Scriu articolul acesta cu emotii si cu mult sters si luat de la capat propozitiile, pentru ca este prima noastra vacanta la schi cu micutii mici. Niciunul dintre noi nu stie sa schieze sau sa faca orice fel de alt sport de iarna (bine, cu destul de multa indulgenta as putea spune ca m-as descurca onorabil sa stau pe patine), asa ca saptamana aceasta de mers la schi chiar este mare lucru pentru noi. Am avut totusi o tentativa de a invata sa schiem acum vreo zece ani, in Bansko, insa dupa un atac de panica in varful partiei (desi eram cu monitor, care ma invata sa schiez) am promis ca nu ma voi mai urca niciodata, absolut niciodata pe schiuri. Fara niciun pic de mandrie recunosc ca m-am tinut de cuvant pana acum. Insa chiar daca relatia mea/noastra cu sporturile de iarna sau iarna in sine nu este tocmai cea mai prietenoasa, nu vrem sa transmitem acelasi lucru si copiilor si nu vrem sa ii tinem in bula noastra de confort. Pentru ca da, eu as trai foarte impacata tot restul vietii fara sa stiu sa schiez (ca multe alte sporturi pe care nu stiu sa le fac si nu le-am incercat niciodata, inclusiv mersul pe bicicleta, invatat la 35 de ani), insa daca ii expunem pe copii schiatului, daca ajunge sa le placa sportul acesta si daca vor vrea sa faca asta an de an, ni se pare ca le deschidem niste porti. Va fi cu siguranta un efort pentru noi, insa daca ne mobilizam sa invatam si noi, in acelasi timp cu ei, vom reusi sa avem si alt tip de vacante de acum inainte. Oricat de mari iubitori de mare si plaja am fi, nu vrem sa creasca gandindu-se ca vacanta inseamna doar mersul in destinatii cu palmieri.

Asa ca iata-ne in Poiana Brasov, printre foarte putinele dati cand am venit la munte in Romania pe partie. Pe o vreme nesperat de frumoasa si de blanda (am prins maxima de -1 grad in prima zi, cu soare si cer senin), dupa ce saptamana trecuta fusesera -19 si un ger descurajant pentru niste incepatori. Cursurile lui Alexei de schiat au fost organizate de Nevacademy, pe partia Bradul, asa ca am vrut sa stam cat mai aproape de partia aceasta. Mai ales ca Andrei avea sa lucreze toata saptamana si cel mai probabil aveam sa fiu singura cu micutii mici. Iar pe zapada, sapte straturi de haine, incaltari uriase, aparat foto si alte cele de carat dupa mine, nu prea ma descurc :)) Asa ca am venit la Ana Hotels Bradul, in urma recomandarilor Karinei (instructorul nostru) si ale unor prieteni care fusesera cu cateva saptamani inaintea noastra aici. Atat hotelul Sport, cat si Bradul fac parte din Ana Hotels si sunt legate intre ele printr-un culoar interior (nu e nevoie sa iesim inafara hotelului pentru a ajunge in hotelul Sport, unde este restaurantul si centrul SPA). Hotelul Sport este cel care se observa foarte clar de pe partie, hotelul Bradul este un pic intr-o parte, ascuns printre brazi. E posibil ca Sport sa fie cel preferat in general de turisti, insa noua ni s-a parut ca Bradul este mai intim, mai linistit, camerele mai mari si renovate recent. In orice caz, chiar daca am fost in timpul saptamanii, ca sa evitam toata nebunia cu traficul si aglomeratia, ambele hoteluri erau pline, in principal de turisti straini (se pare ca am prins vacanta britanica in saptamana aceasta).

