August 2014

Nu stim cum a trecut timpul, insa ziua de duminica, cand urma sa ne intoarcem acasa, a venit neasteptat de repede. Incepusem sa ne obisnuim cu atmosfera de vacanta si parca nu ne doream sub nicio forma sa ne intoarcem deja acasa. Cu o totala lipsa de chef ne-am apucat sa strangem bagajele, pe care le-am lasat apoi in receptia hotelului. Dupa cum stabilisem cu o seara inainte, ne-am indreptat catre Turnul Galata, unde de data aceasta coada era infinit mai mica. Pretul pentru a urca in turn este de 6,5 euro sau 18,5 lire turcesti. Un pret cam foarte mare pentru ceea ce era de fapt, insa privelistea era frumoasa. Restaurantul este insa foarte scump si din cate am auzit si citit, nu foarte bun.

Dupa ce am iesit din turn am auzit pentru a nu stiu cata oara zgomot de hidroavion. Si numaidecat l-am si vazut trecand pe deasupra noastra. Bineinteles, baietii aveau ochii atintiti catre el si nu isi coborau privirea de pe cer. Stiam ca vor sa zboare cu hidroavionul, la fel cum stiam ca nu indrazneau sa ne spuna asta. Am cautat insa de zor cine sunt cei care organizeaza zborurile, daca exista tururi pentru turisti sau numai zboruri intre orase si care sunt costurile unui zbor. Am aflat ca era vorba despre Sea Bird Airlines (flyseabird.com), iar pretul unui zbor de 20 de minute era de 236 lire turcesti (82 euro) de persoana. Cam mult intr-adevar, insa voiam sa zburam deasupra Istanbulului cu hidroavionul. Zis si facut, am inceput asadar seria de telefoane la agentie. Primele doua-trei incercari au fost complet nereusite, pentru ca nimeni nu ne-a raspuns la telefon. Al patrulea telefon a fost insa cu noroc, dar cel care ne-a raspuns nu vorbea engleza. Ne-a transferat catre cineva care vorbea engleza, asa ca am inceput avalansa de intrebari. Din toata conversatia am inteles un singur lucru: Ataturk Bridge. Ok, fie, mergem la Ataturk Bridge si in mod sigur o sa vedem pontonul de aterizare si decolare. Atata doar ca in zona podului Ataturk nu era nici urma de hidroavion, nici pe o parte, nici pe cealalta a podului. Am sunat inca o data pentru lamuriri suplimentare, am dat de o alta persoana cu care nu ne puteam intelege, insa am aflat ceva in plus: partea asiatica si Halic. Am scos harta si singurul Halic pe care il vedeam se afla in partea europeana, aproape de Eminönü. Am pornit intr-acolo, in speranta ca vom gasi hidroavioanele. Dupa ce am mers in soarele dogoritor ne simteam deja epuizati, astfel ca in momentul in care am vazut ca la Halic nu era nici urma de hidroavion, am abandonat ideea. Ne-am schimbat planurile si am hotarat sa mergem catre turnul Maiden.

Pentru ajunge la turnul Maiden trebuie luat ferryboat-ul de la Eminönü pana la Uskudar, in zona asiatica. Calatoria costa 4 lire de persoana si dureaza doua statii. De la Uskudar insa mai este ceva de mers pana se ajunge la statia de unde se ia barca inspre Kizkulesi (turnul Maiden). Insa plimbarea este foarte placuta, chiar pe malul apei, printre diverse “mancatorii”, cum numim noi restaurantele locale, cu mancare specifica. Aici am mancat si cea mai buna inghetata turcesca pe care am incercat-o in weekendul acesta, mult mai ieftina si mai gustoasa decat cea de la Sultanahmet.

