De jumatate de ora imi stateau ochii pe ceasul de la laptop si asteptam sa ma sune din minut in minut. Incercam din rasputeri sa imi pastrez concentrarea la curs si sa imi dau seama ce doamne iarta-ma lipsea din tabela aia de rutare.

O ruta default?…
Si totusi… Trebuia sa aterizeze deja, or avea oare intarziere? Mai bine verific la Gatwick sa vad ce si cum.

Nu, nu e ruta default… O ruta direct catre server? /32?
Sper sa nu aiba probleme cu cei de la Budget, de ce intarzie atata?…

Deci ce, cum, unde, cand? Merge reteaua deja? Cine, ce a schimbat? Am pierdut firul se pare. Si cu cat imi impuneam mai mult sa fiu atenta, cu atat imi zbura gandul la weekend. Dar slava cerului, a sunat telefonul! “Am luat masina, vin spre tine! Da, este Fiatul 500. Da, este rosu. Sa fii gata in 20 de minute.”

Ctrl F4, inchid zgomotos capacul laptopului, imi iau la revedere de la colegi si dau sa plec.

“Am auzit ca mergi in Sussex, in Eastbourne? Esti sigura ca vrei sa ajungi acolo? E un oras de batrani, nu cred ca o sa iti placa. Incearca Brighton mai degraba.”

Dar noua ne plac orasele de batrani, so what could go wrong?

Si da, probabil ca daca un englez iti spune sa nu mergi acolo, o stii el de ce-o spune. Pentru ca intr-adevar, Eastbourne e un oras… Sa ii spunem cam plictisitor 🙂 De batrani, trebuie sa recunoastem. Desi initial ne-am cam lasat furati de faleza si cladirile frumoase, si chiar eram convinsi ca am facut alegerea cea mai buna de a sta cazati doua nopti aici. Am ales un guest house cat se poate de autentic, o casa veche si renovata de un cuplu de englezi. Batrani, in mod evident 🙂 Am sunat de vreo nspe mii de ori la clopotelul din receptie, insa nici urma de gazde. Am sunat la numarul de contact de pe booking, auzeam telefonul sunand incontinuu, insa nimeni nu raspundea. Am urcat scarile inguste ale casei cautand orice persoana, insa casa parea complet nelocuita. Am inceput sa strigam in mijlocul casei, doar doar sa ne facem auziti. Intr-un final am auzit parca o urma de miscare. Cineva tocmai pornise televizorul. Situatia devenea din ce in ce mai bizara. Am gasit o sonerie in peretele receptiei, asa ca am sunat neintrerupt pret de cateva secunde bune. Si fix cand eram hotarati sa renuntam si sa ne cautam o alta cazare, un batranel relaxat a aparut pe scara ingusta.

“Oh hello! May I help you?”. Ne-a intampinat cu un zambet relaxat, o voce linistita si o urma de uimire, de parca ar fi fost ce mai mare surpriza sa vada niste turisti in receptia hotelului lor. Nu auzise nici clopotelul, nici soneria, nici telefonul.

“Darling, come here”. Sotia batranelului apare in receptie cu trei perne, carora tocmai le calcase asternutul.

“Avem draperii si asternuturi noi. Iar voua v-am pregatit o camera with a view! Sa se vada marea frumos din camera voastra! Iar maine… O sa va pregatim un mic dejun englezesc, iar pentru tine darling, iti voi face niste carnati vegetarieni, fara niciun pic de carne. Iar pentru sotul tau, regular sausages, deliciosi, facuti in casa!”.

Mic dejun englezesc pregatit in casa

Super, pana la urma pare-se ca batraneii erau chiar simpatici! Multumiti nevoie mare de cazarea autentica si de gazdele primitoare, am pornit catre faleza. Batea vantul si se simtea ca era cam rece, putin sub zero grade. Intreaga Anglie era in isterie pentru ca se anuntasera cativa fulgi de zapada zilele urmatoare. Soc si groaza 🙂 Aeroportul din Manchester era inchis, la stiri vedeam intruna reportaje despre cum sa rezisti gerului naprasnic de… -1 grad. Fie, am luat cate o cafea fierbinte si ne-am oprit direct pe plaja.

Nu stim exact de ce, dar mai toate cladirile erau in renovare. Peste tot schele peste schele si muncitori. Parea un orasel pustiu, in care locuiau doar muncitorii ce vopseau fatadele caselor. La fel si simbolul orasului, Eastbourne Pier, care se afla in renovare, sau mai degraba reconstructie. Pontonul a fost construit in 1870 si din pacate vara trecuta o parte din el a fost incendiat. Astfel ca acum se lucreaza de zor pentru a indeparta fierul ars al fostului Dom, urmand ca apoi sa il reconstruiasca. Pacat, mare pacat, pentru ca arata foarte bine si era cel mai emblematic punct al orasului. Ne-am plimbat pana in capatul pontonului, unde cativa oameni pescuiau linistiti, apoi ne-am intors catre centrul orasului.

Citisem ca au un centru vechi foarte frumos, asa ca abia asteptam sa ajungem, sa gasim un bar traditional unde sa putem bea un ale sau un cidru de-al locului. Insa trebuie sa recunoastem ca am fost surprinsi in mod foarte neplacut sa vedem la fiecare colt de strada oameni bauti, cu sticlele de alcool ascunse in maini, nelipsitele schele de lucru pe cladiri si din suta-n suta de metri cate o kebabarie sau un restaurant “Piri Piri Chicken”, impopotonat cu luminite si beculete cat mai ostentative. Ok, bun, si puburile traditionale? Nicaieri. Inafara de Duke of Devonshire, intregul centru vechi era impanzit de kebaburi si mancare indiana. Am facut cale intoarsa gandindu-ne ca pe faleza aveam sa gasim in mod cert ceva. Insa totul era complet amortit, peste tot aceeasi liniste apasatoare, aceleasi schele pe cladiri si aceeasi pustietate. Avea dreptate englezul… Nu este cel mai interesant oras din Anglia…

Poate ca intr-adevar pe timp de iarna nu e nimic interesant de facut in Eastbourne si probabil ca vara prinde ceva mai multa viata. Si nu am plecat la drum cu preconceptii, dimpottiva chiar. Insa chiar am gasit un oras prea linistit, prea impanzit de schele si constructii, prea plin de polonezi si turci, si cu un simbol devastat de incendiu. Hey, England, ce-i cu voi? Parca va lasati cuceriti de imigrantii care vin in valuri peste voi. Unde e spiritul englez, unde sunt batraneii eleganti, cu trenchurile lor bej si servietele de piele, tinandu-si de mana doamnele cochete, cu parul buclat, plimbandu-se linistiti pe ponton? Unde sunt barurile de bere tipic englezeasca, unde sunt restaurantele voastre de fish and chips? Si de ce pe strada auzim intruna poloneza si turca, unde e accentul vostru enervant si sclifosit de care ne era atat de dor in seara aceea?