Oi doamne, cum a fost.

In noiembrie 2025 am participat pentru prima oara la un spectacol “Oamenii Dreptatii“, in Bucuresti. Nu aveam cine stie ce asteptari legate de acest eveniment, stiam doar ca vor veni mai multi oameni, mai multi speakeri carora li se spunea “povestitori” care aveau sa ne prezinte cateva cazuri de nedreptate din Romania. Cel putin asta intelesesem eu ca este conceptul evenimentului si ma pregatisem psihic pentru adunat ceva frustrare si razvratire impotriva tarii. Si exact cum se intampla cand ai impresia ca le stii deja pe toate si ca nimic nu te poate da peste cap, am stat doua ore pe un scaun cu sufletul la gura, savurand fiecare poveste in parte, plangand timid la unele, cu bulbuci si suspine la altele. Si chiar daca fiecare poveste avea un mic sambur de razvratire asupra sistemului, senzatia de la final de spectacol nu a fost una de resemnare, de suparare, de dezamagire fata de tara asta a noastra (desi spun cat se poate de sincer ca mi-as fi dorit sa ma simt asa). Dar nu. Am simtit ca ma aflu intr-o mare de peste 1000 de oameni care daca s-ar multiplica si multiplica si-apoi iar multiplica, am trai intr-o Romanie mai buna. Asa ca… am plecat cu speranta, chiar daca eram complet ravasita de toate lucrurile pe care le-am auzit in acest spectacol.

Cinci luni mai tarziu am primit in inbox un mail de la Oamenii Dreptatii cu o invitatie de a participa la un curs de storytelling organizat de ei. Eu, alaturi de alti creatori de continut,, de jurnalisti, activisti civici, juristi sau artisti. Eu. Alaturi de toti acei oameni. Mi-a luat un pic sa inteleg cum si de ce merit acea invitatie insa am avut inspiratia sa nu ma las doborata de autosabotorii mei si sa raspund instant la mail, fara chiar sa il parcurg complet. “I’m in” am scris si am dat send fara sa ma gandesc de doua ori. In ce m-am inscris? In curs de scris? Curs de juristi? Curs de dreptate? Curs de ce mai exact?

Curs de storytelling. Curs de slefuit talentul la scris sau pur si simplu de descoperit placerea de a scrie. Pentru ca nu era trecut in fisa postului de invitat la curs sa fi stiut deja sa scrii, sa ai un blog, vreun cont de Instagram, sa fi scris o carte sau sa ai vreun talent anume la a scrie. Oameni din profesii diferite, cu experienta de munca extrem de variata, care s-au strans laolalta sa invete sa isi spuna (dar mai ales sa-si scrie) povestea. Oameni care nu au mai facut asta si care cel mai probabil au gandit acelasi lucru cand au citit mailul: “dar eu nu am nicio poveste“. Oameni care nu se cunosteau unii pe altii, care au fost de acord sa petreaca trei zile pline (de la 9 dimineata la 7 seara) pentru ca in final sa isi contureze povestea. Nu imi dau seama cum suna treaba asta, insa pentru mine chiar a fost mare lucru sa ma arunc cu capul inainte si sa nu ma las influentata de vocile sabotoare si de sindromul impostorului din capul meu. De fapt, asta a fost EXACT ceea ce a spart gheata in grupul nostru. Toti ne simteam la fel de impostori, toti ne consideram la fel de incapabili sa scriem frumos si toti ne desconsideram povestile, crezand ca nu sunt indeajuns de importante sau interesante pentru a fi spuse.

Oi doamne. Little did we know.

Prima zi de curs a inceput cu modulul despre ascultare activa, tinut de Diana Ghinda. A fost strecurata ceva teorie (pe care sigur o gasesc in notitele de la curs), dar din care am ramas cu cateva lucruri care au conturat interactiunea dintre noi, participantii, in zilele ce au urmat. Am stabilit de la bun inceput faptul ca toti venim din medii foarte diferite, ca avem un background profesional extreeeem de divers, varste diferite, aspiratii diferite si desigur istoric personal presarat cu tot felul de dureri. Prin urmare nu era loc de niciun pic de judecata in interactiunea noastra. Iar cand oameni atat de diferiti au sa isi spuna povestea unul in fata altuia, este important de plecat de aici. De la convingerea ca nimic din ce vei spune nu va fi judecat. Am vorbit despre nivelurile de ascultare si ne-a indrumat sa ne antrenam atat curiozitatea cat si capacitatea de a ne conecta cu cei din grup pe masura ce isi scriu si citesc povestile. Parea usor ca teorie, insa in practica chiar a fost destul de provocator sa raman focusata in ascultare (asta desi eu ma consider un excelent ascultator, mai degraba decat vorbitor).

