Jurnal de Olanda – Ziua 47
Astazi am mers cu copiii la Discovery Museum din Kerkrade, la o ora si un pic de Enidhoven, in sudul tarii, foarte, foarte aproape de granita cu Germania. Este un muzeu de stiinta, cu multe experiente, laboratoare, jocuri interactive despre stiinta si tehnologie, o intreaga expozitie despre AI (nu este primul muzeu din Olanda in care se prezinta acest subiect, cu foarte multe exemple si explicatii), un cinema sau o expozitie de obiecte “de pe vremuri” (primele calculatoare, primele aspiratoare etc). Nici nu am apucat sa il vedem pe tot, dar ne-a placut tare mult. Parca un pic asemanator cu Nemo Museum din Amsterdam, in varianta mai mica. Nu imi dau seama exact de ce (poate pentru ca in sud au inceput deja scoala si activitatile sportive iar vremea inca e suficient de buna pentru activitati afara), dar am prins muzeul aproape gol. Asa ca am avut timp sa petrecem mai mult timp la experimentele care i-au atras pe copii.
Si pe principiul o activitate interesanta pentru copii, apoi una interesanta pentru parinti, am mers in… Maastricht, oras pe care nu l-am mai vazut de zece ani. Pe amandoi ne leaga un ceva de Maastricht, aici a zburat Andrei pentru prima oara in viata lui, la un interviu. Iar eu… mi-am dorit tare mult sa studiez la master aici. Deeeci ne-a prins tare bine sa revenim in Maastricht, chiar daca l-am gasit muuult mai aglomerat si mai agitat decat il stiam noi (poate din cauza pietei locale de sambata care a animat muuult spiritele). Ne-am plimbat prin centru, am mers la extrem de cunoscuta librarie Boekhandel Dominicanen, care se afla intr-o superbaaaa catedrala veche de 700 ani, am oprit chiar si la cafeneaua din altarul acestei catedrale (minunata!), ne-a prins ploaia, ne-am facut ciuciulete (asa e cand nu iti intra in obicei sa iei umbrela intotdeaunaaaaa cu tine in Olanda!) si ne-am intors acasa la citit mult Harry Potter. Draguta zi 🙂

















Jurnal de Olanda – Ziua 48
As fi scris ca a fost o duminica linistita, cu multe jocuri si stat degeaba pe acasa, daca spre dupa amiaza nu ne-am fi hotarat asa, spontan, complet atipic olandezilor, sa ne intalnim cu niste prieteni si sa luam cina impreuna. Prieteni romani, desigur hahaha. Ne-am dus si ne-am intors pe biciclete, am mers pentru prima oara pe giratoriul de biciclete suspendat din Veldhoven (pfoai cat e de tare senzatia!!), am vazut apusul si ne-am minunat un pic ca parca deodata… ziua a scazut foarte mult fata de saptamanile trecute. Nu mai e lumina pana tarziu, la 8:30 deja incepe sa se intunece. S-o fi intamplat progresiv, dar abia acum am observat diferenta aceasta notabila. O sa imi lipseasca serile cu lumina pana la ora 11, daaaar trebuie sa ma pregatesc pentru sezonul rece, cu zile scurte tare. Recunosc ca nu ploaia si vremea capricioasa erau in varful listei mele de argumente anti-Olanda (am avut si o astfel de lista hahaha). Ci faptul ca iarna zilele sunt cumplit de scurte pentru mine. Realitatea e ca… e o diferenta de numai vreo ora intre cat de lunga e ziua pe timpul iernii in Olanda vs Romania, dar ora aia… devine deodata teribil de importanta :))) Bine ca nu ne-am mutat in nordul Norvegiei :))))





Jurnal de Olanda – Ziua 49
O noua saptamana de scoala, sper eu cu ceva mai mult entuziasm 🙂 De fapt, entuziasmul e acolo pe undeva, dar inca este totul foarte nou, foarte mult si presupun ca foarte greu pentru copii. Li se vorbeste cinci-sase ore pe zi intr-o limba pe care nu o inteleg, au colegi noi, profesoare noi, rutine noi. Deci nu ma mira ca sunt coplesiti sau ca ne spun foarte des ca “scoala e plictisitoare”. La Anastasia lucrurile nu sunt fundamental diferite anul acesta fata de anul de gradinita pe care l-ar fi avut inca in Romania, inclusiv organizarea clasei ei aduce cu o sala de gradinita. Dar chiar si asa, sunt multe lucruri noi la care trebuie sa se adapteze si presupun ca vor mai fi si alte momente dificile de acum inainte. La Alexei e scoala-scoala, dar… mai fara scoala. Fac enorm de multa olandeza si dupa numai o saptamana deja mi se pare ca stie foarte multe lucruri, insa academic… nu fac mai nimic. Nu scriu, nu fac matematica, stiinte etc. Lucreaza intensiv olandeza.
