“Nici nu stiu cum sa incep acest articol 🙂 Pentru ca mi se par atatea de spus, ca nu imi dau seama cum ar fi mai bine sa le organizez”. Cu aceste cuvinte am inceput acest articol acum mai bine de jumatate de an, inainte de a incepe Alexei gradinita. Cand mi se parea ca suntem niste parinti groaznici, care isi arunca copilul (de aproape patru ani) in ghearele gradinitei, abandonandu-l in plansete si traumatizandu-l pentru tot restul vietii. Abandon. Simteam si credeam realmente ca ne abandonam copilul si ca ii facem rau. As vrea sa pot spune ca exagerez de dragul unui text mai captivant, insa din pacate fix asa gandeam la acea vreme. Pentru mine (nu pentru copilul meu), gradinita era bau-bau. Iar adaptarea lui Alexei a fost de fapt si de drept… mai mult adaptarea mea la gradinita. Si evident ca daca as fi publicat articolul acesta acum cateva luni, in plin proces de adaptare (pentru ca da, a durat cateva luni adaptarea), ar fi fost complet diferit de ce voi scrie acum. Am sters toate ideile haotice trantite de-a lungul timpului pentru a face un articol “documentat” despre adaptare si-am luat-o de la zero. Pentru ca acum, fiind in punctul in care a inceput si Anastasia sa mearga la aceeasi gradinita (avand un an si trei luni), vad lucrurile complet diferit. Nu e relaxare. Nu e #secondbaby. Nu e nici “cresc doi copii, sunt o mare experta”. E pur si simplu o schimbare completa de perspectiva. Care a venit fara sa o caut si fara sa imi doresc sa fac ceva diferit. Dar suntem in alt punct al vietii, in alta etapa de “parinteala” si din fericire, avem mai putine necunoscute in ecuatie. Suntem mai… constienti. Mai… documentati poate. Mai experimentati, cu siguranta.

Nu regret NIMIC, absolut nimic din cum am procedat la Alexei. Lucrurile s-au intamplat exact asa cum ne-am dorit (sau mai degraba exact asa cum am ales noi sa ne dorim sa se intample) si in final, a fost bine. Poate ca ar fi fost bine sa putem privi mersul la gradinita cu mai putina incrancenare si mai putine prejudecati, insa avand propriile noastre amintiri si experiente cu mersul la gradinita, cred ca este destul de justificat de ce ne temeam sa facem pasul acesta. Credeam ca lucrurile au ramas exact la fel cum au fost acum 30 de ani si nu credeam ca putem gasi o gradinita care sa continue ceea ce am inceput noi cu Alexei, in aceeasi directie si cu aceeasi implicare. Habar nu aveam despre gradinitele de acum, despre Montessori, Waldorf, Reggio Emilia etc. Cu siguranta nu este absolut necesar sa ne crestem copiii dupa principii Montessori. Sau Waldorf. Sau Reggio Emilia. Noi am ales o gradinita Reggio Emilia din pura intamplare. Sau in fine, nu a contat ce tip de gradinita e cat a contat faptul ca am rezonat cu oamenii de acolo, cu felul in care gandeau, imi vorbeau si cum m-au facut sa inteleg ca locul in care aveam sa il las pe Alexei este un loc in care se va simti bine si va evolua frumos. Si ce am aflat pe parcursul acestei documentari despre gradinita este ca da, avem optiuni si da, lucrurile s-au schimbat. Nu stiu daca este o regula pe care sa o putem aplica si altor orase din Romania (sper totusi ca da), insa in Bucuresti simt ca exista variante in ceea ce priveste gradinitele. Nu este nici pe departe “jungla” pe care mi-o imaginam eu inainte de a incepe cautarile de gradinite (imagine pe care o am acum despre scoli, pentru ca nu am ajuns inca in punctul in care sa ma documentez despre scoli). Incerc din rasputeri sa imi schimb modul de a gandi si de a nu mai pune etichete categorice. Da, fara doar si poate, sistemul de educatie din Romania e departe de a fi grozav. Insa la capitolul gradinite cred sincer ca lucrurile stau mai bine. O spun din experienta mea, a prietenilor nostri ale parintilor cu care vorbesc in social media. Da, e loc de mai bine, si va fi muuult timp de acum inainte loc de mai bine. Dar cred ca usor, usor (poate ca prea usor, cu pasi prea mici si prea lenti) se face un progres.