Un bilet pentru a ajunge si a vizita turnul Maiden costa 20 de lire turcesti. Nu este insa obligatoriu sa te intorci de unde ai plecat, intrucat exista si barci ce te pot intoarce in zona europeana, in Kabatas. Exact asta am facut si noi de altfel. Sunt multe legende despre turnul acesta, insa cea care ne-a placut noua cel mai mult este cea a imparatului ce si-a inchis fiica pentru a o proteja pana la varsta de 18 ani, intrucat un oracol a prevestit ca aceasta avea sa moara muscata de un sarpe veninos chiar in ziua in care urma sa implineasca 18 ani. Din pacate insa profetia oracolului s-a adeverit, iar fata a fost totusi muscata de un sarpe veninos ce s-a ascuns in cosul de fructe pe care tatal i-l adusese fiicei drept cadou de ziua ei.

Turnul a fost avariat foarte grav in urma unui cutremur devastator ce a avut loc in 1509, insa a fost refacut de catre sultanul Yavuz Selim. Pana in 1719 a fost folosit drept far, insa din cauza faptului ca se foloseau lampi de ulei, a fost distrus complet de un incendiu. Perioada urmatoare a fost folosit drept inchisoare, iar in timpul epidemiei de holera a fost spital de carantina. Acum, turnul este folosit doar in scop turistic, avand la parter un restaurant renumit, iar la etaj, acolo unde se afla si puntea de observatie, o cafenea. Privelistea catre oras este extrem de frumoasa, si sincera sa fiu… A fost principalul motiv pentru care imi doream sa ajung aici.

Dupa ce am ajuns la Kabatas ne-am indreptat catre Palatul Dolmabahce, insa din pacate am ajuns prea tarziu. Casa de bilete se inchide la ora 16:00, iar noi am ajuns la 16:10. In orice caz, chiar si daca am fi ajuns putin mai devreme, existau mari sanse sa nu putem intra, pentru ca numarul zilnic de vizitatori este limitat la 3000. Ne-am intors asadar in zona Marelui Bazar, pentru a cumpara ultimele suveniruri. Fiind insa duminica, si destul de tarziu, intregul bazar era inchis, la fel si mare parte din magazinele de pe stradutele din preajma bazarului.

Si cum nu puteam sa plecam din Istanbul fara sa incercam si dulciurile tipice lor, am cautat o cofetarie ce vindea baclavale, cataif, halva si alte delicii specifice. Eu am ales halvaua si o baclava cu fistic, iar Andrei baclavaua clasica. Toate erau incredibil de gustoase, desi extrem de dulci. Am inceput asadar cu desertul masa noastra tarzie de pranz. Ne-am oprit apoi in dreptul unui restaurant ce parea mult mai putin turistic decat oricare dintre cele in care fusesem pana atunci (Buhara Doner Iskender Kebab House). Pe o straduta laturalnica, cateva mese erau intinse de-a lungul trotuarului. Meniul era simplu, cateva feluri de durum si cateva de kebap. Asa ca ne-am asezat increzatori ca vom manca mai bine decat la restul restaurantelor. Si intr-adevar, kebapul iskender, specialitatea casei, era ceva mai gustos si mai apetisant.

Si dupa ce doua zile la rand am indurat o caldura cumplita, chiar inainte de plecare se pornise un vant puternic, ce avea sa aduca o ploaie torentiala inspre seara. Probabil ca sa nu ne para foarte rau ca plecam acasa. Si totusi… ne parea J Pentru ca Istanbul este intr-adevar un oras fascinant si nu are cum sa nu iti placa. Oricat de inversunat ai fi impotriva aglomeratiei si haosului dintr-un oras, nu ai cum sa nu recunosti ca este ceva special in toata isteria din Istanbul. Da, e aglomerat. Da, poate fi periculos daca nu esti precaut si nu ai grija de lucrurile tale. Da, e obositor sa te lupti cu vanzatorii ambulanti care trag de turisti sa le vanda diverse obiecte. Dar cu toate acestea, este un oras colorat, incarcat de istorie, cu privelisti fascinante si o atmosfera atat de specifica Turciei!