Scotia – Highlands

Bun, planu’ e sa ajungem din Bathgate pana-n Invernes dintr-o bucata. Ne mai oprim pe drum, pentru o poza doua-n rezervatie, dar in principiu mergem drept. Da’ nu inainte de un mic dejun lejer, ca nu prea ne e pofta de mancare cu noaptea-n cap. Gazda de ochii peste cap cand ii cer un ceai negru cu mult lapte. “I don’t drink tea, but that’s a personal choice”. Ridic ostentativ o spranceana si da sa iasa o perla. Nu bei ceai?! In patria ceaiului, cu obiceiuri sclifosite de ceaiul de la ora 5, tu nu bei ceai?! Dar ma abtin. O fi si domnu’ un revoltat pe englezi si nu vreau sa invart cutitul in rana. Apoi mai spune una. “Nu stiu cum o fi sistemul de invatamant englez, habar n-am cum functioneaza, insa cel scotian…” Face si drege. Ok, am atins o coarda sensibila. Adevaru’ e ca pan’ la vecinii englezi, aia de peste glob, e drum lung. Alta cultura, alt popor, alta mancare de peste, de unde sa stie domnu’ cum e cu invatamantul la englezi? Mai bine comand o cafea. Si niste paine prajita. Imi pare rau domnule gazda, oricat de drag mi-ati fi, haggis la ora 7 nu pot incerca. Si da, scottish people are the best. Mai best decat englezii, cum altfel?!

Ah, stai asa. Ne abatem putin din drum? Parc-as da o fuga pana la calutii de la Kelpies. Si parc-as vrea sa vad si Falkirk Wheel daca tot suntem in zona… No problemo, Ioana in bord si-apoi pornim la drum. Nici nu e cine stie ce ocol pana la urma. Upsiii mergem pe-un drum cu inclinatie 15% si bietul Fiat parca incepe sa tuseasca. 20 de mile limita maxima de viteza si camere peste tot. Ne ratacim ca fraierii pe West Main Road, si nu gasim niciun calut. Desi au 30 de metri inaltime, ar trebui sa ii vedem de la o posta. Intrebam niste localnici pe unde o sa luam. Amabili nevoie mare, dar abia pricepem ce tot spun. Deslusim cumva printre inflexiuni scotiene ca trebuie sa o luam la dreapta, then first roundabout turn rifht, then small roundabout turn right again. Si cica am ajunge. Bun, hai c-a mers. Unde mai pui ca nici nu trebuie sa platim cele doua lire parcare, ca suntem in mijlocul saptamanii si nu e nici tipenie de om pe-aici. Dam un ocol cailor, ne plimbam printre barcile de pe canal si-o luam rapid spre Falkirk Wheel. Si-aici reusim sa ne ratacim si sa o luam aiurea. La capitolul indicatoare nu stau prea grozav. Dar cum necum ajungem. E inchis, e inca prea devreme, dar macar vedem roata-n fata noastra. Si adevaru’ e ca e cam fabuloasa. Cum face legatura intre cele doua canale si cum urca barcile pana la 35 de metri pe canalul de legatura, fara sa le clatine catusi de putin. Ar fi meritat a ride. Dar n-avem timp. O luam spre A9 catre Perth, prin rezervatia Cairngroms. 108 mile pan’ la Inverness.

Bai si ce vreme, cat noroc s-avem sa prindem soa… Nici nu apuc sa termin ca s-aduna ditamai plafonul de nori si porneste o rapaiala sora cu ploile tropicale din Maldive. E zece dimineata dar e intuneric de zici ca a apus soarele de doua ore. Si atunci mi-aduc aminte si inteleg de ce gazda grumpy din Bathgate ne-a raspuns sec cand i-am zis ca am verificat prognoza meteo si ca n-o sa ploua toata ziua: “Never say that in Scotland”. Pesemne nu te joci cu vremea prin locurile astea. Si nici nu o provoci, c-ai sa pierzi. Dar fii pe pace calatorule scotian, aici ba ploua, ba e soare, si-apoi iar ploua si iar soare. Da’ ploaia sa fie aici marea problema. Si nu faptul ca pe tot drumul abia dai de doua benzinarii amarate si super overpriced πŸ™‚ Aproape 1,3 litrul de benzina?! Mai oameni buni, nu sunteti sanatosi?!

