Jurnal de Olanda – Ziua 67

Astazi am fost in Den Bosch (varianta prescurta a numelui complet, ‘s-Hertogenbosch). Am mai fost in urma cu cativa ani insa uitasem cat de frumos e orasul acesta! E la doar 30 de minute cu masina de Eindhoven si e unul dintre orasele vechi, frumoase si pitoresti ale Olandei. Cladiri vechi, strazi linistite, canale (iar sistemul lor de canale e foarte interesant pentru ca trec pe sub cladiri si strazi) si o piata centrala imensaaaa si superba. Fiind sambata, am prins o piata locala in centru. E destul de comun faptul ca sambata au loc aceste piete in orase dar inca nu ne-am obisnuit, inca ne surprinde cand mai dam de cate vreuna in micile noastre excursii de weekend. Prin urmare, masa de pranz am mancat-o pe la tarabele din piata: branza gouda cu ardei picanti, ce bunatateeeeee (asta pe langa toate celelalte tipuri de branza degustate, grozav de bune!), kibbeling de la taraba cu peste (am insistat si eu, si copiii sa renuntam la incercarile de a intelege sendvisul cu hering), un peste alb prajit, dulciuri de la o taraba cu multe patiserii si paine, stroopwaffle cald, facut in fata noastra, cu caramelul inca curgand pe margini siiii…. (nu stiu unde a mai incaput) vestitele prajituri locale, bossche bollen, cele mai faimoase produse de patiserie din orasul acesta. Mai exact o gogoasa gigant, cu aluat de ecler, umpluta cu frisca proaspata. Iar la final gogoasa e data prin ciocolata, de se formeaza un strat generos de ciocolata neagra. Demential de buna!!! 

Jurnal de Olanda – Ziua 85

Au trecut mai bine de doua saptamani de cand nu am mai scris in jurnal, pentru ca am fost plecata in Romania 12 zile si apoi vreo trei zile in Marea Britanie, la Studiourile Harry Potter. Si doua saptamani de nescris (dupa o obisnuinta de doua luni si ceva de scris zilnic in jurnal) se simt mult. Mi-am pierdut din indemanarea cu care scriam si din atentia la detalii. Daaaar… nici nu s-a intamplat ceva colosal de important de mentionat. Cu toate astea, acum scriind din nou, parca nu m-as mai opri 🙂 

Ne-am refacut permisele auto si in sfarsit le avem. A durat destul de mult de cand le-am facut pana cand am putut sa le ridicam, am depus cererea la inceput de septembrie si abia peste vreo patru saptamani le-am primit. Nu era absolut necesar sa le avem, puteam foarte bine sa le folosim pe cele din Romania, dar ne-am gandit ca ne inlesnim un pic logistica avandu-le pe cele olandeze. A trebuit sa renuntam la cele romanesti (au fost taiate la depunerea cererii pentru noile permise), dar cele noi, olandeze, vor putea fi folosite si ca act de identitate (ca buletinul sau pasaportul). Dar motivul principal a fost faptul ca daca am fi pierdut permisele romanesti (sau daca ar fi expirat curand) ar fi fost foarte complicat sa le refacem, nemaiavand resedinta in Romania. 

Copiii au inceput lectiile la inot la clubul privat de inot la care i-am inscris. Sunt inscrisi si la o piscina municipala (unde lectiile sunt mai ieftine), insa acolo e o lista de asteptare de pana la un an. Nu intentionam sa asteptam atat de mult, asa ca i-am inscris si la acest al doilea club, unde fac o data pe saptamana lectii de inot care ii pregatesc pentru diplomele ABC. Au fost de doua ori pana acum dar inca nu mi-am format o parere. Pentru moment, mi se pare ca nu fac mare lucru si ca ei erau destul de avansati dupa lectiile din Romania, insa acum i-au luat complet de la zero. Nu imi dau seama daca este un lucru bun sau rau, vom vedea pe parcurs. 