Apoi a urmat modulul de vorbire in public, tinut de Codru Vrabie. Aaaah, cat imi displace orice fel de vorbit in public si cat stres si anxietate aduce doar gandul de a fi in fata unor oameni carora sa le vorbesc. Despre mine. Dar am lasat deoparte non-preferintele mele pentru aceasta ipostaza, de vorbitor in fata unui grup de oameni, si am incercat sa asimilez ce ne-a transmis Codru. Despre cum un text e bine sa aiba o structura si un mesaj, despre cum e bine sa existe niste incadrari, niste tipare, menite sa pastreze atentia cititorului (sau ascultatorului). Pentru ca structura declanseaza spontaneitatea (mi-a placut mult acest… oximoron). Ne-a indemnat sa ne gandim mereu care este DE CE-ul mesajului nostru si care este conexiunea logica de idei din spatele mesajului. Ne-a vorbit despre tipuri de structuri in care putem scrie iar mie mi-a dat o idee revelatoare. Sa ma joc in scrierile mele si sa inversez partile unui text. Si anume, sa incerc sa scriu introducerea ULTIMA si sa incep textul cu sfarsitul. Cu mesajul pe care vreau sa il transmit din acel text. Ei bine… eu pierd cel putin jumatate din timpul petrecut sa scriu un text ca sa concep introducerea. Apoi 40% din timp sa scriu tot textul iar pentru final las un maxim de 10%, uneori nici atat, pentru ca deseori mi se intampla sa termin brusc o scriere.

Am continuat cu Loredana Bertisan Pop, cu modul de storytelling. Care a imblanzit teoria lui Codru legata de structura. Nu a contrazis-o insa a punctat faptul ca un text scris in stil storytelling este foarte diferit de un text folosit in public speaking. Ne-a incurajat sa povestim din perspectiva noastra, sa oferim cat mai multe detalii descrierilor noastre, sa spuneam ce-am vazut, ce am simtit, ce am auzit, ce-am mirosit, ce-am atins. Sa folosim mereu persoana I si sa scriem ca si cum ne-am afla la o cafea cu un prieten. Fara gerunzii, fara infinitive, fara pomposenii de text scortos, fara chatgpt si platitudinile lui usor de recunoscut. Sa includem amintiri si specificitate. “Povestea sa fie mai importanta decat cuvintele“.

Am revenit la modul Dianei Ghinda, de data aceasta despre inteligenta emotionala. Unde am facut un exercitiu interesant. Empathy Walk. Fiecare dintre noi si-a ales un membru al grupului alaturi de care trebuia sa mearga intr-o plimbare pe strada, umar la umar, fara contact vizual, in care unul avea sa vorbeasca 12 minute, timp in care celalalt doar asculta. Apoi se inversau rolurile. Subiectul “monologului”: sa descriem un moment important pentru cine sunt si ce fac. Aiaiai. Cum a fost. Nu stiu de ce am decis sa incep eu vorbitul, cand stiam foarte clar ca excelez la ascultat. Greu tare sa vorbesc neintrerupt 12 minute despre mine, motiv pentru care in ultimele patru minute nu am mai zis nimic. Doar ne-am plimbat in tacere, umar la umar, nespunand nimic. Am inversat apoi rolurile si asa cum ma asteptam, nu stiu cand au trecut 12 minute de ascultare. Desi am facut deseori exercitiul acesta cu prietenele mele (baut cafeaua impreuna in timp ce mergeam una langa alta) nu m-am gandit niciodata ca poate fi atat de benefic sa asculti si sa te fortezi sa nu intervii in povestea celuilalt. Sa nu pui intrebari, sa nu aprobi, sa nu “aham”-uri, sa nu intrerupi ca sa ceri clarificari. Intorsi in sala de curs am vorbit si am scris despre cum ne-am simtit sa ascultam si sa fim ascultati.

La finalul primei zile le-am cunoscut pe doua dintre vorbitoarele editiei din noiembrie 2025 a Oamenilor Dreptatii, Laura Popa si Sorana Gheorgiade, care ne-au povestit despre experienta lor in acest program de storytelling, care le-a oferit mai apoi sansa de a-si spune povestea pe scena OD. Scena in fata a 1000 de oameni. Povestile lor ne-au dat curaj si motivatie. Iar eu nu voi uita replica de final a Soranei: “nu te face ca nu stii despre ce vrei sa scrii“. Ne era adresata tuturor pentru ca toti aveam inca dubii despre ce sa scriem. Insa avea dreptate. Fiecare dintre noi ne invarteam oarecum in jurul aceleiasi idei cand faceam exercitiile de scris, deci practic stiam despre ce vrem sa scriem, doar ca nu constientizam.

