3:30 dimineata. Jet lag. Nu pot nicicum sa dorm. Verific Facebook-ul, citesc ultimele stiri despre prabusirea avionului de la German Wings, le scriu parintilor un mail, ma gandesc la ale mele proiecte si probleme la job, cu alte cuvinte… fac orice sa treaca timpul mai repede, sa se lumineze odata afara, sa ne trezim si sa plecam in Kawagoe. Dar ce sa vezi, am facut toate acestea in 16 minute. Imi fac un ceai si imi impun sa adorm macar o ora in plus. Si cum-necum, am adormit intr-un final.

Si cand era somnul mai dulce si mai linistit, aud niste batai puternice in usa. La ora 4 dimineata?!?! Ne ridicam din pat, verificam usa si ii spunem adormiti femeii de serviciu sa vina mai tarziu. Stiam ca-s matinali japonezii, dar chiar sa inceapa curatenia la 4 dimineata?! Ne asezam in pat, buimaci si adormiti, gandidu-ne sa fim rebeli si sa dormim pana mai tarziu. Pana pe la un 9 daca s-ar putea, cat sa avem totusi timp sa ajungem in Kawagoe. Bun… sa punem totusi ceas, sa nu avem parte de surprize.

CEEE?!?!?!?!?!

Ce e? Ce ai patit? De ce tipi in miezul noptii?

Telefonul mi-arata 1 dup-amiaza, nu miezul noptii! N-ajungem in Kawagoe!

O doamne, am dormit bustean 13 ore!

Asa ca da, Kawagoe a ramas pe a doua zi, n-aveam ce face. Nu aveam niciun plan de backup pentru prima zi in Tokyo, asa ca ne-am gandit sa ne pierdem pe strazi, in plimbare. Iar primul loc pe care voiam sa il vedem era intersectia de la Shibuya, cu cea mai mare si aglomerata trecere de pietoni in diagonala. Am intrat in metrou si ne bucuram teribil ca am reusit sa ne descurcam atat de repede cu biletele, cu traseul si tot. 15 minute pana in Shibuya, floare la ureche! Am urcat in metrou si nu stim exact cum am reusit, dar ne-am trezit peste o jumatate de ora undeva inafara Tokyo-ului, intr-o zona de case. Ok, ceva nu e in regula. Dar fie, daca tot am uitat harta metroului in camera si nu putem verifica unde suntem, mergem inainte. Si totusi, cand incepuse sa se goleasca complet trenul de oameni, am zis sa intrebam totusi pe cineva care parea sa vorbeasca o farama de engleza. Nu am avut noroc, insa macar am aflat ca in mod cert ne aflam unde NU trebuia. Ok, ia trenul in directia opusa si incearca sa nu mai ratezi statia Shibuya. Da, nu ne dadusem seama cand am ajuns in statia Shibuya, am ratat coborarea si am mers ca fraierii pana aproape de capatul liniei de metrou, care la un moment dat s-a transformat in tren local. Trezirea Ciuchilanilor!

Fiecare statie de metrou are o harta, pentru ca sunt mult prea multe iesiri, fiecare aflandu-se la distante mari una de alta. Asa ca nu e tocmai grozav sa iesi la iesirea gresita, poti merge si zece minute pe jos pana la urmatoarea iesire. 🙂

Intr-un final, am ajuns la destinatie 😊 Atata lume la un loc nu am vazut niciunde! Toti respectau cu sfintenie culoarea semaforului, si nimeni nu clintea pana nu se facea verde. Iar cand se opreau toate masinile, treceau pietonii prin toate partile, ca niste mici robotei programati sa urmeze acel traseu. O mare de oameni in mijocul unui oras urias! Cladiri inalte, reclame peste reclame peste reclame, muzica data cat mai tare, magazine colorate si aglomerate si tonomate cu toate prostiile pamantului de vanzare. Cam asa arata zona Shibuya pe timp de zi. Era musai sa ne intoarcem aici si seara, sa vedem toate luminile si haosul de aici.

Inainte de traversare

Semaforul verde pentru pietoni, haos si pietoni peste tot, traversand prin toate directiile. Toate masinile, indiferent de strada sau directie, au rosu.

