RO: Sunt bebelușii și copiii mici atât de ușor adaptabili schimbărilor majore din viață? Sunt ei capabili să treacă mai ușor decât adulții peste orice șoc și peste orice modificare a rutinei zilnice? Este benefic pentru un copil mic să fie expus schimbărilor și situațiilor cât mai diverse? Toate acestea sunt doar câteva din multele întrebări care ne-au frământat pe parcursul primelor luni petrecute în Olanda. Am pornit de la premisa că un copil mic se adaptează din mers, că totul este floare la ureche și că este înspre binele lui și al dezvoltării lui să îl expunem unui mediu atât de diferit față de cel cu care era obișnuit. Am considerat întotdeauna că unui copil mai mare, integrat într-un colectiv (la grădiniță spre exemplu), care conștientizează ceea ce i se întâmplă și care a dezvoltat niște relații emoționale cu persoanele din jurul său, îi va fi mai greu să se adapteze într-o țară nouă. Și că un copil mic, care nu a mers la creșă sau grădiniță ( unde ar fi putut să se atașeze emoțional) și care a fost expus unor ruperi de ritm periodice (prin călătorii dese, schimbat de mediu, fus orar, climă etc), aproape că nu va sesiza schimbarea și se va adapta fără niciun fel de problemă unei noi țări.

EN: Are babies and young children so easily adaptable to major changes in life? Are they capable to overcome every shock or any change of their daily routine better than the adults? Is it beneficial for a young child to be exposed to changes and to all sort of situations? These are just a few of the questions that are worrying us during these first months spent in The Netherlands. We honestly thought that a young child can adapt without problems, that everything is very easy for him and that it is better for him to expose him to an environment that is completely different than the one he was used to. We always thought that a bigger child, who is already part of a collectivity (at the kinder garden for instance), who is aware about everything that happens around him and who developed relationships with the people around him will have some difficulties in adapting to a new country. On the other hand, we thought that a young child who has never been to daycare or kinder garden (where he could have some emotional attachments) and who has been exposed periodically to changes in his routine (through travels, environmental changes, timezone changes, climate change etc) will almost not notice the change and will adapt without any sort of problems to a new country.









RO: Iar acum, la câteva luni după mutarea în Olanda, parcă nu mai avem puterea să spunem aceste lucruri cu aceeași determinare cu care o făceam până acum. Pentru că ne dăm seama că un copil mic simte și el schimbările, duce și el dorul celor dragi și se adaptează în ritmul lui unei noi vieți, într-o țară diferită. Este adevărat că cel mai puternic impact al unei mutări se resimte asupra copiilor mai mari (din ce ne-am documentat, cei peste cinci ani par să fie cei mai afectați), însă și cei mici pot avea diverse reacții neașteptate, cauzate de schimbarea mediului cu care au fost obișnuiți.

EN: And now, after several months after we moved to The Netherlands, we no longer have the power to say these things with the same certainty that we used to have. Because we realized that a young child can feel the changes, can miss our dear ones and can adapt in his own rhythm to a new life, in a new country. It is true that the biggest impact of a relocation can be felt on bigger children (from what we have read, those that are over five years are affected the most) but the little ones can also have unexpected reactions caused by the environmental changes.

RO: După experiența unor prime zile de foc, cu îmbolnăvirea lui Alexei (chiar în prima zi în care am ajuns a făcut febră 39,6) credem că reacțiile celor mici în ceea ce privește o eventuală mutare din țară sunt direct proporționale cu reacțiile părinților. Dacă părinții sunt speriați, îngrijorați, stresați, terifiati de ideea mutării, cu siguranță sentimentele lor se transmit către cei mici. Și se manifestă în cele mai nedorite moduri, cum ar fi o îmbolnăvire. Din păcate este foarte greu să ne controlăm reacțiile, mai ales când suntem puși în fața unor situații noi, unei culturi noi, unor circumstanțe care nu ne plac și cu care nu suntem de acord. Iar cei mici simt nemulțumirile și nefericirile părinților. Bineînțeles, nu este general valabil ca un copil să se îmbolnăvească, însă este un risc să se întâmple acest lucru, și din păcate noi nu ni l-am asumat câtuși de puțin. De fapt, nici nu ne-am gândit vreun moment că am putea să îl afectăm pe Alexei cu nesiguranța și temerile noastre.

EN: After a few hard days when Alexei was sick (precisely in the day when we arrived he had fever of 39,6), we strongly believe that the reactions a child can have related to a relocation are directly proportional to his parents reactions. If the parents are frightened, worried, stressed, terrified by the idea of a relocation, for sure their feelings will be transmitted to the child. And they can manifest in the most unwanted ways, as getting sick for instance. Unfortunately it is very hard to control our reactions, especially when we have to face new situations, new cultures, new circumstances that we don’t like or we don’t agree with. And our little ones feel our resentfulness and unhappiness. Of course, it is not a general rule for a child to get sick, but it is a high risk to happen and unfortunately, we didn’t take that into consideration at all. In fact, we never thought that we could affect Alexei with our insecurities and fears.

