Beau primul roze la 11.000 de metri altitudine si-n urechi imi bubuie Dream Big-ul celor de la Gramatik. E pe repeat de ceva vreme si nu ma lasa inima sa-l schimb. Si uuuups, da sa-nceapa Hit that Jive-ul acelorasi Gramatik, da’ nu-i nimic, dam inapoi la Dream Big. Noroc cu playlist-ul Stejarilor, numa’ bine am pus de o noua obsesie: chillstep-ul. Sau cum s-o numi stilul asta de muzica. Si uite cum cele doua ore si ceva catre Paris trec de parca nici n-ar fi fost. E drept ca parca si Bordeaux-ul de 2012 are rolul lui in ecuatie.

Acelasi autobuz Pink Line ne duce la acelasi B&B Rossy. Si dup-o betie cu acelasi vin roze, un somn bun si-un croissant sfarmicios inmuiat in cafea la petit dejeuner, suntem fresh pentru cele 8 ore de zbor cu 787-le celor de la Kenya Airways. Da’ 16 ore de escala in Nairobi suna al naibii de dureros. Si uite ca nu ne-a mers milogeala la ghiseul de check in pentru invitatii in lounge. Dar macar stim pentru data viitoare ca cei de la Kenya Airways, la fel ca si Turkish (si probabil si alte companii mai acatarii), ofera o noapte de cazare pentru pasagerii care se afla in tranzit pentru mai bine de sapte ore. Numa’ ca noi nu vrem cazare. Nu vrem sa intram in Nairobi de fapt si de drept. Nu vrem stampila de Kenya in pasaport, nu de alta, da’ si-asa ne sta pe creier grija ca n-or sa ne lase seychellosii sa le intram in tara. Ca n-avem vaccin de febra galbena si uite ca i-a apucat paranoia si de la 31 iulie 2015 cica ar vrea vaccinul chiar si pentru cei care doar tranziteaza Kenya. Sa nu care cumva s-aduca cineva virusul in insulele cu cele mai frumoase plaje de pe pamant.

Si-uite ca trecem de Khartoum si-apoi de Addis Ababa si dupa o corvoada de aproape sapte ore, monitorul ne anunta ca mai sunt 90 de minute pana la destinatie. Si-al naibii rand 32 in Dreamliner de Kenya Airways, n-are geam! Ma zgaiesc pe geamul vecinului din fata, doar doar sa prind o farama din norul de furtuna pe care taman ce-l ocolim. Varful de avion din monitor atinge Nairobi-ul, lasam de-o parte Eldoret, Soreti, Kampala, trecem de Ecuator, hop top peste Nakuru si uite c-ajungem in sfarsit. Capitanul anunta aproape in soapta ca atingem in curand pamant african. “Landing in ten minutes”.

Nu ne iese nicio combinatie cu cei de la Kenya Airways, nu tu acces in lounge, nu tu hotel, nu tu voucher de mancare. “We don’t do vouchers”. Ei bine, am pornit cronometrul. 15 ore si 45 minute de la ultima verificare de ceas. Verificam duty free-ul din scoarta in scoarta, mancam un chinezesco-africano-indiano plin de curry si picanterii, bem o bere locala Tusker, stam la povesti, bagam trei poze, mai dam o fuga pe la duty free… Si-au mai ramas 15 ore si 30 minute!!! Pare-se ca timpul curge mai greu in emisfera sudica. Ne asezam tabara pe trei randuri de scaune de plastic cum nu se poate mai incomode. Si-ncercam sa dormim cu oasele-nfipte in plasticul care parca s-a transformat in beton. Ne trezim cu noaptea-n cap, bem cu ochii inchisi cafeaua de la Java Cafe si-apoi pornim catre penultimul zbor.

Urcam in Embraier-ul 190 si-n miros de mancare creola combinat cu dezinfectant de insecte, decolam catre Mahe. Zburam peste pamant rosu si trecem pe langa Kili, infasurat in nori mai pufosi ca spuma din latte-ul din aeroport. Si-apoi ne pierdem in oceanul Indian, fredonand Just Jammin-ul acelorasi Gramatik. Si-apare primul petic de pamant, iar avionul incepe sa coboare si-apoi sa coteasca usor spre pista. Am ajuns!