O prima zi intensa. Ca de altfel fiecare zi in parte.

Cea de-a doua zi a inceput blandut, cu modulul despre Arta Povestirii, tinut de Lori Bertisan Pop. Blandut pentru ca din start am pornit de la ideea ca nu exista “nu sunt facut pentru scris“, “nu sunt bun la scris“, “nu am talent la scris“. Si ca este o abilitate care se poate dezvolta si perfectiona prin exercitiu si dorinta de a scrie. Aici am avut de facut niste exercitii care initial pareau destul de ciudatele, dar care aveau sa ne ajute mult in scrierea finala a povestii. Spre exemplu, am avut de scris in cinci minute un text despre DA-urile din viata noastra, folosind cat mai multe culori (culoare in sensul descris de Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, hahaha). La finalul celor cinci minute, fiecare participant care isi dorea, putea sa citeasca textul in fata tuturor. Pentru ca nu am inteles din prima “tema” (am considerat “culorile” in sens metaforic, deci textul meu n-a avut nimic din cerinta exercitiului) nu am indraznit sa citesc. Desigur, cititul nu era obligatoriu, chiar daca eram incurajati sa citim orice bazaconie am fi scris. Urmatorul exercitiu a fost sa ne scriem fiecare dintre noi BIO-ul personal, in care sa ne descriem pe noi, ce facem si cine suntem. Exercitiu de olimpiada. Dar care ne-a ajutat enorm pe fiecare dintre noi. Si datorita micii corectii pe text primita de la Lori, am realizat ca blogul meu, prinlume.com, nu imi este carte de vizita, asa cum scrisesem initial in BIO, ci harta de vizita. Loved it si o voi folosi ca laitmotiv in absolut orice prezentare a activitatii mele in online! Iar ultimul exercitiu al acestui modul a fost sa scriem un alt text in cinci minute in care sa vorbim despre NU-urile din viata noastra folosind cat mai multe cifre. M-a surprins ce texte frumoase si creative am auzit respectand si cerinta exercitiului, si restrictia de timp.

Pentru mine a fost cumplit, extrem de cumplit sa scriu texte in cinci minute. Si asta pentru ca ma lalai foarte mult sa incep un text. Odata ce am ideea si inceputul, totul vine de la sine, pot scrie ore in sir fara sa am blocaje de “nu stiu ce sa mai zic”. Dar mobilizarea de la inceput kills me softly, asa ca am cam esuat lamentabil la aceste exercitii. Insa mi-am dat provocarea de a le reface acasa, in tihna, dandu-mi mai multe minute la dispozitie pentru scris.

Apoi am continuat cu modulul “Curajul de a povesti“, unde Diana Ghinda ne-a indemnat sa raspundem la 12 intrebari despre fricile noastre, frustrarile noastre, despre ce ne inspira in viata profesionala sau personala, despre ce incercam sa construim, despre ce ar zice variantele noastre mult mai tinere despre noi, cei actuali, depsre ce vrem sa lasam in urma noastra, despre cum ne vedem in urmatoarele luni. Lucruri care odata scrise, pot da nastere povestii pe care vrem sa o spunem. Pentru ca in final, acesta este scopul cursului de storytelling. Sa ne putem articula povestea si sa spunem ce ne doare. Sau ce ne bucura, pentru ca povestile pot fi izvorate si din iubire si pozitivitate, nu doar din durere.

In cea de-a doua parte a celei de-a doua zile am citit primele drafturi de povesti si am oferit fiecare dintre noi feed-forward cititorilor. Pe biletele, in scris. Habar nu aveam ce inseamna feed forward si eram convinsa ca este vorba despre vreun termen care are legatura cu scrisul si editatul. Insa este de fapt varianta pozitiva a feedback-ului clasic. In vreme ce feedback-ul este orientat catre trecut si da ideea ca ceva trebuie reparat, feedforward-ul este orientat catre viitor si da sugestii clare despre ce poti face/spune/scrie diferit. Au fost cateva ore foarte emotionante in care toti ne-am spus primele variante de povesti. Neslefuite, imperfecte, poate chiar putin neclare. Dar a inceput sa se contureze in fiecare dintre noi povestea. Aveam doar de lucrat la cum sa o scriem si transmitem mai bine.