La scoala de limba incep sa apara diverse activitati. Am intrat in cea de-a saptea saptamana de scoala si in ultima perioada am avut o sedinta cu parintii, la ambele clase ale copiilor, o inspectie in care am putut sa ne spunem parerea despre scoala formata pana acum, m-am inscris ca reprezentant al parintilor alaturi de alti trei parinti din scoala si voi participa la niste sedinte periodice cu directoarele scolii, iar saptamanile urmatoare se vor organiza niste vizite pentru parinti (in care putem participa 1-2 ore la fiecare clasa, sa vedem cum decurge ora) si niste sesiuni de citit carti in limba materna (deci in romana) la fiecare dintre clasele copiilor (ca micutii sa simta ca sunt integrati in scoala olandeza dar fara sa simta ca identitatea, cultura si limba lor sunt ignorate). Mi se pare minunat cum se gandesc la astfel de detalii pe care eu nu le-am luat vreodata in calcul. 

Daca suntem multumiti de scoala? Da, pare ca da. E totul diferit fata de cum eram noi obisnuiti. Abordarea, modul in care studiaza, modul in care sunt evaluati, cum integreaza culturile diverse in scoala, cum ne incurajeaza sa respectam ritmul copiilor, cum nu exista competitie intre copii (si nici intre parinti, ca asta e mai dureroasa). Suntem inca in adaptare si nu pot sa spun daca imi pare mai bine sau mai rau. E asa cum e. Ce simt foarte clar e ca acum nu mai am senzatia ca ii crestem intr-o bula, cum se intampla in Romania. Dar don’t get me wrong, mie imi placea ideea de bula. Aici clar nu exista acea bula si inca lucrez cu mine/noi sa accept ca aceasta e noua noastra normalitate. Simt ca ar trebui sa detaliez mai mult aceasta senzatie dar mai astept sa se mai sedimenteze un pic schimbarile, ca sa pot vorbi mai pe indelete despre asta. 

Astazi copiii au avut zi scurta. Ca de altfel in fiecare miercuri. Iar saptamana aceasta este Saptamana Cartilor si au loc tot felul de evenimente in oras. Am fost la un “bal” al copiilor la Natlab, un centru cultural si de film, organizat de biblioteca din Eindhoven, unde am urmarit un spectacol de teatru si un atelier. Despre piesa de teatru am citit (in engleza) inainte de a cumpara biletele iar subiectul adresat in piesa viza senzatia aceea de timidatate, de rusine, de frica de a fi pe scena sau in fata unui eveniment important (un examen, un concurs important etc). Doua actrite si o piesa de improvizatie, in care au fost implicati copiii. Pai nu ma mai mir ca olandezii cresc increzatori, fara rusine, fara frici de a se face de ras, cand inca de mici sunt expusi unei astfel de mentalitati. Din nefericire pentru mine, am inteles maxim 5% din piesa (si asta stiind despre ce era vorba). Alexei a parut ca intelege mare parte din piesa, Anastasia asa si asa. La atelierul urmator insa… a fost cu multa implicare din partea publicului, cu multe interventii din partea copiilor si sincera sa fiu… nu am inteles mai nimic. E frustrant 🙂 Dar stiu ca trebuie sa fac mai mult efort de a invata limba. Nu ajunge sa prind din zbor. Si nu ajung nici orele de olandeza de la curs, fiind foarte foarte usurele si superficiale. Am nevoie sa studiez calumea, focusat, sa stau la birou si sa imi storc creierii sa invat si sa inteleg limba. 

In rest, business as usual. Ore de fotbal, ore de inot, weekenduri planificate in familie. 

Ma intreb uneori unde ar incapea in tot programul asta si un full time job. 

Stiu ca e inca devreme, abia ce se vor implini trei luni de la mutare, dar nu ma pot abtine sa nu conturez o zi si in scenariul in care am avea amandoi joburi full time. Nu am inceput sa aplic, dar incep sa ma uit cu mai mult interes la notificarile primite pe Linkedin. Si uneori, doar uneori, parca incep sa simt un pic de invidie fata de oamenii aceia pe care ii vad la birouri fancy cand ma mai plimb cu treaba prin centrul orasului. Cu cafelele langa laptopuri, cu tinute business, cu castile pe cap. Hmm… o fi oare sindromul “Grass is greener”? 🙂

