St. Martin – Insula celor 37 de plaje

Iunie 2014

Este greu sa vorbesti despre plajele din St. Martin, si asta pentru ca toate (dar absolut toate) sunt eclipsate fara drept de apel de catre Maho Beach. Cine iti va povesti vreodata de Happy Bay sau Mullet Bay dupa o excursie in St. Martin? Nimeni, evident. Pentru ca oricine vine aici, vine pentru Maho Beach. Si totusi… sunt atat de multe plaje minunate pe aceasta micuta insula, incat este chiar pacat sa nu te urci in masina si sa nu te opresti la cateva dintre ele. Pentru ca da, exista 37 de plaje pe toata insula, una mai frumoasa ca cealalta. E drept ca e destul de greu sa ajungi pe fiecare dintre acestea, insa unele dintre ele chiar nu trebuie ratate!

Nu pot sa spun care dintre plaje ni s-a parut cea mai frumoasa sau cea mai spectaculoasa. Toate au ceva deosebit si toate sunt incredibile pur si simplu. Pentru noi insa, plaja de la Nettle Bay este poate cea mai interesanta. Si nu numai pentru ca ne trezeam in fiecare dimineata cu privelistea superba a plajei. Si nici pentru ca in fiecare zi ne beam cafeaua cu picioarele in nisip, de pe terasa asezata fix pe plaja. Ci din simplul motiv ca era… a noastra si numai a noastra. Mica si nu foarte primitoare din cauza pietrelor mari, in spatele carora se ascundeau aricii de mare, dar absolut incantatoare! “Uita-te cu atentie… Sa nu uiti imaginea asta. Plaja asta superba, pietrele, insula noastra in zare, cerul perfect albastru… Mind picture! Trebuie sa ne ramana pentru totdeauna in minte!”.

Prima plaja explorata a fost Friar’s Beach, ceva mai putin renumita. De fapt si de drept… este destul de cunoscuta, dar pentru ca noi am ajuns in extra sezon, am gasit foarte putina lume aici. O plaja mare, cu un nisip extrem de fin si auriu, incadrata de dealuri inverzite in mijlocul carora puteam sa vedem cateva casute albe si cochete. Nici urma de scoici pe plaja, insa o multitudine de pietricele mici, negre, slefuite perfect de apa marii. Si o liniste deplina. Cateva prosoape intinse pe plaja si foarte putine sezlonguri care stricau peisajul salbatic. Doua restaurante de lemn, cu acoperisuri de paie, ieseau in evidenta prin culorile puternice cu care isi vopsisera mesele de lemn de pe plaja. Ambele erau insa inchise, poate doar proprietarii se mai plimbau linistiti sau isi mai verificau sticlele intregi de “bananata”. Nu stiu care o fi denumirea reala a bauturii, insa “bananata” parea ca i se potriveste cel mai bine. Erau de fapt felii de banane in rom, lasate apoi in nisip cateva saptamani sau luni pana cand aroma bananelor se simtea puternic in rom. Delicios!

“Si totusi… unde mancam la pranz?” aveau sa ne intrebe baietii. Si pentru a nu le veni in gand din nou ideea de a manca burgeri pentru a nu stiu cata oara in cateva zile, am propus mancarea creola. Asa ca “senzatia” zilei a fost pranzul din lolo-urile din Marigot. Lolo-urile sunt niste restaurante tipice insulei St. Martin, unde se serveste mancare creola. La inceput, acestea erau niste simple bucatarioare mici, cu un gratar si cateva mese intinse pe mijlocul strazii. In ultimul timp insa, guvernul francez a investit in aceste lolo-uri, impunand ca bucatariile sa fie faiantate, iar mancarea pastrata in frigidere. Asa ca in fata portului Marigot se aflau o multime de restaurante, insa nu stiam pe care anume sa o alegem. M-am uitat rapid la toate si am ales-o pe cea cu fete de masa colorate, acolo unde am vazut mai multa lume si mai multa agitatie. Pesemne ca se manca bine, din moment ce erau atatia localnici galagiosi ce mancau cu pofta. Si am fost extrem de inspirati, pentru ca am ales-o fix pe aceea pe care chef Anthony Bourdain a declarat-o cea mai buna dintre lolo-urile din St. Martin: Restaurant Rosemary. Pe langa mancarea foarte buna si sosurile picante, am incercat si ceaiul rece de fructe, facut chiar acolo. Absolut delicios! Iar proprietara lolo-ului, Rosemary, ajuta de zor in bucatarie sau le povestea turistilor despre intalnirea cu Anthony Bourdain. Nu conta ca povestea acelasi lucru de fiecare data, folosind aceeasi intonatie si aceleasi expresii πŸ™‚ Era simpatica si iti era drag sa te asezi la mesele lolo-ului ei.