Si toate urletele de fericire, planurile de aruncat in piscina imediat cum ajungem, baut vin sau bere dupa preferinte, ne sunt spulberate razant de anuntul stewardesei: “Scoateti yellow card-ul la inaintare!”. Yellow ce?! Carnetul de vaccin. In jurul nostru, europenii cuminti, cu temele facute corect si complet, scot carnetelul cu vaccinul de febra galbena bifat, facut, insusit, prezentat. Localnicii, sau cei cu look de localnic, la fel. Numa’ noi cu pasapoartele goale si-un gol in stomac si ceva batai repezi de inima. Coboram treptele c-un zambet stantat si ne proptim in fata ghiseului de Health Check cu inimile cat un purice. Ne pregatim discursul si explicatiile ca stai, ca stii, cum, necum, de fapt n-am fost in Nairobi, venim din Paris si n-avem nevoie de yellow card. Tanti deloc zambareata de la ghiseu ne cheama la control. Deschide pasapoartele, le primim inapoi si pa si la revedere. Huh? Cum, ce, unde, cand? Pai… Nu vrei tu carnet, nu vrei tu yellow, sau card, sau vaccin, febra d-aia, nu? Nimic? Nimic fetito, fuga la control de pasapoarte pana nu ma razgandesc. Zambetul stantat se transforma in ras isteric si parca da sa curga o lacrima de fericire. A, nu, e de la conjunctivita capatata in Bucuresti. Dar parca simt nspe mii de batai de inima pe secunda. Si rasul isteric nu se-opreste. Pentru ca da, oameni buni, n-ai nevoie de mizeria de vaccin de febra galbena ca sa intri in Seychelles, nici macar daca vii din Nairobi, dupa ce-ai fost in tranzit.

Ne luam bagajele si-o luam rapid catre terminalul de domestic flights, unde piticania de la Air Seychelles ne-asteapta cuminte pe pista. Si uite ca putem lua zborul cu o ora inainte decat cel pe care il rezervasem. Ca la autobuzul de Chiajna, urci in primul care-ajunge in statie. Si din cele 16 locuri disponibile, 10 sunt ale noastre. Un fel de private jet pentru grupul cel mare venit din Romania, pe drumuri de doua zile, nedormit si nemancat.

Urcam in DHC Twin Otter-ul seychellosilor, ne luam fiecare locul de la geam si incepem expeditia de 15 minute pana pe Praslin. Zici c-a dat navala gradinita 113 din Bucuresti, s-aud numai chiuituri de fericire, zambete largi si rasete zgomotoase, rafale de poze si filmari. Abia ce am urcat ca parca si incepe coborarea. Donsoara de pe pista ne indruma isteric sa intram in aeroport, dar gradinita nu si nu. Mai facem o poza, da’ parca merge si un selfie, si-uite cum taman ce-a decolat un alt avion. Domnita insistenta ne ia de-o aripa si ne trimite in terminal. Unde Deepak ne-asteapta cu cele trei Kya Picanto in fata aeroportului acoperit exotic cu paie. Si-uite primul fruit bat trecand razant deasupra capetelor noastre.

Priveliste din avionul DHC Twin Otter

Umplem masinile de bagaje si-o luam rapid, cu 30km/h, catre Chalet Cote Mer. Cotim la stanga catre rezervatia Vallee de Mai si-ntr-o bezna completa incercam sa ne dam seama care e mijlocul drumului. Macar stim ca pe stanga si pe dreapta avem coco de merii pe care o sa ii vedem zilele urmatoare. Si hopaaaa, bezna totala pe stanga, si parca nu e o prapastie. Nu vad nimic in departare da’ parca zaresc o barca la trei-patru metri de noi. Bun, fix langa drum ai ditamai intinderea de apa. Asa ca incearca sa calci linia aia continua si sa mergi mai pe mijlocul soselei.

Si sarumana pentru cutia automata ca n-am fi urcat in veci asa o curba-n rampa-n-ac-de-par-la-360 fix de grade cu o manuala. Si hopaaaa, indicator catre Chalet de Mer. Dar da-i inainte cu tupeu printre ace de par si rampe aberant de… rampe. Intoarcem (unde avem posibilitatea cum ar spune Ioana iGo-ului vechi de sapte ani), si-oprim fix in parcarea chaleturilor din buza apei. Marii. Oceanului, fir-ar sa fie! Ne-astepta gazda cu prosoape reci, mirosind pregnant a lemongrass, si-un cocktail proaspat scos de la congelator, in pahare inalte, de sampanie, cu star fruit delicios pe margine. Si-apoi ne conduce la apartamentele cele mai cele, cu scara interioara si view catre ocean de iti sta mintea-n loc.

Facem intrunire la piscina si dam gata manunchiul de banane pitice, berea locala si vinul roze luat de la indian guy-ul cu butic de la coltul strazii. Si ascultam playlist-ul din avion, duduie Harman Kardon-ul lui Vali sub onduirile chillstep-aresti, ne uitam la stele si la Calea Lactee din baldachin, povestim vrute si nevrute si facem planul pentru cele (mult prea putine) trei zile ce urmeaza. Maine e Georgeta de dimineata, ca tot avem rezervare pe mail la Constance Ephelia, poate un coco de mer in Vallee de Mai si poate pe final de zi un apus pe Anse Lazio. Da’ pana una alta, noapte buna, somn usor, ca suntem rupti si patu’ din apartament prea e imbietor. Si roze-ul isi cam face efectul si pleopele apuca sa cada greu inainte sa scriu ultimul raaaaaaaaaand siiii ultimeeeeeeeeleeeee cuvin….. Blanc.