Ma ingrijoreaza mancatul lor, niciunul dintre ei nu este obisnuit cu “a cold healthy lunch” ca masa de pranz (aka sendvis), prin urmare nu prea mananca nimic pana ajung acasa. O fi perioada de acomodare la noul stil de a lua pauza de masa (mananca afara sau in clasa, intr-o pauza cam scurta). Am primit recomandarea sa incercam sa ii culcam mai devreme si in naivitatea mea, credeam ca ora 8-8:30 pe care am reusit sa o obtin in ultimele saptamani era o mare realizare. Insa ni s-a spus ca un copil de varsta Anastasiei (5 ani) ar trebui sa doarma pe la 7 si sa incercam sa prioritizam si mai mult somnul.
Azi am vorbit telefonic cu GP-ul (medicul de familie) despre copii. I-am explicat cateva dintre ingrijorarile mele si i-am povestit despre niste controale pe care trebuie neaparat sa le facem anual. Imi pregatisem un discurs de convingere in caz ca aveam de ceva munca de convingere, insa nu a fost cazul. GP-ul a fost foarte prompt, nu a minimizat deloc lucrurile adresate, ba chiar mi-a facut imediat doua recomandari la nutritionist si cardiologie. Recomandarile anunta spitalul/clinica in cauza (diferita de clinica noastra unde suntem inscrisi la GP) ca avem nevoie de programare iar ei se uita in sistemele lor, ne contacteaza si ne programeaza. Acum… astept sa vad cand ne vor chema. Pentru programarea la nutritionist o sa fim sunati intr-o zi – doua, pentru programarea la cardiologie in termen de 22 de zile. Nu mi-e clar inca cum functioneaza tot sistemul acesta de gp-recomandari-vizita la spital, dar sper sa se faca lumina cat mai repede 🙂
Avem si primele programari la o clinica stomatologica, la care ne-am inscris saptamana trecuta. Nu stiu cum va fi pentru noi, adultii, ce e si ce nu e inclus in asigurarea medicala (eu am o asigurare suplimentara pentru stomatologie dat habar nu am ce asigura), insa stiu sigur ca pentru copiii de pana in 18 ani serviciile stomatologice sunt gratuite (exceptand ortodontia, aparatele dentare). Dar controalele periodice, detartraje, carii, tratamente de canal, extractii etc, sunt incluse.
I-am inscris pe copii la inot, astept inca sa mi se confirme in ce zi putem merge. Foarte greu reusim sa facem pasi cu inotul asta :))) Sunt inscrisi la doua cluburi (am platit taxe de inscriere la amandoua) si inca nu stim daca putem sa mergem la inot.
Si tot azi am fost la prima ora de fotbal pentru Alexei, la un club renumit din Eindhoven. A fost o ora de test, i-a placut tare mult iar cei de la club il primesc la cursuri. Ramane sa ne hotaram daca va continua cursurile si in ce conditii.
