“Maho Beach e paradisul oricarui pasionat de avioane! Mi-ar placea mult sa merg acolo cu tine, sa te tin de mana si sa ne uitam cum trece un 747 deasupra noastra. Sa ii aud motoarele si sa simt mirosul ala de kerosen… Iti dai seama?… Sa stam la Sunset Bar si sa aud toate, dar toate discutiile din turnul de control!!”.

Sincera sa fiu, nici nu mai stiu de cate ori l-am auzit spunand asta. Si cred ca multa vreme nici nu am inteles cu adevarat cat de mult isi dorea sa ajunga acolo, sa vada si sa auda avioanele trecand pe langa el. Dar il vedeam verificand periodic biletele de avion si imi spunea din cand in cand cu voce stinsa: “Tot peste 700 euro sunt biletele… Daca am prinde vreodata o oferta…”. Invatasem sa caut si eu bilete la Air Caraibes si vanam la randul meu oferte pe site-uri de calatorii. Gaseam Aruba, Curacao sau orice alta insula din Caraibe, insa nu St. Martin. Asa ca nu pot descrie in cuvinte cat de fericita am fost atunci cand m-a sunat razand si mi-a dat marea veste: “Ghici ce! Promotie la Air Caraibes de Valentine’s Day! Iei un bilet si pe al doilea il primesti gratuit! Vrei sa mergem?”.

Asa ca ne-am strans patru “pirati” si pe 6 iunie am plecat catre Paris, pentru ca a doua zi sa pornim catre St. Martin.

Eram cu totii extrem de entuziasmati atunci cand am aterizat pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris si vazand vremea atat de frumoasa de afara, ne gandeam ca poate avem suficient timp sa ajungem si in centrul orasului. Ne-a fost insa demontata complet aceasta idee, avand in vedere traficul absolut infernal din oras. Un drum de 42 de kilometri intre Paris Charles de Gaulle si Paris Orly l-am facut in nici mai mult nici mai putin de doua ore si jumatate, stand bara la bara. De altfel… cat zborul din Bucuresti pana in Paris. Apoi a trebuit sa asteptam inca 30 de minute pentru ca cei de la hotelul Orly Superior sa trimita masina dupa noi, desi hotelul se afla la doar 5 minute de aeroport. Asadar si prin urmare, am plecat din Bucuresti la ora 15 si am ajuns sa ne cazam la 20:30, motiv pentru care am lasat vizitatul Paris-ului pe ultima zi, cand aveam cateva ore bune de asteptat pana la zborul de intoarcere acasa.

Air Caraibes este o companie aeriana din Franta ce ofera zboruri catre America Centrala. Nu zburasem niciodata cu ei si ne gandeam ca nu o sa ne placa catusi de putin, insa am fost foarte placut surprinsi de serviciile lor, de mancarea delicioasa, de vinul rosu Merlot, de sucul de guava sau de ti’punch-ul foarte gustos, precum si de tipicele chifle si baghete frantuzesti. Iar cele opt ore de zbor au culminat cu mult asteptata aterizare peste Maho Beach. Cu totii aveam ochii atintiti pe geamurile avionului si asteptam cu nerabdare sa vedem mica plaja intesata de turisti.

500 de metri altitudine si avionul intorcea pentru a se alinia cu pista.
400 de metri si nici urma de uscat.
300 de metri, apoi 200 si inca nu vedeam plaja.
Abia cand am ajuns la 100 de metri altitudine am trecut rapid peste ingusta plaja, peste Sunset Bar si cele cateva zeci de turisti cu obiectivele atintite catre noi. Apoi a urmat o aterizare lina si forfotele pasagerilor nerabdatori sa iasa din avion.

Am pornit catre biroul de inchirieri de masini al celor de la Avis unde o doamna trecuta bine de prima tinerete incerca din rasputeri sa ne vorbeasca intr-o engleza stalcita. Ne-am inteles intr-un final, apoi am mers catre microbuzul ce ne ducea la masina. O parcare mica, cu aproximativ zece masini de inchiriat, fiecare avand bine cunoscuta placuta de inmatriculare a “insulei prietenoase”. De fapt si de drept, in partea olandeza se inmatriculeaza masinile cu astfel de placute (si in Aruba si Curacao sunt unele foarte asemanatoare), in timp ce in partea franceza masinile au numere normale de Franta.

Apoi am pornit la drum catre vila pe care o rezervasem. Stiam ca St. Martin e o insula mica, insa nu ne asteptam sa ajungem chiar atat de repede la Nettle Bay Beach Club. Se pare ca nici proprietara casei nu se astepta, astfel ca atunci cand am sunat-o sa o anuntam ca ne aflam deja in parcarea complexului ne-a spus cu un accent simpatic, foarte frantuzesc: “Oh… don’t move please. Be there in five minutes!”.