Ultima zi a fost… uau, nici acum, dupa o saptamana de la participare, nu pot spune in cateva cuvinte cum a fost. Pentru ca intensa e un cuvant mult prea mic pentru a o descrie. A inceput in acelasi ritm ca zilele anterioare, toti cei 20 de oameni in cerc, citind si imbunatatind textele scrise. Apoi am fost impartiti in echipe mai mici, de patru, maxim cinci povestitori, in care sa dezbatem impreuna textele, sa cerem sfaturi sau idei pentru a transmite mai bine o idee. Iar la finalul acestui exercitiu puteam desigur sa apelam la traineri, sa le cerem parerea despre povestile aproape finalizate.

Cursul a culminat cu spectacolul de dupa amiaza, in mansarda casei unde am facut cursul. Spectacol la care fiecare dintre noi am putut sa aducem un oaspete care sa ne sustina. Nu aveam sa avem un public mare, insa noi, 20 de oameni si cu inca vreo 20 de invitati, s-a adunat o multime considerabila pentru cineva care nu e obisnuit sa vorbeasca in fata unui public. Si apoi atmosfera creata de cei de la Oamenii Dreptatii, cu lumina difuza, microfon, stender pentru foile pe care aveam sa ne printam textele… a creat un pic de… suspans. Sau mai degraba presiune. Cert e ca desi ne citisem deja povestile de cel putin trei ori in fata colegilor, cu totii ne simteam foarte emotionati de momentul care urma. Si sincer… mi-a fost foarte teama. N-as putea sa explic exact de ce, dar mi-amintesc ca stateam pe scaunul meu si ma gandeam constant de ce fac asta, stiind cat imi este de frica sa vorbesc in fata oamenilor.

Am fost a opta pe lista vorbitorilor. Fiecare dintre noi intra pe mica scena si isi citea povestea. Fiecare persoana care a citit a facut-o de parca ar fi citit-o pentru prima oara. Era ca o dezgolire a sufletului, incarcata de foarte multe emotii, in ciuda faptului ca parcursesem deja textele si le stiam cu totii prea bine. Insa a fost ireal de frumos sa fim acolo, sa ne auzim si sa ne sustinem unii pe altii. Mi-auzeam colegii in spate plangand si suspinand cand citea unul dintre noi, vedeam pe sub ochii aproape inchisi (pentru ca nu am indraznit sa ma uit inspre public cand am fost eu pe scena) incurajarile si emotiile celor din primele randuri, ma coplesea fiecare moment de liniste intre momente si ma emotiona fiecare moment artistic in care colegele noaste, Andra si Maria, si-au cantat melodiile.

Nu stiu cum fac oamenii astia de la Oamenii Dreptatii sa puna atata poveste in povesti si atata voce in vocile noastre.

Povestea mea este despre ceea ce am trait in ultimele sase luni, post concediere de la corporatie. Puteam sa aleg sa spun orice poveste a mea imi doream sa impartasesc, insa am spus-o pe aceasta. Si nu doar pentru ca este povestea mea, ci pentru ca simt ca este povestea multora dintre noi. Dreapta/nedreapta, rolul meu nu a fost sa judec unde e si unde nu e dreptatea in tot ceea ce se intampla in lumea corporate anul acesta. Rolul meu a fost sa vorbesc despre cum s-a simtit lucrul acesta, despre cum s-a daramat o identitate creata in jurul unui job, despre cum a durut frantura asta brusca, despre cum s-a manifestat in lunile ce au urmat, despre toata ceata densa care a urmat. Sa pierzi un job nu pare mare lucru (si probabil ca nici nu e). Insa durerea, discriminarea si desconsiderarea pe care le simti atunci cand ti se intampla sa fi dat afara, sunt lucruri pe care le simtim cu totii. Fie ca suntem femei sau barbati, carieristi sau necarieristi, fie ca ne place activitatea pe care o avem sau nu. Sa fi concediat doare. Si nu doar financiar. Doare pana in maduva oaselor. Dar apoi trece, ca orice alta greutate a vietii.

Multumesc mult echipei Oamenii Dreptatii pentru sansa pe care mi-ati oferit-o. Din exterior pare o simpla invitatie la un curs, dar pentru mine a fost ca un dus rece. Ca un tsunami rece. Care nu doar ca m-a trezit din amorteala si din dubii, dar mi-a dat motivatie, inspiratie si… structura 🙂

*Pozele minunate din acest articol sunt facute de Bogdan Mihai Mocanu (sau @Altcumva.ro).