Aah, si am terminat de facut aplicatiile pentru alocatiile de aici, din Olanda. Multa hartogaraie, multa, multa 🙂


Jurnal de Olanda – Ziua 50
Inca o zi dificila la intrarea in scoala pentru Anastasia. Din nou nu a vrut sa intre, insa de data aceasta am avut un noroc fantastic sa fie in fata usii directoarea scolii (care e foarte empatica si draguta), care m-a indrumat sa intru eu cu Anastasia in scoala, sa o conduc la clasa. Invatatoarea ii astepta pe copii pe hol, ii intampina si saluta pe toti, iar cand ne-a vazut mi-a spus ca pot intra cu ea la clasa, sa stau putin cu ea la masuta ei de lucru. Nu ma asteptam sa pot intra in clasa, in discursul meu explicativ catre Tia nu era inclusa si aceasta optiune :)) Mi-a parut atat de bine ca am putut sta cu ea, si pentru ca am vazut ca asta a ajutat-o foarte mult, dar si pentru ca am avut ocazia da vad cam cum se desfasoara orele la ei. Si am fost foarte impresionata. Acum mi-este un pic mai clar de ce invata copiii atat de repede sa vorbessca olandeza, pentru ca tot mediul ii “forteaza” sa asimileze foarte repede. Li se vorbeste doar in olandeza insa intr-un mod foarte firesc. Repeta de multe ori aceleasi cuvinte (sub diferite contexte), le integreaza in jocuri, li se pun multe cantece si fac multa miscare. Pana si eu am retinut cateva cuvinte doar fiind un pic atenta la ce lucrau (fonetic doar, dar le-am retinut). Am stat o ora si un pic la clasa, pana cand invatatoarea m-a sfatuit sa incerc sa plec. Tia se linistise dar tot insista sa mai stau cu ea, insa in final am reusit sa plec. La preluare am intrebat invatatoarea cum sa procedam de acum inainte, nevrand sa creez un precedent nici pentru ea, nici pentru ceilalti copii. Ma asteptam sa imi spuna ca a fost o exceptie, insa mi-a spus ca cel mai probabil va dura cam o saptamana refuzul ei vehement, iar cata vreme va fi in starea asta sa continui sa intru cu ea in scoala, sa o conduc la clasa, sa intru la clasa daca ea isi doreste, dar sa stau din ce in ce mai putin. Ma surprinde foarte placut atitudinea aceasta si chiar nu ma asteptam deloc sa fie atat de ingaduitoare si intelegatoare invatatoarea.
Dupa amiaza au fost amandoi copiii foarte incarcati, cu multe frustrari acumulate. Nu se intampla nimic iesit din comun, dar vad ceva mici diferente in comportamentul lor. Anastasia e foarte vulnerabila, trebuie sa avem mare grija cum ii vorbim, ce ton folosim, pentru ca orice micuta chichita se poate transforma intr-o “drama”. Alexei pare mult mai ok, dar are mici momente in care ne raspunde mai urat, se frustreaza mai usor la jocuri sau la certurile cu Anastasia, mananca mai prost etc. Ne dam seama de unde vin si chiar daca nu e inca nimic ingrijorator, incercam sa fim cat mai atenti la schimbarile care apar in comportamentul lor in perioada asta. E un roller coaster oricum. Si va mai fi o perioada.



Jurnal de Olanda – Ziua 51
Eram pregatita pentru inca o zi grea pentru Tia la intrarea in scoala si as a si fost. Inca de pe drumul catre scoala mi-a spus ca nu vrea sa mearga, iar in momentul in care am ajuns a plans din nou foarte mutl la intrare. Am mers cu ea in scoala, la clasa, ne-am intalnit cu invatatoarea si m-a rugat sa nu o tin in brate in momentul in care intram in clasa. Pentru ca pentru ei pasul acela pe care il fac ca sa intre, din coridor in interiorul clasei, este o mare piatra de hotar depasita. Mi s-a parut ca are foarte mult sens ce mi-a spus, asa ca am intrat tinandu-ne de mana. Ne-am asezat la o masuta impreuna si cand am simtit ca este linistita (dupa vreo 5-10 minute), invatatoarea mi-a facut semn ca ar fi momentul sa plec. M-am ridicat, a fost cu plans, cu “inca o ultima imbratisare”, “mai stai un pic”, insa am fost linistita sa o las. In fine, atat cat puteam sa fiu de linistita. Am iesit din scoala, am mers un pic si am auzit pe cineva strigand din spate (nu intelegeam ce anume striga). M-am intors si era invatatoarea Anastasiei. M-am speriat de nu pot descrie in cuvinte, ma gandeam ca s-a intamplat ceva si ca trebuie musai sa ma intorc. Dar ea mi-a spus atat: “I want to give you a hug. You did great today. She’s ok, she didn’t cry after you left”. Si m-a imbratisat tare. Am plans tot drumul de intoarcere acasa si plang si acum scriind lucrurile acestea. Nu pentru ce mi-a zis neaparat ci pentru ca… avem uneori niste etichete pe care le punem anumitor oameni, fara sa stim nimic, absolut nimic despre ei si despre cultura lor. Cum ar fi faptul ca olandezii sunt reci si insensibili. Dar ce a facut invatatoarea Anastasiei mi-a demonstrat ca este asurd sa gandim asa. Nu doar ca este o persoana blanda si intelegatoare, dar si foarte empatica. Mi-a simtit probabil si nesigurantele si temerile mele si m-a imbratisat. Si a ajutat enorm.
