebec. Simteam ca dintre toate orasele pe care urma sa le vedem, Quebec-ul avea sa ne impresioneze cel mai mult. Cu tot cu frig, cu tot cu vreme proasta, eram convinsi ca va fi in top.

Se inoptase deja si inca eram pe drum. Nu aveam nici cea mai vaga idee unde urma sa ne cazam si ne simteam din ce in ce mai obositi. Am oprit in apropierea Montreal-ului, intr-o statiune de munte, Mont St. Hilaire, unde gasisem pe internet un motel ieftin. Am intrat timizi in receptie si am sunat din clopotelul de pe birou. Liniste completa. Indraznim sa sunam a doua oara. Nimic. Sunam pentru a treia si ultima oara, hotarati de data aceasta sa plecam daca nu apare nimeni. Se aude insa o usa trantita de un perete si niste papuci tarsaiti agale pe podeaua de lemn. Si stam… si stam. O tuse bolnavicioasa se aude tot mai clar din spatele receptiei. Papucii tarsaiti se apropiau. De dupa colt apare o femeie intr-o pijama murdara si rupta, tusind incontinuu in fata noastra. “Bonsoir” avea sa ne spuna plictisita, printre alte reprize de tusit. Pesemne ca am trezit-o din somn. Se aseaza la biroul receptiei, isi deschide calculatorul si ne priveste  pierduta, de parca ar sta sa adoarma. Ne uitam unul la altul si ne gandim amandoi la acelasi lucru. Chiar vrem sa stam aici?!?! Dar e totusi tarziu si nu avem nevoie decat de un pat comod in care sa dormim pana maine, cand vom porni din nou la drum. In plus, 60 de dolari canadieni cu tot cu taxe pare sa fie cam cel mai bun pret pe care il gasim in zona. Si sincera sa fiu… Nu mai am niciun chef de umblat prin alte parti dupa cazare! Sa luam camera! Ai sa vezi ca maine nu o sa ti se mai para baba atat de fioroasa. Pun pariu ca ii trece si tusea asta.

Nu i-a trecut. Ba dimpotriva! Dar nu mai conta, pentru ca dupa un somn bun, un mic dejun copios la Valentine’s si o cafea uriasa cu lapte, am pornit din nou la drum.

Ne astepta Quebec-ul! Si cine a spus ca drumul dintre Montreal si Quebec e al naibii de plictisitor, mare dreptate a avut. Am capiat in cele nici doua ore pe care le-am facut din St. Mont Hilaire pana in Quebec, un peisaj anost, nicio localitate, cateva casute risipite in departare si… atat. Si colac peste pupaza incepuse si ploaia, facand totul sa para si mai trist si plictisitor decat era in realitate. “Ia uite, 2034 km parcursi pana acum! Si 31 de ore de condus efectiv. Din 12 zile de vacanta, mai mult de o zi am condus! :)”. Intr-adevar, se facusera trei zile in care am stat mai mult in masina si ne cam ajunsese oboseala.

Am ajuns in Quebec vineri dupa-amiaza, pe o vreme cum nu se poate mai urata. Ploua cu galeata, in asa hal incat nu puteai iesi din masina fara sa te faci ciuciulete. Iar suburbiile Quebecului pe ploaie si pe trafic nu par sa fie tocmai grozave. Imi repetam in gand sa nu imi formez o parere preconceputa despre oras, pentru ca nu apucasem sa il vad inca, iar ploaia si traficul infernal nu au cum sa il defineasca, dar imi era greu sa nu spun, cu voce stinsa, cat sa nu ma auda nimeni: “Parca imi placea mai mult Montreal…”

Daca in Montreal nu am avut niciun fel de probleme lingvistice, pentru ca lumea este predominant bilingva, vorbind la perfectie atat engleza cat si franceza, in Quebec lucrurile s-au schimbat putin. Aici sunt de fapt si de drept quebecosii cei mai quebecosi, care vor cu orice pret sa isi conserve limba cat mai intacta. Asa ca nu e de mirare ca am intalnit tineri care nu vorbeau engleza catusi de putin, sau oameni carora daca le raspundeai in engleza iti intorceau spatele. In plus, totul era tradus in franceza, incepand cu numele restaurantelor, spre exemplu KFC-ul devenit PFK, abrevierea frantuzeasca de la Poulet Frit Du Kentucky. Sau indicatoarele scrise complet in franceza, Arret-urile de la fiecare colt de strada, eterna discutie referitoare la folosirea termenului “pates” in loc de paste, sau meniurile restaurantelor scrise in franceza. Dar nu te poti supara pe quebecosi pentru asta, nu-i asa? Dimpotriva chiar, le admiram determinarea de a-si proteja limba si identitatea ca popor, intr-o tara predominant anglofona, care imprumuta atat de multe (prea multe chiar) de la poporul american.

Stiam ca nu putem sa plecam din Canada fara sa incercam si atat de renumitul smoked meat. In Montreal exista un restaurant foarte faimos, la Schwartz, unde se pare ca se mananca cea mai buna carne afumata, insa noi nu am ajuns acolo. Asa ca am intrebat in stanga si-n dreapta unde putem gasi ceva asemanator in Quebec. Si ni s-au recomandat doua locuri: un restaurant din centru, destul de scump si ceva mai turistic, si un alt restaurant din apropierea hotelului nostru, ferit de valurile de turisti, mai ieftin si cu un smoked meat delicios. “La Fabrique du Smoked Meat” se numeste si este specializat doar pe feluri de mancare cu smoked meat. Meniul nu este foarte complex si nu se schimba mai deloc. Vedeta este sandwichul cu smoked meat si cartofi prajiti in casa. Pur si simplu doua felii de paine subtiri, avand la mijloc straturi intregi de carne afumata. Abia il puteam tine in mana! Genul acesta de sandwich este considerat un adevarat fel traditional Canadei, la fel ca si poutine-ul. Iar combinatia de poutine cu smoked meat e o dementa! Dupa cum am mai spus, o bomba calorica, insa delicioasa! Si tot aici, la Fabrique, am mancat si cel mai gustos desert cu sirop de artar. Pentru ca da, noua mea obsesie alimentara este siropul de artar! Asa ca ori de cate ori am ajuns la Fabrique am comandat delicioasa tarta de sirop de artar, dulce de ti se strapezeau dintii, dar extrem, extrem de buna!

In orice caz, daca dupa prima zi in Quebec eram putin descumpaniti si parca nu ne gaseam locul in acest oras, aveam sa vedem ca zilele urmatoare lucrurile se vor schimba radical. Pentru ca ne-am indragostit pur si simplu de Quebec si de aerul medieval al orasului vechi, cu stradutele inguste, pline de oameni misunand, flori la balcoane, terase romantice si bineinteles… Frontenac, poate cel mai frumos castel pe care l-am vazut pana acum! Asa ca… to be continued 🙂