Jurnal de Olanda – Ziua 86

Am avut sesiunea de citit in romana in fata clasei lui Alexei la scoala si a fost atat de emotionant! Cand am trecut prin dreptul salilor de clasa de pe coridorul lui, fiecare invatatoare isi astepta copiii la usa iar Alexei se oprea in dreptul fiecareia sa ma prezinte: “Dit is mijn mama!” cu mandrie si entuziasm. L-am simtit foarte emotionat, poate mai emotionat ca mine. Cand am mers in fata clasei am citit cartea “Iubirea”, o carte extrem de iubita de copiii nostri, de cand erau micuti-micuti. Mi-am pregatit de acasa un mini discurs in olandeza despre carte (pe care am reusit sa il spun fara sa ma incurc) si am incercat sa transmit emotia cartii tuturor copiilor din clasa. Totusi… nu mi-am putut lua ochii de la Alexei tot timpul cat am citit, iar la final mi-a spus ca aproape ca ii venea sa planga de emotie cand citeam. Profesoara l-a intrebat apoi pe el despre ce a fost cartea iar el a incercat sa explice in olandeza actiunea, cu ajutorul profesoarei. Apoi s-a discutat in toata clasa despre carte, iar unii dintre copii (o colega din Franta) a remarcat asemanarea cu limba sa materna. Au mai citit doua alte mame, in norvegiana si in hindi. Scopul activitatii a fost sa ii ajute pe copii (toti de nationalitati diferite) sa simta ca identitatea, cultura si limba lor materna conteaza. Sa ii faca sa se simta confortabil auzind limba lor si prezentandu-le si colegilor cum suna limba lor materna. Mi s-a parut un gest foarte frumos si imi place foarte mult ca pretuiesc lucrurile acestea, atat de importante pentru un expat. 

Seara am mers la cursurile de inot ale copiilor, sunt acum inscrisi la un club privat de la o piscina foarte renumita din Eindhoven. Copiii sunt abia la a treia lectie, deci momentan mi-e foarte greu sa ma pronunt, insa dupa primele ore am impresia ca totul este extrem de incet aici. Probabil ca la fel ca si in scoala, nu vor sa puna presiune pe copii si vor ca lectiile sa fie foarte usoare si firesti, iar progresul este destul de lent. Pot accepta asta, doar ca am impresia ca este un mic regres fata de abilitatile capatate la cursurile din Romania. Aici nu li s-a facut o evaluare initiala, sunt la cursuri de grupa si imi pare mie ca nu fac mare lucru la lectii. Insa imi repet mereu, mereu ca trebuie sa invat sa ma adaptez stilului de aici, in care copiii chiar nu sunt presati in nicio directie. 

Desi… sincera sa fiu, cred ca treaba asta cu lipsa presiunii si stresului e muuult mai nuantata decat o percepem noi, est europeni crescuti cu ideea ca trebuie sa performam in orice. Incep sa vad lucrurile putin diferit acum, chiar daca am extrem de putin timp de cand observ sistemul lor educational. E foarte adevarat ca nu pun presiune pe copii, nu e nimic obligatoriu, nu e nimic o drama (o activitate nefacuta, un test cu rezultat slab), insa o presiune tot e. Pana la urma, la 12 ani au de dat un examen care le cam decide viitorul si care ii indruma pe drumul pe care vor sa o apuce (vmbo, havo sau vwo), care poate aduce un oarecare nivel de stres in familii (si la parinti, si la copii). Numai ca abordarea asta a lor mai relaxata in teorie ar trebui sa ii faca pe copii sa fie mai constienti de responsabilitatile lor si sa invete individual. Le este sprijinita autonomia mult si am impresia ca incearca sa creeze oameni capabili sa ia decizii (invat sau nu invat, e decizia mea, consecintele de asemenea vor fi ale mele). 