Nu stiu exact de ce mi-am imaginat ca aceste cinci zile vor fi relaxante si poate putin plictisitoare (cautam in ultima vreme si putina plictiseala pentru ca ultimele luni au fost doar pe repede-inainte). Au fost insa niste zile de bootcamp, cu program stabilit pentru fiecare zi in parte: trezit devreme dimineata, mers la schi, mers la pranz, somnul de pranz al copiilor, iesit la sanius pana la lasarea serii, cina si repeat. Imbracatul/dezbracatul/luatul in brate/caratul pe scari/“mami brate”-ul/frigul, toate acestea m-au cam epuizat, astfel ca la final de zi cadeam cu totii lati de oboseala (Andrei a si lucrat pe tot parcursul saptamanii). Insa acum, la final, chiar nu imi dau seama cum ar fi altfel. Nu suntem inca in momentul in care sa ii putem lasa pe cei mici la lectiile de schi iar in timpul cat invata noi sa ne relaxam la un vin fiert. Inca nu suntem acolo, mai trebuie sa treaca putin timp. Chiar si Alexei, la patru ani si jumatate, are nevoie de noi sa-i fim aproape atunci cand se intampla ceva nou. Are nevoie de incurajare, de prezenta noastra (mai ales a mea) si de implicare. Sa fim acolo, sa ne vada de pe partie, sa ne faca cu mana, sa ne arate cum merge sau sa ne zambeasca. La Anastasia toate acestea inmiit, mai ales ca trece printr-o perioada de anxietate de separare foarte pronuntata. De fapt si de drept, nu am avut nici cea mai mica intentie sa o inscriem si pe Anastasia la cursurile de schiat, ni se parea ca efectiv nu ar avea niciun sens sa incepem deja. Ca ar fi prea mica, ca nu ar interesa-o, ca am speria-o sau ca i-am impune sa faca ceva ce chiar nu e inca potrivit varstei ei. Dar nu am avut de ales. Il vedea pe Alexei si isi dorea sa incerce si ea. Ba chiar in prima zi a avut mai multe momente tensionate iar noi le asociam cu drumul, cu suprastimularea de partie sau cu frigul. De fapt era extrem de suparata ca ei nu i se dadusera nici clapari, nici schiuri, nici echipament de schiat. Si am realizat lucrul acesta abia a doua zi, cand am si incercat pentru prima oara sa o asezam pe schiuri. Probabil ca este prea devreme, nu zicem nu. Un an si sapte luni probabil ca nu e o varsta la care sa se recomande cursuri de schiat. Dar am ascultat de ea si daca tot am vazut-o pregatita si dornica… am profitat. Sigur nu a invatat neaparat ceva anume, dar s-a familiarizat cu ideea de partie, schiuri si instructor.

Pana la aceasta vacanta mi se parea revoltator sa investim timp si resurse financiare pentru a merge la schi cu copiii. Sa platesti cursurile, instalatiile de urcat, sa inchiriezi echipamentul, sa le iei costume de schi, cagule, manusi, first layere etc pentru… o ora de stat pe schiuri pe zi. Mi se parea ca a invata sa mergi pe schiuri inseamna sa stai de dimineata pana seara pe schiuri si sa exersezi incontinuu. Ca sa merite si toata trambalarea, si tot efortul. Acum insa imi dau seama cat este de important sa faci totul cu pasi marunti. Sa incepem usor si sa avem ca scop sa le placul acest sport, mai degraba decat sa invete extrem de multa tehnica. Va dura probabil ceva vreme pana cand vor invata cu adevarat sa schieze, insa cred ca am facut un pas extrem de important pentru ei. Si ne-am deschis si noua, ca familie, noi porti pentru a calatori si a nu ne mai feri de iarna. Pana la urma, oricat de mult am calatori, ne dorim ca micutii nostri sa aiba experiente cat mai diverse, sa ii expunem unor destinatii cat mai diferite. Chiar daca noi (mai ales eu) am prefera poate destinatii mai calduroase si statul la plaja, a calatori nu inseamna a merge doar in locuri cu palmieri 🙂 Iar anul acesta, atat cat vom putea, vom incerca sa revenim la munte, astfel incat copiii sa mai poata exersa.