RO: Am crezut că suntem cu toții pregătiți pentru mutarea în Olanda, și asta pentru că ani de zile ne-am dorit să locuim aici. Era visul nostru de o viață, cunoșteam țara, toate neregulile (pe care înainte de mutare nu le percepeam ca nereguli ci pur și simplu ca… particularități :D), aveam prieteni mutați aici care să ne fie alături și să ne sfătuiască iar oportunitatea de job pentru Andrei era una tentantă și promițătoare. I-am povestit totul despre ce urma să se întâmple lui Alexei, începând chiar din momentul impachetatului. Zi de zi îi explicam de ce ambalăm cutii, ce vom face, unde vom pleca, unde vom sta, ce vom vedea. Îl implicam în diverse activități de împachetat, sortat, strâns trolere, ca să facem totul să pară cât mai distractiv. Însă odată ajunși în cazarea temporară din Utrecht (un apartament din centrul orașului, în stil Airbnb, destul de rece și neprimitor, chiar dacă foarte drăguț decorat), Alexei a avut o reacție care ne-a debusolat pe amândoi. A început să plângă. Un plâns sfâșietor, de parcă ne-ar fi spus că nu vrea să fie acolo (chiar și ținut în brațe suspina). Ulterior a început să facă febră, care a durat aproape cinci zile, ceea ce ne-a dat peste cap complet. Am fost nevoiți să apelăm la sistemul medical olandez încă din primul moment, când nu eram încă înregistrați, când nu știam efectiv pe ce planetă trăim, pe cine să sunăm și la cine să apelăm. Iar asta ne-a sporit starea de agitație.

EN: We thought that we are all ready for our move to The Netherlands because we wanted this for such a long time. It was our dream since we met, we knew the country, all its issues (which we never actually considered issues prior to our move, but… peculiarities :D), we had friends that move here before us and were there for us and helped us whenever we needed and Andrei’s job opportunity seemed tempting and promising. We talked about everything that was about to happend with Alexei, starting with all the packing we did back home. Every day we explained him why we are packing, what we will do there, where we will leave, where we will stay, what we will see. We involved him in different activities, packing and sorting, so that we can make everything as fun as possible. However, once we got to the temporary accommodation in Utrecht (an apartment in central Utrecht, Airbnb style, quite cold and not so cosy, although nicely decorated), Alexei had a reaction that really concerned us both. He started crying. A heartbreaking crying, as if he didn’t want to be there (even when we were holding him in our arms he was still moaning). Then he started to have fever, which lasted almost five days and totally messed us up. We encountered problems with the Dutch medical system from the very first moment, when we were not registered yet, we had no idea what was happening to us, who to call or who should we ask for an advice. And that made us even more stressed.

RO: Cea mai mare greșeală făcută de noi cu această mutare a fost faptul că ne-am setat niște așteptări COLOSAL de înalte. Credeam că totul va fi perfect, am împachetat toată viața și am plecat convinși că nu ne vom uita înapoi. Apoi, văzând că lucrurile nu sunt perfecte cum le vedeam prin ochii unui turist, am fost dezamăgiți, descumpăniți, triști. O a doua greșeală a fost faptul că nu am luat în calcul scenariul în care Alexei avea să se îmbolnăvească, mizând pe faptul că niciodată în cele 18 luni de viață nu a fost bolnav (nici măcar o răceală). Indicat ar fi fost să ne documentăm încă din momentul în care am aflat adresa exactă a apartamentului temporar care sunt spitalele din apropiere, unde ne putem înscrie la doctorul de familie și care este procedura pentru a ajunge la doctor. Și apoi, o a treia greșeală care ne-a destabilizat enorm a fost faptul ca am pus enorm de multă presiune pe noi (unul pe altul) să vedem totul ca fiind perfect, ceea ce a dus la certuri, supărări și stare de agitație. Care evident, l-au afectat pe Alexei. Așa că primele două săptămâni au fost critice.

EN: The biggest mistake we did regarding this relocation was the fact that we had some COLOSSAL high expectations. We thought everything will be perfect, we packed our entire life and we left being completely sure that we will never look back. Then, seeing that things are not as perfect as we saw them from a tourist point of view, we’ve been dissappointed and sad. A second mistake was the fact that we did not even considered the scenario when Alexei will get ill, staking on the fact that in his 18 months of life he didn’t even get a cold. It would have been wise to make a proper research from the very first moment when we found the exact address of the temporary apartment, to know exactly where the nearby hospitals are, where can we register for a general practitioner and what is the procedure to get to the doctor. And then, a third mistake that affected us really bad was the fact that we put a lot of pressure on us to see everything as being perfect, which led to quarelling, irritation and agitation. Which of course, affected Alexei. So the first two weeks have been critical.