Sigur, nu inseamna ca imbratisez total aceasta abordare. Nu am cum. Am crescut cu ideea ca trebuie sa invat, ca trebuie sa iau note maxime la orice materie, ca trebuie sa imi placa orice materie studiata, ca trebuie sa performez, ca trebuie sa fiu mai bun chiar si decat cel mai bun. Nu am cum sa trec acum, deodata, in extrema relaxarii. Dar incerc (atat cat pot) sa pastrez luptele astea interne pentru mine si Andrei. In actuala mea perceptie, este o linie atat de fina intre un sistem de invatamant cu abordare relaxata si un sistem de invatamant mediocru, ca nu prea mi-e foarte clar cand se cade intr-o extrema (ceea ce consider EU extrema). Eu inca am impresia ca lucrand, exersand, facand un efort constant, sustinut, poti ajunge la rezultate bune si mi-e un pic greu sa accept complet mentalitatea olandeza. O inteleg, cred ca are multa noima ce spun ei, sunt convinsa ca in general copiii olandezi devin adulti muuult mai increzatori in sine, mult mai capabili sa faca fata provocarilor sociale, unui interviu, unui test important, unei prezentari in fata unei audiente, doar ca de multe ori ma opresc in ganduri limitative precum “dar sunt varza la matematica”, “dar nu stiu lucruri de baza din cultura generala”, “dar in Romania invatau mult mai mult” etc. 

Cat despre sporturi… intr-adevar si in sporturi lucrurile sunt mai relaxate. Olandezii considera ca datoria noastra ca parinti este sa ii facem pe copii sa iubeasca miscarea, sportul, sa se bucure de o echipa, de joc in sine, de conexiunea sociala si sa aprecieze enooorm efortul pe care il fac la acel sport. Nu sa ii indemnam catre performanta, presiune, stres sa reuseasca. Adica nu au o abordare asa stricta si focusata pe rezultat cum sunt americanii spre exemplu. Deci… e foarte posibil ca impresia mea legata de orele de inot sa fie doar neadaptarea mea actuala. Insa in mintea mea ruleaza doar scenariul acesta: “copiii stiu deja sa inoate cat de cat, vreau sa vad progres, nu vreau sa stea doi ani sa invete ceva ce au invatat deja”. 

Deci e un work in progress continuu in aceasta adaptare. Daca pana acum am fost extrem de prinsi in treburi logistice, acum intram in alt nivel de adaptare. In care sa intelegem mentalitatea lor in ceea ce priveste educatia. Nu zic ca vom reusi sa ne adaptam 100%, old habits die hard. Sau deloc. Dar poate ca ideea nu e sa te adaptezi 100%, sa accepti complet toate diferentele sau sa renunti la principiile despre educatie pe care le consideri importante in viata. Poate ca ideea e doar sa intelegem de ce fac lucrurile asa cum le fac, sa implementam si noi ce ni se pare potrivit noua si sa continuam in ritmul nostru cu lucrurile cu care nu rezonam. Nu stiu 🙂 Vom vedea pe masura ce trece timpul.

Jurnal de Olanda – Ziua 88

Au venit bunicii la noi iar primul loc pe care au vrut sa il vada a fost Den Bosch, sambata, cand e piata locala. Avem piata locala si in Eindhoven doar ca cea din Den Bosch e muuult mai frumusica 🙂 Si e cam singurul loc in care chiar imi place sandvisul cu hering de la tarabele cu peste (nu imi dau seama exact de ce, dar parca e mult mai gustoasa combinatia de hering marinat, ceapa si castraveti murati, puse intr-o chifla alba). Am prins o vreme extreeeem de tipica Olandei, cu ploaie in reprize, insa mie imi pare o vreme acceptabila. Cata vreme inca mai vedem soarele, chiar si in reprize foarte scurte, nu simt nevoia sa ma plang de vreme. Totusi, sunt convinsa ca iarna va fi grea. Nu din cauza frigului, nu din cauza ploii, nici macar din cauza vantului, dar din cauza intunericului, lipsei soarelui mai multe zile la rand. Dar sa ajungem noi acolo si vom vedea cum gestionam vremea din timpul iernii. 

Den Bosch este un oras tare frumos, cu multe cladiri vechi, cu mici canale (nu am apucat sa mergem cu barca pe ele), e recunoscut ca fiind locul de nastere al pictorului Hyeronimus Bosch si are cele mai gustoase gogosi gigant umplute cu frisca si date prin ciocolata (bossche bol). Denumirea completa a orasului este ‘s-Hertegenbosch, care s-ar traduce Padurea Ducelui (‘s-ul din fata e un articol care inseamna “al/a”, a ducelui).