Urmatoarea zi am plecat catre Pinel Island si dupa ce am gresit drumul de aproape ocolisem intreaga insula, am reusit sa gasim intr-un final golful de unde aveam sa luam barcuta. Am mers nu mai mult de 5 minute pana pe insula Pinel. Cu putin efort am fi ajuns inot aici πŸ™‚ Doua plaje frumoase si aproape pustii, precum si doua restaurante rivale, care isi disputa titlul pentru cel mai bun crab din St. Martin. Privelistea absolut superba si vremea perfecta. Iar apa… ideala. Deloc adanca, extrem de clara si plina de pesti neinfricati, care roiau in jurul picioarelor noastre. Am intins prosopul pe nisip si am atipit uitandu-ma indelung catre St. Martin. “O sa imi lipseasca, nu? Sa ridic ochii din prosop si sa vad dealurile inverzite, umbrelutele colorate si apa asta albastra, pe care iahtul alb Seaduction a acostat fix in fata mea, ca sa imi faca in ciuda. Cu mare greutate intorc capul catre cealalta parte a insulei, acolo unde tocmai a sosit micuta barca cu cei cativa turisti rataciti. Ce bine-mi pare ca am venit in extra sezon. Dar hei, e ora 13 si simt cum imi arde pielea. La dreapta e Yellow Beach Bar, la stanga Karibuni. Grea decizie… “. Am ales Karibuni, pentru ca am simtit un miros delicios de fructe de mare. Am baut a nu stiu cata bere Carib apoi pentru mancare ne-am razgandit. Voiam sa incercam un lolo cu mancare traditionala creola din Grand Case. Asa ca ne-am asezat pe ponton si am asteptat linistiti, in soare, sa se intoarca barca. Si bineinteles ca nu am putut rezista tentatiei de a alerga iguanele de pe insula. Erau peste tot, nu se temeau deloc de oameni si asteptau cu nerusinare sa fie hranite.

Pare-se ca restaurantele si lolo-urile din Grand Case sunt mai bune si mai autentice decat cele din Marigot. Asa ca de pe strada plina de restaurante locale l-am ales (din nou) pe cel unde parea sa fie mai multa lume. Ne simteam putin stingheriti fiind singurii albi de pe intreaga strada, insa voiam sa gustam mancarea lor. In plus, cele patru stele Tripadvisor afisate cu mandrie la intrare ne-au convins ca am facut o alegere buna. Iar preturile mai pe gustul si buzunarele noastre. Astfel ca am ales traditionalele ribs, precum si crevetii cu usturoi, ambele feluri avand alaturi sase garnituri: de cartofi cu mazare, paste de doua feluri, orez negru si doua tipuri de salate. Niste portii imense, pe care cu greu am reusit sa le terminam. A meritat insa din plin festinul! Poate ca singurul lucru neplacut a fost faptul ca mancarea nu era facuta pe loc, iar farfuriile erau incalzite la cuptorul cu microunde. Cele patru cuptoare cu microunde de pe tejghea parca nu erau tocmai in rezonanta cu ideea de lolo si restaurant traditional.

Ne amintisem cum Bettina, proprietara vilei unde ne-am cazat, ne-a recomandat sa mergem pe una dintre cele mai frumoase plaje din St. Martin: Happy Bay. “E proprietate privata si teoretic nu aveti voie sa intrati. O sa vedeti un zid mare pe care scrie “entrance forbidden“. Dar o luati pe langa el si apoi sariti gardul. Toata lumea face asta, nu va faceti griji”. Ca o completare legata de “proprietatea privata” (si ii multumim lui Octavian pentru completari), guvernul francez interzice orice forma de proprietate a unei plaje (in toata Franta) si este peste tot marcat in partea franceza din St. Martin ca plaja apartine guvernului francez si ca este o plaja publica. Spre exemplu, pentru a ajunge la plajele Baie Longue, Baie Rouge sau Baie des Prunnes, se trece prin cartiere private cu bariera la poarta, insa daca tu ca turist vrei sa ajunge pe plaja, portarii cartierelor sunt obligati sa ridice bariera si sa te lase sa mergi pe plaja. Chiar si in cartierele cu cele mai luxoase vile (chiar ale unor celebritati) exista obligatia sa se permita accesul la plaja oricui. Asa ca termenul de “proprietate privata” pentru o plaja nu prea exista. Insa ce-i drept, inainte de a intra pe plaja Happy Bay treci printr-o zona oarescum “privata”, un drum betonat (dar complet abandonat), niste hoteluri si cladiri dezafectate si o padure. Toate par ca ar apartine intr-adevar cuiva, sau cel putin au apartinut, si intr-adevar zona aceasta este privata, insa plaja nu. Oricine are dreptul sa ajunga la plaja.