Prima zi a fost cea mai complexa zi 🙂 Am mers la partie imediat cum am venit de pe drum si totul a fost fascinant si nou si… mult 🙂 Clapari, schiuri, partie, banda de urcat, instructorul de schi, totul. Alexei a primit multa informatie, s-au intamplat multe in jurul lui si chiar daca era totul extrem de interesant si palpitant, a rezistat cam 40 de minute pe partie. Insa a fost mai mult decat ne asteptam, gandindu-ne ca va fi poate mai reticent la atat de multe noutati primite toate de-a valma in prima zi. A fost si ziua-revelatiei, in care ne-am dat seama ca nu vom avea nicio sansa sa stam pe marginea partiei cu Anastasia, uitandu-ne cum se da fratiorul si ca intr-un fel sau altul trebuie sa alternam orele intre amandoi, astfel incat in fiecare zi sa se dea amandoi cu schiurile. Prima lectie a inceput usor, cu mult povestit pentru amandoi, cu prezentat schiurile si claparii, “ghetele de astronaut” care te fac sa mergi ca un astronaut pe Luna. Am inceput intai cu intalnirea de la centru, unde ne-am cunoscut cu Karina, care le-a prezentat locul de unde se inchiriaza schiurile si claparii, le-a adus cate o carticica de colorat cu Mia Zurlia pe schiuri si placa (Mia este fetita Karinei) si ne-a explicat ce alte lucruri le-ar fi necesare copiilor pentru orele de schi. Spre exemplu, aveam cagule pentru ei, insa erau prea groase, nu puteam pune castile pe deasupra, asa ca ne-a recomandat sa le luam fie niste cagule simple de la Decathlon, din fleece, fie niste cagule din lana merinos subtiri (cele de la Joha spre exemplu). Luasem doua tipuri de sosete pentru ei, unele subtiri din lana merinos, care insa erau cam scurte (pentru schiuri este nevoie de sosete lungi) si altele mai lungi, speciale pentru schiat, dar care erau cam prea groase, adaugau foarte mult volum piciorului si aveau nevoie de clapari mai mari decat ar fi fost necesari in mod normal. Manusile lui Alexei erau potrivite (ni s-au recomandat manusi cu un singur deget sau cu doua – cele care acopera patru degete si au un deget separat pentru degetul mare), si ca grosime, si ca marime (ramanea ceva loc peste degete, cam cat sa le putem ciupi bine), fiind recomandat sa fie un picut mari ca sa se poata pastra cum trebuie caldura (daca sunt fixe le este frig in ele, daca sunt prea mari, la fel). Costumul lui Alexei de schi este un costum Weedo, special conceput pentru schiat, cu tot felul de functionalitati pentru schi (are chiar si functie de toaleta, ca poata merge la baie fara sa se dezbrace complet). Costumul Anastasiei nu este neaparat pentru schi (insa nu am banuit ca avea sa faca si ea lectii deja), era un pic cam prea pufos si putin mic (i se tot ridica la picioare si maneci), anul ce urmeaza ii vom lua si ei un costum Weedo. Pe sub costumele de schi este posibil sa ii fi imbracat cam gros dar nu imi dadeam seama cat de rece va fi afara si cat de mult efort fizic vor face ei. Asa ca le-am pus cate un prim start de lana subtire iar apoi inca un strat un pic mai grosut (Anastasiei ii puneam chiar strat de fleece peste, parea cam prea infofolita si nu se putea misca in voie). Peste echipament copiii au purtat o vestuta a academiei, ca sa poata fi recunoscuti usor pe partie, sa se stie in permanenta ce copil este pe partie, de la care scoala de schi.

Au vorbit despre pozitiile schiurilor, despre cum poti tine picioarele in “cartofi prajiti” (picioarelele paralele) ca sa prinzi viteza sau cum poti face o pizza mare sau o pizza mica atunci cand vrei sa incetinesti sau sa te opresti (plugul), cum urci pe banda de pe partia de copii (“covorul magic”), cum validezi intrarile de pe card, totul intr-o forma cat mai haioasa si mai captivanta pentru ei. A fost ziua de cunoastere, fara asteptari prea mari, in cea mai mare parte a orei Alexei doar a alunecat pe partie in bratele instructorului, astfel incat sa se simta cat mai in control si mai in siguranta. Cand a decis sa se opreasca, ne-am oprit (dupa 40 de minute). Anastasia era fascinata de claparii ei mici, mici (masura 22) si de casca imprumutata, cu accesorii cu urechi de pisica, pe care o purta cu foarte multa mandrie (cine a stat doua zile sa rascoleasca tot internetul ca sa gaseasca ceva similar pentru castile lor, cine? :D). Am avut mari provocari zi de zi cu manusile, pe care nu le accepta oricat de mult ne-am stradui sa le prezentam intr-o forma mai interesanta, asa ca manutele ei au fost in permanenta reci bocna. Din fericire, Karina (instructorul de schi) ne-a adus niste saculeti mici termici, de la Decathlon, cu care am mai reusit sa o ajutam sa se incalzeasca.