Am primit un mail de la scoala de limba a copiilor, care ne anuntau ca sunt 6 locuri libere pentru cursuri de limba olandeza pentru adulti. M-am inscris imediat. Nu stiu daca voi primi unul dintre cele sase locuri, dar a fost oricum un declansator bun ca sa incep sa ma ocup de cautat cursuri de limba. Nu este absolut necesar sa stiu olandeza, nu mi s-a intamplat niciodata sa simt ca nu este suficienta engleza (nici in discutiile cu cei mai in varsta). Dar vreau sa invat limba pentru a-i putea ajuta pe copii la scoala, pentru a ne integra mai bine in comunitatea de olandezi si pentru a-mi creste sansele de a obtine un job (atunci cand ma voi decide sa incep cautarile). Cred sincer ca ar fi un atu sa cunosc limba si cum in perioada aceasta am suficient timp sa ma ocup de asta… chiar mi-ar placea sa ma inscriu la un curs.
Am fost din nou la fotbal, de data asta si cu Anastasia, care si-a dorit si ea sa incerce un antrenament. S-a convins dupa 20 de minute ca nu, nu vrea sa faca fotbal :))) Pe Alexei l-am inscris, am semnat ieri contractul, iar axa de membership pentru un an de zile (doua antrenamente saptamanale si un meci in weekend) este de 165 euro pe an. Taxa de inregistrare 25 euro. Iar echipamentul este primit de la club (pantaloni, tricou, bluza), sosetete, protectiile pentru tibii si pantofii trebuie cumparati de noi. La nivelul lui (incepator) nu sunt echipamente noi, ci echipamente folosite si spalate (inscriptionate cu numele clubului, sunt echipamente Puma). O data pe luna, fiecare membru al comunitatii de parinti din grupa lor trebuie sa ia toate echipamentele acasa si sa le spele si usuce. Este o cultura interesanta de voluntariat, in care fiecare parinte trebuie sa se implice in diverse mici activitati (noi spre exemplu trebuie sa ajutam in weekend cu transportul echipamentelor de la club la stadionul unde se va tine meciul). Interesanta abordare, in felul acesta presupun ca isi pot permite si o taxa atat de mica pentru abonamentele anuale.





Jurnal de Olanda – Ziua 52
Saptamana trecuta am depus actele pentru schimbarea permiselor de conducere si povesteam zilele trecute ca cei de la primarie ne-au cerut sa obtinem o declaratie de sanatate de la CBR (Central Bureau Rijvaardigheidsbewijzen). Nu era o vizita la medic, ci un formular completat online cu intrebari generale despre starea noastra de sanatate. Care a costat 47 euro de persoana. In final s-a dovedit ca nu aveam nevoie de acel formular, asa ca am depus o cerere de rambursare a acestei sume de la autoritatea CBR. Ne-au refuzat, si ne asteptam, pentru ca acea taxa e complet nerambursabila. Totusi, fiindca noi primisesem indicatii de la Gemeente (primarie) sa il obtinem, le-am scris si lor un mesaj prin care le-am explicat situatia. Fara nicio speranta ca ne va baga cineva in seama, desigur. Ei bine, dupa patru zile, am fost surprinsi sa primim un raspuns prin care nu doar ca au recunoscut greseala si au acceptat sa ne inapoieze acei 47 euro x 2, insa ne-au multumit ca le-am raportat aceasta problema si ca o vor trata ca pe o oportunitate de invatare in cadrul echipei lor. Pfoa 🙂 Este multa birocratie in Olanda, dar iata ca atunci cand se fac greseli, si le asuma si incearca sa le rezolve.
Astazi a fost prima zi cand am dus copiii la scoala cu bicicletele (de regula mergem pe jos). Avem antifurturi noi toti, asa ca de acum putem merge oriunde ne dorim cu bicicletele. Suntem foarte atenti cu ele, pentru ca aici (ca de altfel in toata Olanda presupun), se fura foarte mult biciclete. Sau chiar si accesorii de bicicleta (cum ar fi husa de bagaje). Nu ni s-a intamplat inca, dar nici nu le-am lasat vreodata nelegate si nesupravegheate. Si din cate am observat, oamenii au in general chiar doua tipuri de antifurturi pe biciclete: unul rotund, care prinde roata la spate (cat sa nu se poata roti) si un lant, care prinde cadrul de un suport de bicicleta.