Asa ca dupa ce ne-am invartit in stanga si-n dreapta, am reusit sa gasim gardul pe care trebuia sa il sarim. Apoi urma acea “5 minutes walk” pana la plaja, care noua ni s-a parut o eternitate. Cateva case saracacioase si un hotel in paragina, cu geamurile sparte si peretii daramati. O liniste completa si nici urma de oameni. Nici nu eram siguri ca am ales bine drumul, dar mergeam inainte. “Ar face bine sa merite efortul!”. Iar intr-un final, dupa ce ne panicasem reciproc cu diverse scenarii de film, am ajuns la Happy Bay. O plaja lata, cu nisip fin, incadrata de dealuri. Si atat! Niciun bar, niciun restaurant, niciun sezlong. Am lasat geanta de plaja si prosopul pe nisip si am sarit in apa rece. Si pentru ca se facuse deja ora 5, am pornit spre masina pe acelasi drum pe care venisem. Acum, mai relaxati fiind pentru ca stiam pe unde trebuie sa o luam, am vazut ca intr-adevar era vorba de o plimbare de doar cinci minute. Insa cinci minute lungi atunci cand ai in spate un ghiozdan greu, o lada frigorifica plina si un drum pe care nu il cunosti.

Desi nu este o plaja, nu pot sa nu vorbesc despre Loterie Farm in acest articol. O fosta plantatie de bananieri, transformata acum intr-un complex de lux, cu piscina, restaurant si lounge. Ce-i drept nu prea am vazut nici urma de bananieri, ci mai degraba de mango. De altfel intreaga piscina era plina de fructe de mango. Si chiar daca pretul de intrare este destul de mare (25 euro de persoana), am conchis cu totii ca Loterie Farm este cea mai frumoasa si luxoasa piscina pe care am vazut-o vreodata. Iar cabanele de lemn din jurul ei erau dementiale. Pur si simplu nu ne mai lasam plecati de aici. In plus, am putut urmari in direct festivitatea de deschidere a campionatului mondial de fotbal din Brazilia. Lumea de aici este cu adevarat microbista, iar fotbalul este o adevarata pasiune. Peste tot vedeam steagurile galben-verzi ale Braziliei, de la cea mai saracacioasa casa din Sandy Ground pana la hoteluri luxoase sau masini scumpe. Am vazut chiar si localnici cu parul vopsit in galben si verde. Asa ca orice meci din campionat era urmarit cu mare interes, iar preferata tuturor era bineinteles, Brazilia.


St. Martin este intr-adevar o insula frumoasa, cu plaje de vis si peisaje deosebite. Si chiar daca vorbim despre doua tari europene in mijlocul insulelor Caraibe, se resimt foarte mult influentele creole, iar asta face ca St. Martin sa fie cu atat mai speciala si mai altfel. Altfel intr-un sens bun, pentru ca este foarte interesant sa observi acest metisaj de culturi, culori, mancaruri si traditii, pe un teritoriu ce apartine Europei. Si da, a fost extrem de frumos sa descoperim plajele minunate din St. Martin, sa ne afundam talpile in nisipul lor fin sau sa ne balacim in apa atat de clara si de linistita. Si-acum, scriind despre toate acestea, mi se face un dor nebun de St. Martin, de insula aceasta mica ce are atat de multe de oferit!

 

 

 

6 thoughts on “St. Martin – Insula celor 37 de plaje

  1. Felicitari autorului articolului-calitate si inteligenta de top.Am fost de doua ori la Sonesta, iar insula e o prelungire a romanelor cu pirati citite in copilarie.Locuiesc in Canada ,deci e in pic mai accesibil de a merge acolo (pretul cel mai bun il gasiti incepand cu luna mai)-E visul meu de a sta dupa pensionare cateva luni pe an acolo.E in paradis cu adevarat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s