In mod normal, e si mai haos. Dar noi am ajuns in Shibuya dupa pranz, cand valurile de corporatisti trecusera deja

Ne-am luat o cafea de la Starbucks, ne-am asezat in fata geamurilor si ne-am uitat la oamenii care treceau. Ce diferiti sunt oamenii. Intr-o parte vezi corporatisti in costume negre, impecabile, cu servietele lor de piele si pantofii enervant de bine curatati si lustruiti. Tineri si batrani deopotriva. In cealalta parte, grupuri intregi de fete imbracate in moda harajuku, cu platformele albe, parul buclat, fustitele de papusi si fete machiate excesiv. Apoi, tinerii moderni, cel mai probabil studenti inca, cu haine moderne si pungi de cumparaturi de la magazine scumpe si fitoase. Si-apoi turistii, pe care ii vezi dintr-o mie, debusolati, pierduti in spatiu, cu aparatele la gat si cu privirile in toate partile. Dar e atata ordine in haosul asta, si totul merge ca pe roate. Nu se incurca nimeni, nu se pierde timp, totul este maxim eficientizat.

Se apropia ora de intalnire cu Manabu, colegul de birou cu care stabilisem sa mergem la o cina traditionala intr-un izakaya. Usa de la intrarea in restaurant era culisanta, intocmai ca la un ryokan adevarat. Inauntru, mese de lemn si tacamuri traditionale. Desi cand am ajuns nu era mai nimeni in restaurant, in cateva minute intregul local era arhi-plin. Corporatisti la costum, care ies de la birou si se opresc in aceste restaurante izakaya pentru a bea cu colegii si pentru a manca feluri traditionale. Noroc ca eram cu doi japonezi aici, altfel nu aveam nicio sansa sa ne intelegem cu cei de aici. Meniul era scris in japoneza complet si nu intelegeam o iota. Cate o bere Sapporo si un vin de prune pentru fiecare.

Restaurant in stil izakaya

Heeeey, dar avem si noi in Romania un soi de “vin” de prune delicios! Am fost avertizati ca vinul lor de prune are alcool mai mult decat berea. Ha, ce gluma buna! Era un fel de compot de prune cu o urma de gust de alcool. Ii invatam atat pe Manabu, cat si pe Hiroko, ce inseamna “vinul” de prune la romani. Se chinuie sa pronunte “tuica” si se amuza de cuvantul haios. Ok, punct ochit, punct lovit, au primul motiv sa vrea sa viziteze Romania.

La mancare, am mers pe mana lor. Habar nu aveam ce sa comandam oricum, nu intelegeam nimic. Totusi, ii rugam politicos sa nu fie tempura. Nu prea le avem cu prajelile. No, no tempura, of course! Primim cate un aperitiv cu noodlesi inmuiati in sos de soia si carne de vita tocata. Apoi, un platou mare de sashimi, peste crud de tot soiul. Ah, la naiba, trebuia sa insist mai mult pe faptul ca sunt vegetariana si ca mananc peste din an in paste, iar atunci cand o fac… nu e CRUD! Dar n-am ce face, nu putem fi nepoliticosi, trebuie sa il incercam. Noroc cu caracatita comandata de Hiroko, pare ceva mai gustoasa si mai comestibila. Si phiuuu, uite ca s-au gandit si la mine, o salata de legume si un platou de rosii feliate.

“Doar nu ai venit in Japonia sa mananci verdeturile astea. Incearca sashimi-ul”.

Recunosc, pestele crud nu este pe gustul meu inca. Inafara de ton, pe care l-am imbibat in sos de soia si wasabi ca sa il pot manca, restul de peste nu l-am putut manca. Era pur si simplu prea… crud 😊 In schimb caracatita era delicioasa, pur si simplu delicioasa!

Sashimi peste sashimi!

Am vorbit incontinuu pret de trei ore si pare ca i-am facut sa fie extrem de interesati de Romania. Vor sa viziteze in curand tara noastra si sa ajunga in Transilvania, pentru ca evident, stiau de Dracula. Ne-au cerut sa le desenam harta Romaniei si sa le aratam unde locuim, ce relief avem si care sunt cele mai mari orase. Ne-au intrebat extrem de interesati de Ceausescu si de revolutie. Mai exact, ce inseamna revolutia unui popor si ce ii determina pe oameni sa fie atat de inversunati fata de liderul lor. Li se parea atat de straniu ce s-a intamplat in Romania 😊 Voiau sa stie cat de des avem cutremure in tara si cum sau daca am fost afectati de cele intamplate la Cernobil. Se documentasera atat de bine despre Romania si voiau sa auda si mai multe de la noi!

Intr-un final, am reusit. Am facut o reclama impecabila tarii noastre si i-am convins sa vina candva sa vada Romania. Iar cand o vor face, abia asteptam sa ii plimbam in toata tara si sa le aratam cat de frumoasa este tara noastra! Dar gata, prea multe pahare de bere, e timpul sa dormim. Pentru ca de data asta, sigur vom ajunge in Kawagoe, si vom ajunge la timp!

Somn usor!