RO: Și într-o mare de greșeli făcute, credem că am făcut și câteva lucruri bune, care să îl ajute pe Alexei să se integreze cât mai bine. În primul rând, am insistat să îi păstrăm rutina zilnică, programul de somn, mesele din timpul zilei, joaca, plimbările. Am mers cât mai mult afară, chiar dacă uneori vremea nu era neapărat cea mai grozavă. Deși aveam planuri mărețe de dat la creșă și găsit job și pentru mine, am renunțat la această idee încă din primul moment. Am ajuns la concluzia că perioada aceasta este critică atât pentru dezvoltarea dar mai ales pentru adaptarea lui în mediul acesta complet nou. Astfel că am decis să rămân până la finalul concediului maternal și să amân căutarea de joburi până când Alexei va împlini doi ani. Am realizat că în acest moment al vieții, scopul meu principal este să fiu alături de el și Andrei, chiar dacă lucru acesta vine la pachet cu o stagnare (sau poate chiar regres) profesional. Am umplut apartamentul (chiar și pe cel temporar, în care aveam să stăm doar patru săptămâni) de obiecte familiare, am adus jucăriile lui Alexei de la storage room (aveam încă toate lucrurile stocate, doar strictul necesar era adus în apartament) și am pus poze cu noi, familia și prietenii noștri peste tot prin casă. Am încercat să  reproducem cât am putut de mult mediul de acasă, știind cât de importante sunt pentru un copil mic predictibilitatea și rutina. Am căutat cât mai multe locuri și activități interesante pentru Alexei (spații de joacă, muzee, plimbări), am vizitat cât mai multe orașe olandeze, ca să ne reamintim cât de mult ne plăcea să facem acest lucru când veneam aici în vacanță. Am primit vizite de la bunici, ne-am întors și noi acasă când am simțit că ne este mult prea dor de cei dragi. Chiar dacă ne-am făcut foarte multe cunoștințe noi, ne-am  întâlnit periodic cu toți prietenii stabiliți în Olanda și Belgia și am păstrat un cadru familiar pentru Alexei. Iar acum, la aproape trei luni de când locuim în Olanda, lucrurile devin din ce în ce mai bune. Se vede un progres fantastic și la Alexei, crește frumos, liniștit, înconjurat de multe oportunități de joacă, cunoaște, aude limba (și probabil o și înțelege deja mai bine ca noi), interacționează cu copiii pe care îi întâlnește, e sociabil, blând, curios. Oricât de greu a fost începutul, credem că expunerea aceasta îi priește și îl formează mai adaptabil, mai puțin reticent în față schimbării, mai deschis și mai asumat. Și sperăm să îi fie din ce în ce mai bine…

EN: But in all these major mistakes we have done, we believe that we also did some good things, to help Alexei to better integrate. First of all, we insisted in keeping his daily routine, his sleeping and eating schedule, his playtime, his walks. We stayed outside as much as possible, even though sometimes the weather was not the greates. Even though we had major plans to find a daycare and find a job for me, we quickly gave up to this plan. We got to the conclusion that this period of time is critical for his development and especially for adapting him to this completely new environment. So we decided that I will stay until the end of my maternity leave and postpone my job search until Alexei will turn two years. I realized that in this moment of my life, my main purpose is to be close to Alexei and Andrei, even if that comes with a stagnation (or even a downfall) of my professional life. We filled the apartment (even the temporary one, where we only stayed four weeks) with familiar objects, we brought Alexei’s toys from the storage room (we still had all our stuff packed, we only brought in the apartment what was absolutely necessary) and we hanged pictures with us, our family and friends all over the house. We tried to reproduce as much as possible the environment we had back home, knowing how important are predictibility and routine for a young child. We searched for interesting places and activities for Alexei (playgrounds, museums, walks), we visited as many Dutch towns so that we can remember how much we loved to do this when we were visiting The Netherlands. We had our parents visiting us, we turned back home when we felt we were missing our dear ones too much. Even though we met a lot of new people, we periodically met our friends living in The Netherlands and Belgium and we kept a familiar environment for Alexei. And now, after almost three months since we moved to The Netherlands, things are getting better and better. We can see a fantastic progress in Alexei, he’s growing in a nice and relaxed way, surrounded by lots of playing opportunities, he learns, he hears the language (and probably already understands it better than us), he interacts with the children he meets, he’s sociable, kind, curious. No matter how hard the beginning was, in the end we believe that his exposure is good for him and makes him more adaptable, less reluctant to changes and more open minded. And we truly hope he will be even better…