Oprim la prima (si aproape singura) cafenea, pentru o pauza de ceai negru fierbinte, cu lapte cat cuprinde. Si parca ar merge si un egg and bacon roll, prea arata bine in farfurie batraneilor de langa noi. O cana uriasa de ceai si hai totusi una de cafea. Macar unu’ din noi sa nu-si bata joc de scotienii care nu beau ceai de fel. Cinci lire cu totul, un chilipir. Eh, si nu ti-am zis? Zece minute si a iesit deja soarele. Back on track, mai avem ceva de mers pana la Inverness. N-avem ce zice, drumul prin rezervatia Cairngorms este chiar interesant. O fi el lung, dar nu te plictisesti de peisaje frumoase, curbe, coborasuri si urcusuri cat cuprinde. Si chiar daca mare parte are doar o banda pe sens, sunt o multime de laybys, intranduri pe care politia te roaga frumos tare sa le folosesti pentru a permite “overtaking-ul”. Pentru ca tot politia iti spune (din cand in cand, pe marginea drumului), ca “frustration causes accidents, allow overtaking”.

Ioana anunta 14 mile pana la Inverness. Dar hei, nu trebuia sa nu ajungem in Inverness? Upsi, ba da. Facem prima la stanga, catre Dores, satucul de pescari de pe Loch Ness. Tar tar, la fixul fixului primim sms de la proprietara cazarii, si primim atat de necesarele instructiuni pentru a ajunge la locul cu pricina. Pentru ca da, ne-am luat o superbitate de cazare, in the middle of nowhere. Ach-na-Sidhe se cheama si e ditamai mosia, cu fabulous si 9,7 nota pe Booking si pe Tripadvisor. Atata doar ca are o mare buba: e greu al naibii sa ajungi si nici n-apare pe Google Maps. Si nici pe gps, cum altfel? Asa ca aproape am reusit sa ne ratacim si aici. Aproape am zis. Pentru ca in ultimul moment, chiar dupa ce am trecut de el, ne-a sarit indicatorul cu Inverness/Essich la dreapta. Aici e. Cotim la dreapta, mai mergem o mila si gata, am ajuns. E ca-n poveste de frumoasa casa asta. Numai ca nu e nimeni pe acasa. Bate la usa, bate in geam, nimic. Nu tu semnal la telefon, nu tu interneti, nimic, nimic. Ne amintim ca abia la 3 incepe cazarea.

Eh, nu e bai, mergem pana in Dores intre timp. Si-asa voiam sa incercam mancarea de la Dores Inn, ca prea e laudat locul. Si adevarul e ca e cam cool Dores Inn. O casuta mica, traditionala, vopsita toata in alb, cu o intrare mica si un restaurant cat se poate de cosy si o terasa pe malul lacului de iti sta mintea in loc. Si ce priveliste! Si ce liniste! Intram cu mare indrazneala in restaurant si dam sa ne-asezam la prima masa. Foame. Dar alo, voi doi, aveti rezervare? Rezervare?! La Dores Inn nu poti sa vii fara rezervare facuta cu o zi in avans. E full tot timpul, atata e de faimos. Dar ii suntem simpatici blondinei cu accent atat de scottish ca abia o intelegem, asa ca ne lasa sa stam la bar. E aceeasi mancare si acolo, beti si-o bere, un whiskean, ce vreti. Imi iau al douazeci-lea ceai negru cu mult lapte si comand un cream soup, imaginandu-mi o supa crema in mintea mea. N-avem cream soup, dar avem o supa pisata si cremoasa de legume. Cream e smantana, nu punem smantana-n supa. Ooook, sa fie o supa cremoasa si pisata de legume, nu un cream soup. Si un Farmer’s Plate. Apetizer, ca sa nu exageram. Β  Si bonus homemade farm bread. Doamne dumnezeule, si-acum cand scriu imi ploua-n gura gandindu-ma la painea aia. Neagra, pufoasa, plina de seminte, taiata grosier in bucati generoase, cu crusta crocanta si miez moale de nici n-aveai nevoie sa il mesteci. Si calda, aproape de fierbinte, de se topea instant untul pe ea. Festin, nu alta. N-a mai ramas loc si pentru desert. Si oricum e trecut de trei, mergem sa luam cazarea.