Si dupa 5 minute chiar a aparut. Deja ne simteam complet istoviti, iar caldura de afara accentua oboseala. Nu ne puteam gandi decat la un dus rece sau o baie in mare. Ajunsi in fata vilei am ramas surprinsi de faptul ca pozele de pe siteul Abritel chiar reflectau intru totul realitatea. Casa din lemn alb, situata fix pe plaja, cu livingul mare cu peretele de sticla si cu privelistea absolut minunata deasupra marii ne-au facut sa uitam ca pentru corpul nostru obosit era deja trecut de miezul noptii. Nu ma puteam gandi decat la momentul in care Bettina, proprietara casei, avea sa plece iar eu ma voi aseza pe canapeaua alba si plina de perne din sufragerie, voi deschide larg geamurile mari si ma voi uita indelung la mare. Dar Bettina vorbea si tot vorbea si deja simteam cum imi pierd puterea de concentrare. Prindeam franturi de conversatie si incercam sa fiu atenta: “Nu mergeti in Cul de Sac, nu e nimic de vazut acolo pentru ca… […]. Mergeti la Happy Bay, stati sa va explic cum puteti ajunge fara sa urmati traseul de mers pe jos […]. Mergeti in mall-ul din Marigot, azi este ultima zi a reducerilor de iarna […]. 1 euro este egal cu 1 dolar […]. Simply market si boulangerie dupa podul din Sandy Ground […]. Nu opriti in Sandy Ground […]”. Apoi, intr-un final si-a luat la revedere si ne-a informat ca ne-a luat cateva bauturi reci pe care ni le-a pus in frigider. Printre ele si Carib, o bere locala cu lamaie, precum si Presidente, facuta in Republica Dominicana dar foarte populara aici.

Tot datorita Bettinei am gasit si primul restaurant de aici, aflat chiar in spatele casei, numit Mati Beach. E drept ca preturile erau foarte mari (aproximativ 50 de dolari o masa de doua persoane), insa mancarea era exceptionala iar fetele care ne serveau erau foarte amabile. Nu mai pot spune nimic despre terasa cu banci de lemn si acoperis de stuf, despre picioarele in nisipul fin si despre bauturile delicioase in care romul era la loc de cinste.

Iar ceea ce mi-a placut nespus de mult in zona aceasta au fost casele oamenilor. Livinguri mari, deschise catre ocean si terase de lemn. Puteai sa vezi in fiecare casa, dar nimanui nu ii pasa ca ii privesti. Fiecare om isi citea linistit cartea sau isi prepara fara graba cina, la gratarul din fata casei. Cativa caini de rasa alergau pe ici pe colo in nisip. Si totul intr-o liniste si o relaxare deplina.

Prima noapte a fost dificila pentru toti, si asta pentru ca am avut de suferit din cauza diferentei de fus orar. Desi am incercat sa ne culcam cat mai tarziu, la ora 20:30 eram deja in pat asa ca dimineata la ora 5 niciunul nu mai putea dormi. Speram sa prindem un rasarit impresionant insa nu mica ne-a fost mirarea sa vedem ca s-a facut lumina dintr-o data. Si pentru ca nu stiam unde am putea sa mancam am pornit catre cel mai apropiat supermarket. Langa Nettle Bay se afla o zona mai putin sigura, numita Sandy Ground. Desi sunt numai localnici, este o zona destul de rau famata in St. Martin, iar turistilor le este recomandat sa nu opreasca sub nicio forma aici. Pare-se ca au fost cateva cazuri in care turistii au fost jefuiti prin diverse tertipuri sau masinile lor au fost sparte. Iar o masina inchiriata sparta poate fi o gaura in buget destul de mare, pentru ca firmele se inchiriat trag la raspundere soferul masinii. Tocmai din aceasta cauza am fost sfatuiti sa nu incuiem niciodata masina, ci sa o lasam descuiata, fara nimic in portbagaj sau in bord. Asa ca ne-am conformat si de cate ori opream ne luam toate lucrurile cu noi iar atunci cand treceam prin Sandy Ground eram cu ochii in patru. Supermarketul cel mai apropiat era Simply Market, aflat chiar dupa Sandy Ground, inainte de intrarea in Marigot, si face parte din grupul Auchan. Preturile sunt insa mari (in euro), ceea ce nu ne-a avantajat deloc, tinand cont de faptul ca venisem pregatiti doar cu dolari. Cursul de schimb dolari euro este de 1,3 dolari pentru un euro. Aveam sa gasim zilele urmatoare un supermarket mult mai rentabil in partea olandeza, numit Le Gourmet Marche, unde preturile erau mult mai bune si in dolari.

Pe drumul inapoi spre casa am gasit ceea ce asteptam inca de cand ajunsesem in St. Martin: o “boulangerie” cu tot felul de bunatati frantuzesti. Bineinteles, ne-am cumparat o bagheta proaspata, croissante cu unt si briose cu stafide si nelipsitul rom. Ajunsi acasa ne-am pregatit singuri un mic dejun delicios, apoi ne-am indreptat catre Maho Beach. La 11:15 urma sa aterizeze 747-le de la KLM, asa ca am pornit in cea mai mare viteza, chititi sa prindem cele mai bune locuri pentru poze. Dar despre Maho Beach urmeaza o alta postare, un articol dedicat in intregime acestei plaje si avioanelor ce aterizeaza aici. ☺