Ne-am trezit amandoi cu gatul in pioneze, cu tuse si c-un inceput de febra. Abia am reusit sa ma ridic din pat, m-am uitat la ceas si am spus cu o voce sfarsita si ragusita: “Mai avem 13 ore pana decolam!”. Doua ceaiuri fierbinti si nici nu mai stiu cate linguri de miere nu au avut niciun efect. Am stabilit regula tacerii. Da, regula tacerii. Pentru a-mi proteja gatul, aveam sa vorbesc intreaga zi numai prin semne. Cum sa racesti asa tocmai in ziua in care urma sa plecam in vacanta?! Am burdusit bagajul de Strepsils si Parasinus, just in case. Ultima oara am racit acum patru ani, si-atunci am zacut in pat o zi intreaga. Ce-i drept, nu racesc des, insa atunci cand o patesc nu mai sunt om. Ma uit din nou la ceas, mai avem zece ore pana decolam. Suficient timp cat sa ma pun din nou pe picioare. O gingerata si cateva ore de somn bun si parca imi e mai bine, chiar daca durerea de cap si inceputul de febra nu au trecut.

Am urcat bagajele in taxi si am pornit spre aeroport. Haos in trafic, claxoane, depasiri pe linia de tramvai, iar claxoane si claxoane, claxoane. Simt ca imi explodeaza capul de durere. Mi-e frig, mi-e cald, nici nu mai stiu ce-mi este. Ajungem in aeroport. Stam la biroul de check in si nu ne miscam de 30 de minute. Agenta de la ghiseul Turkish e incepatoare si se misca foarte, foarte incet… Intr-un final trecem de check in, cu boarding pass-urile in mana. Gata! Montreal, pazea ca venim! A trecut si durerea de cap, si moleseala si febra!

 

Am inceput bine: un zbor cu un 737 cu Sky Interior si o masa vegetariana al carei humus numai eu il pot aprecia cu adevarat. In nici mai mult nici mai putin de o ora am ajuns in aeroportul Ataturk, apoi am pornit cu toata viteza catre ghiseul Turkish Airlines pentru a beneficia de noaptea de cazare gratuita oferita din cauza (sau datorita :p) escalei foarte lungi. Povesteam intr-un articol mai vechi (pe care il puteti gasi aici), ca Turkish Airlines ofera fie un tur gratuit al orasului pentru escalele mai mici, fie o noapte de cazare, pentru escalele de cel putin de 7 ore la business si 10 ore la economy. Noi am fost fericitii castigatori ai unei nopti de cazare la hotel Hilton Garden Inn. Asa sa tot zbori cu Turkish Airlines! Nu degeaba au iesit cativa ani la rand cea mai buna companie aeriana din Europa!

Iar dupa zece ore cumplite de zbor, am pus pentru prima oara piciorul pe continentul nord american. Insa prima impresie nu a fost deloc grozava, pentru ca am fost cat pe ce sa ne luam o foarte mare teapa la firma de inchiriat masini. Desi pretul masinii pe care urma sa o rezervam pentru doua saptamani era de 360 de dolari, incluzand toate taxele conform rezervarii confirmate si pe mail, in momentul in care am ajuns la ghiseu ni s-a cerut sa platim obligatoriu si asigurarea. Bun, daca asa-s regulile aici, sa ne conformam. Atata doar ca de la cei 360 dolari pe care trebuia sa ii platim, am ajuns dintr-un foc la 800. “Say whaaaat?!”. Am renuntat la inchiriat masina si am luat un taxi pana la apartament. Si asta pentru ca era tarziu, eram obositi si voiam sa ne gandim a doua zi cum sa facem cu masina. Ce-i drept, taxiurile in Montreal sunt extrem de scumpe, un drum de la aeroport pana in centru fiind putin peste 40 de dolari canadieni… Aveam sa vedem zilele urmatoare ca asigurarile nu sunt insa obligatorii si ca poti inchiria o masina si fara sa platesti in plus asigurarea. Atata doar ca o faci pe proprie raspundere. Iar cele mai bune preturi le-am gasit la Budget, de unde am si inchiriat masina dupa cele patru zile in Montreal.

Rue de Viau 6630. Nici nu stiu cand am adormit, dar nu ma mira. Mereu atipesc cand mergem cu masina mai mult de zece minute. Am coborat buimaca din taxi si frigul intepator m-a facut sa ma trezesc mai repede decat ma asteptam. 6 grade. Cu fularul invartit de nu stiu cate ori pe dupa gat, cu geaca de piele stransa pana la ultimul zimt al fermoarului si cu bocancii in picioare, tremuram ca varga, de parca as fi fost in plin crivat. Corpul meu inca tanjea dupa “aproape toamna” din Bucuresti. Tineam capul in pamant, mainile incrucisate la piept si numaram frunzele de artar pe care calcam la fiecare pas. Pe stanga si pe dreapta case cu un etaj. Case simple, de caramida, cu usi albe si cateva trepte la intrare, fara garduri inspre strada. Si neasteptat de multa liniste! Am intrat in apartamentul de la mezanin, atat de cosy si primitor, iar gazdele ne-au primit cum nu ne asteptam mai bine.

La cat de obositi eram, nu aveam niciun dubiu ca ne vom trezi cat mai tarziu posibil, facand astfel mai usoara adaptarea la fusul orar. Asa ca nu mica mi-a fost mirarea atunci cand ne-am trezit pentru prima oara in noapte si am pus mana pe ceas. Ora 02:00 dimineata. “Nu!! Nu repetam episodul din Caraibe cand ne trezeam cu noaptea-n cap in fiecare dimineata!”. A doua trezire, ora 06:00. Deja nu mai aveam niciun pic de somn, trebuia sa ne trezim.

La 10:30 aveam rezervare la Universel Dejeuner de pe strada Peel din centrul financiar al orasului. Aveam sa mancam un mic dejun tipic canadian si abia asteptam sa incercam clatitele cu sirop de artar, dupa care tanjeam inca de acasa. Micul dejun canadian este unul foarte consistent, iar la Universel Dejeuner optiunile par interminabile. Patru pagini de meniu din care sa iti tot alegi micul dejun. Oua Benedict, cartofi prajiti, fasole, clatite, gofre, gemuri, sirop de artar, tot ce vrei si ce nu vrei in acelasi loc. Pentru ca surpriza, canadienii mananca sirop de artar cu orice! Inclusiv peste cartofii prajiti.

O cafea delicioasa si o atmosfera extrem de placuta. Si zece ani de cand nu ne mai intalnisem. Cum sa cuprinzi in doua ore, la un mic dejun, zece ani de povesti?! Asa ca Montreal, ai o sarcina grea. Nu numai ca trebuie sa ne surprinzi, dar ai de creat cadrul perfect pentru depanat amintiri!