Jurnal de Olanda – Zilele 52&53
Primele zile in care nu am simtit deloc dorinta de a scrie in jurnal. Nu stiu exact de ce, dar simt ca in zilele acestea ma incearca niste stari mai putin grozave, parca mi s-a mai dus din entuziasm, desi nu am niciun motiv real pentru aceasta “alunecare in jos pe tobogan”. Vremea fluctuanta (dimineata frig, la pranz foarte cald, seara frig, vant, ploaie) si faptul ca inca nu stiu exact cum sa ma imbrac m-a dus in pragul unei raceli. Iar faptul ca Tiei ii e greu la scoala ma face sa simt destul de ciudatel, parca nu reusesc sa o ajut in niciun fel. In rest… singurele lucruri pe care le-am retinut cu drag din aceste doua zile au fost primul meci al lui Alexei la clubul la care l-am inscris si participarea la evenimentul de redeschidere a scolii romanesti din Eindhoven, un proiect de limba materna (heritage language program) organizat de voluntari romani care isi propun sa ii invete pe copiii romani care locuiesc in Olanda sa vorbeasca si exerseze limba romana si sa ii tina conectati cu cultura si obiceiurile romanesti. Draguta idee, ne-a placut foarte mult.





Jurnal de Olanda – Zilele 54
Nu mi-e foarte clar cum innebuniti fiind dupa aviatie (folosesc pluralul ca figura de stil, ma refer la sot 😂) nu am ajuns niciodata la muzeul de aviatie din Lelystad (Luchtvaartmuseum Aviodrome). Care de altfel este si cel mai mare muzeu de aviatie din Olanda. Pana astazi, cand am fost foarteeeee impresionati de acest muzeu. De departe cea mai interesanta parte a muzeului este Boeing-ul 747 expus in curte, un avion real, care a apartinut KLM-ului, si care poate fi vizitat. Ambele punti si carlinga pilotilor. Apoi, toate avioanele vechi din cadrul expozitiei interioare, sunt prezentate foarte frumos, in ordine istorica. Si desigur, locul de joaca exterior cu tematica aviatica, inseosebi plimbarea cu niste avioane cu pedale pentru copii pe sub avioane reale. Am avut norocul sa prindem si o formatie de avioane acrobatice la antrenament. Aici, in Lelystad, este un aeroport real, unde au loc foarte multe zboruri insa nu zboruri de linie. Sunt zboruri de scoala de pilotaj, zboruri business, private sau zboruri medicale. Iar in curand vor fi mutate aici si zboruri comerciale, ale companiilor de linie, pentru a mai degreva aeroportul Schiphol. Foarte interesant 🙂
Dupa amiaza si seara am petrecut-o alaturi de niste prieteni din Amsterdam, am stat la povesti neintrerupte cinci ore, copiii s-au jucat impreuna si ne-am simtit tare bine. Mi se pare atat de frumos cum contextele similare apropie oamenii. La fel cum cele diferite… ii indeparteaza. E minunat cum viata deschide mereu porti noi si cum vechile prietenii trec prin incercarea asta a distantei. Stiu sigur ca ne vom face prieteni noi, la fel cum stiu ca poate unele relatii se vor indeparta. Iar prieteniile alea vechi, de cand lumea si pamantul, vor ramane. In ciuda distantei si in ciuda faptului ca ne vedem mai rar. Nu simtim inca “ruptura” de prieteni pentru ca realist vorbind… viata din Bucuresti nu ne dadea prea multe contexte sa ne vedem sau sa petrecem mult timp impreuna. Dar seara de astazi si alte intalniri din saptamanile trecute, in care ne-am simtit atat de bine si in care am petrecut timp cu oameni care ne sunt dragi aici… m-au facut sa simt dor si un soi de… vinovatie fata de prietenii din Romania. Un sentiment dubios, un mix de recunostinta pentru toate relatiile noi pe care le facem aici si un dor mare, vinovat si greu de simtit in stomac pentru toate relatiile vechi, ramase acasa.
*Mi-a luat mult sa scriu “acasa”-ul din randul de mai sus. Prima oara cand nu il scriu instinctiv. Prima oara cand imi aud vocile acelea carcotase, din spate, cum ma ingaima: “acasa?”, “care acasa?”, “unde ti-e acasa?”. Dar pentru gandurile astea nu am spatiu mental in seara asta. O problema pentru alta azi, alt jurnal.



