De a doua zi ne-am structurat orele de curs in asa fel incat sa poata invata amandoi. Incepea Alexei pe partia de copii iar in timpul pauzei lui, continua Anastasia. Karina a profitat de faptul ca era partia libera (marti la 9 dimineata) si i-a aratat lui Alexei “calutul de zapada”, si anume teleschiul. Sincera sa fiu, eu sunt extrem de speriata de teleschi, mi se pare foarte greu de folosit si foarte periculos (asta dupa ce am incercat in Bansko sa il folosesc si nu m-am descurcat deloc). Mi-era teama sa nu ii transmit frica aceasta a mea si lui Alexei, insa din fericire, am reusit sa disimulez destul de bine entuziasmul. Astfel ca nu doar ca nu a avut absolut nicio problema cu teleschiul, dar chiar i-a placut la nebunie. Au urcat de doua ori insa nu s-au dus pana in varful partiei, ci au ramas in zona de baza. Atunci i-a explicat si ca vor folosi un accesoriu, un “serpisor” care lega cele doua schiuri astfel incat sa nu indeparteze foarte mult picioarele. Dupa o ora a urmat Anastasia, care a vrut sa faca doua ture la partia de copii (ea ar fi vrut de fapt mai multe, dar urmau si alti elevi dupa noi). La Anastasia lucrurile sunt mai putin tehnice, in mare parte e doar o joaca, doar o alunecare in bratele instructorului. Ea sta in picioare pe schiuri, tinuta intre schiurile instructorului, si merg pe partie impreuna. La ea nu s-a insistat pe notiuni precum pizza, cartofi prajiti, greutate, nimic. Pur si simplu merge pe partie sustinuta de instructor. Cu toate acestea, a avut mici momente in care instinctiv ridica unul dintre picioare (cu claparul si schiul atasat), ceea ce se pare ca este mare lucru pentru un copil asa de mic. Fiecare iesire de pe partie si fiecare lectie terminata era un motiv de plans neconsolat, ar fi stat chiar mai mult decat planuiam noi.

A treia zi a fost poate ca cea mai dificila zi pentru Alexei, lucru de care ne avertizase si Karina. Probabil ca se mai dusese putin din entuziasmul primelor doua zile si incepea sa se simta putina oboseala. S-a dat o tura cu teleschiul, apoi o tura la banda de copii. Vazuse schiorii pe partie cu bete si voia sa incerce si el cu betele. Totusi, cand sunt atat de la inceput, ideal este sa invete fara bete, astfel incat sa se poata concentra pe partea de jos a corpului. Betele i-ar incurca si deconcentra. Insa au folosit batul pentru diverse exercitii, tinandu-l in fata, nu punctand cu el in zapada. Si chiar daca pentru Alexei a fost o zi mai dificila, in care parea ca vrea sa faca de toate insa se plictisea destul de repede, pentru Anastasia a fost cea mai buna si mai activa zi din toate cele petrecute la munte. S-a dat de nici mai mult, nici mai putin de CINCI ori pe banda de copii, si poate ca ar mai fi continuat daca nu s-ar fi activat si Alexei, vazand-o pe ea atat de incantata si consecventa. Nu spunea nimic altceva inafara de “mami, chi!” (chi=schi). De altfel cam fiecare plecare de pe partie era un moment dificil pentru Anastasia, cu plans si cu arcuit de spate 🙂 Ar fi vrut sa se mai dea, insa incercam sa nu fortam prea mult primele lectii. Faptul ca au fost zile in care a coborat si o ora intreaga este o realizare incredibila pentru ea.