Conform recomandarilor gazdei noastre, pare-se ca planul nostru initial, de a face o parte din North Coast 500 pana la sfarsitul zilei, nu prea e fezabil. Nu e timp suficient si drumul e cam lung. Cam foarte lung. Dar sunt atatea de vazut in imprejurimi! O luam rapid spre Dores, pe acelasi drum de o singura banda. Sa ne intelegem, nu vorbim de o banda pe sens. Nu. O banda punct. Pe care mergi si tu si cel din sensul opus. Iar cand va intalniti… Surprize, surprize, nu e a buna. Noroc cu cele cateva laybys-uri, ca mai putem sa ne facem loc unul altuia fara damage la caroserie. Privelistea e… dementiala, fabuloasa de-a dreptul. Ne oprim din zece in zece metri sa ne bucuram de peisaj. Bate un vant de abia ma tin pe picioare, dar rezist eroic. Scanez intreaga suprafata a Loch Ness-ului, poate poate o zaresc pe Nessie. Dar nu s-arata, cel putin nu azi. Cat poate fi de liniste. S-aude doar vajaitul vantului, intr-un mod aproape sinistru, ca background noise in toata imaginea asta parca desprinsa dintr-un film.

Ne trezim din boemitate si visare si o luam usor catre Falls of Foyers. De fapt o luam tot inainte, ca habar n-aveam ce urmeaza sa vedem. Noroc cu un indicator minuscul, ascuns undeva in josul drumului. Si cu semnul mare facut pe harta de gazda noastra. Uitasem complet ce ne marcase pe harta si de ce trebuia sa oprim, dar macar ne aminteam ceva de “it’s worth taking a picture”. Parcam si-o luam in jos pe cararea din padure. Si da, cascada merita mai mult de-o poza. E chiar frumoasa si cu riscul de a deveni deja redundanti in exprimare, peisajul e genial.

Inapoi la masina. Pe harta apare Fort Augustus, dam o fuga? Dam. Cel putin tipa din documentarul Scotland Revelead de pe youtube spunea ca merita vazut. Macar pentru canalul Caledonian. Si stooooooop! Frana, capu’ de parbriz, deschid portiera si cobor din masina aproape in mers. Ce-ai patit fiinta, ce e cu atata disperare? Si-apoi ma vede proptita de gard, incercand sa comunic cu un great hairy coo care se indrepta agale spre mine. Pentru ca da, recunosc, cand am auzit ca mergem in Scotia nu m-am gandit la Edinburgh. Si nici la Highlands sau Eilean Donan. Nici la drumuri fabuloase. M-am gandit instantaneu la vacile roscate, cu breton peste ochi. Si astazi am avut un close encounter.

Ma ia de-o aripa si pornim catre Fort Augustus. Avem nevoie de benzina, am consumat deja un rezervor intreg prin rezervatie. Benzina la Fort Augustus e 1,10 lire, lux. Facem plinul, apoi mergem sa vedem canalul si-apoi plecam catre castelul Urquhart. Este inchis, deja e ora sapte. Dar nu-i bai, de pe drumul principal, mai sus de parcare, se vede o priveliste numai buna cu ruinele castelului. Aproape ca nici nu merita cele 6 lire pe bilet.

Si-acum? In maxim o ora se intuneca. Mai zabovim pe marginea Loch Ness-ului si in final pornim catre Inverness. Prindem apusul de soare pe strazile Inverness-ului, printre semafoare si trafic. Si desi nu ne asteptam sa ne placa, orasul arata chiar bine. Dar fara suparare, n-avem timp de explorat orase weekendul acesta. Doua trei poze din masina si cam asta ne e vizita in Inverness. A, si un Tesco Express, sa luam niste scottish beer pentru diseara.

Ne intoarcem pe drumul cu loc de-o singura masina si laybys-uri pe margine din loc in loc. De data asta nu ne ratacim si nimerim din prima drumul catre Ach-na-Sidhe, cazarea din mosia de fermieri. E ireal locul acesta, parca nu ne vine sa mai plecam. Adorm cu scottish beer-ul in mana si ma trezesc a doua zi cu noaptea-n cap. Miroase a mic dejun engle… scotian, pardon. Si doamne ce priveliste din locul de luat masa! Sigur, sigur nu mai stam o noapte aici? Sigur fatuca, trebuie s-ajungem pe Isle of Skye. Tot ce am vazut azi e nimic fata de Isle of Skye. Bun, il conving sa revenim cat de curand aici, apoi plecam din nou la drum.