In cea de-a patra zi am schimbat instructorul (fetita Karinei se imbolnavise si nu mai putea continua orele cu Alexei si Anastasia) si am avut ceva emotii ca vor da inapoi, necunoscandu-l pana atunci pe Vlad. Nici vorba. Amandoi au fost extrem de incantati, amandoi s-au dat pe partie fara pic de ezitare. Alexei incepuse deja sa se dea fara ajutor si sustinere si sa urmeze comenzile primite de instructorul care statea in fata lui, cu fata, si il coordona. In patru zile deja se vedea un progres colosal, si chiar daca nu era inca foarte stapan pe miscarile lui, nu parea sa ii fie teama deloc. Iar faptul ca nu a dat inapoi cand instructorul a fost schimbat, din nou era un semn foarte bun. Au folosit si betele de data aceasta (batul de fapt), tinut orizontal cu partia, cu mainile in fata (insa explicatia acestui exercitiu nu am retinut-o, eram prea coplesita de micuta Anastasia care efectiv ini fugea din brate ca sa mearga si ea la “chi”).

In a cincea zi, am incercat sa fac si eu o lectie de schi cu Adi, inainte sa inceapa si micutii mici. Chiar daca nu am avut mai mult de 15 minute de explicatii, mi-a prins extrem de bine sa imi reamintesc (sau sa invat de la zero) unele notiuni. Acum multi ani am mai avut monitor la schi, insa nu imi amintesc deloc sa fi primit atat de multe explicatii tehnice. Pur si simplu am urcat pe schiuri si am pornit la vale 🙂 Motiv pentru care acum nu stiam nici macar cum se tin schiurile in brate de la centru pana pe partie, imi tot alunecau, mi se tot desprindeau unul de altul. Asa ca Adi mi-a explicat niste aspecte teoretice si in timpul acesta scurt am reusit sa fac doua coborari pe o parte a partiei foarte putin inclinata. Am exersat un plug si… cam atat 🙂 Si asta pentru ca micutii nu au vrut sub nicio forma sa stea cu Andrei in hotel, s-au imbracat singuri si au vrut neaparat la partie. Unde m-au vazut si nu au inteles ce caut eu pe schiuri si nu ei. Asa ca am cedat “locul” si i-am lasat pe ei. Alexei a reusit sa schieze singur, urmand instructiunile instructorului stand cu spatele (il urmarea si asculta ce ii spunea sa faca). Insa a fost foarte specific cu ce isi dorea sa faca, a spus de la bun inceput ca va face doar doua coborari. Si asa a facut 🙂 In toata aceasta perioada nu am insistat cu absolut nimic. Chiar daca uneori ar mai fi fost timp din ora alocata lor, daca nu mai puteau sau daca pareau obositi sau plictisiti, incheiam ora. Pentru ca scopul nu era sa faca 60 de minute de schiat, ci sa faca atat cat isi doresc, dar cu placere. Suntem extrem de constienti de faptul ca in cinci zile e imposibil sa invete sa schieze bine dar bazele puse in aceasta saptamana sunt extrem de importante. Iar de acum inainte vom incerca sa mergem cat de des vom putea la partie, sa mai exerseze. Pana la urma, anul trecut in Poiana a fost zapada pana la final de aprilie 🙂 Sunt sigura ca schiatul acesta pe vreme de primavara e minunat! Aaah… si chiar daca initial am fost dezamagita ca nu am putut sa fac o lectie completa, ulterior am realizat ca important este faptul ca IMI DORESC sa invat (sau reinvat). Iar la finalul lectiei copiilor, Adi mi-a spus ca cel mai varstnic elev al sau avea 70 de ani si ca a invatat intr-un an de zile sa schieze. Daca un om la 70 de ani se poate urca pe schiuri prima oara in viata si sa invete sa schieze… si eu la 36 voi putea cu siguranta. Si pana la urma, devin experta in a invata “sporturi de copilarie” la maturitate 🙂 Am invatat sa merg pe bicicleta cand aveam 35 de ani, deci orice e posibil!