In acest articol voi povesti intai si intai de ce am decis sa il dam pe Alexei atat de tarziu la gradinita (la 3 ani si 9 luni). Si mai ales de ce nu regretam deloc ca a fost atat de tarziu, in ciuda faptului ca ultimul an si un pic ne-a fost destul de greu. Daca am fi ramas in Olanda, l-am fi inscris pe Alexei la cresa/gradinita in jurul varstei de doi ani. Acesta era planul, ca eu sa lucrez remote o perioada, pana aveam sa imi gasesc un job in Olanda, timp in care sa il inscriem pe Alexei pe la 1 an si 8-9 luni la cresa. Am cautat variante insa faptul ca o cresa costa 1900 euro pe luna (1500 daca m-as fi angajat si eu pe contract olandez) ne-a descurajat teribil. Si pana ne-am facut noi toate socotelile a venit pandemia, care ne-a obligat sa luam o decizie mai repede decat speram. Ne-am intors in tara, eu am reinceput sa lucrez si pentru ca eram destul de speriati de pandemie, nu am avut curajul sa il dam la gradinita imediat dupa intoarcere. Ne-am descurcat o perioada de un an asa cum am putut, ne mai ajutau bunicii uneori, apoi am intrat din nou in concediu maternal. Am nascut si ne-am gandit ca nu este un moment oportun pentru o adaptare la gradinita. Si pentru ca nu voiam ca Alexei sa aiba o noua mare schimbare pe langa venirea surioarei, si pentru ca eram destul de tematori ca va aduce diversi crocobauri de la gradinita, care o vor imbolnavi pe micuta (nicio problema, realitatea a fost ca tot am avut crocobauri, chiar si fara gradinita, iar micuta noastra a fost internata de doua ori in primele luni de viata din cauza unui virus si apoi a unei bacterii). Am amanat. Si-am amanat. Si in spatele acestor amanari, undeva adanc, dar atat de adanc inradacinata ca nu aveam indrazneala de a recunoaste ca asta gandesc, era convingerea ca nimeni nu va avea implicarea si dedicarea mea de mama si ca mersul la gradinita va veni cu un regres. Am decis ca Alexei sa inceapa gradinita la trei ani si noua luni, intr-o perioada in care atat eu, cat si Andrei, eram mai putin aglomerati, astfel incat sa fim extrem, dar extrem de prezenti pentru el.

Nu a fost o adaptare usoara, in ciuda faptului ca era destul de mare. Da, isi dorea foarte mult sa mearga. Cum nu aveam prea multi prieteni cu copii de varsta lui Alexei, nu a vazut alte exemple de copilasi care sa mearga la gradinita inaintea lui si nu a avut neaparat un exemplu in acest sens. Dar stia de gradinite din tot ce i-am explicat noi si mai ales din carti (Connie Merge la Gradinita il fascina la acel moment). I-am vorbit foarte mult despre momentul in care avea sa mearga la gradinita, cred ca am inceput pregatirea cu cel putin sase-opt luni inainte. Nu am creat o imagine ideala a gradinitei, nu am folosit explicatii sau promisiuni de genul “cel mai frumos loc”, “cel mai distratic loc”, nu am creat asteptari nerealiste. I-am spus mereu ca gradinita este… ce este de fapt in realitate. Un loc unde va petrece mult timp cu alti copii, in care se va juca impreuna cu ei, vor face diverse activitati impreuna, vor sta afara, vor citi, vor manca impreuna, ca intr-o “tabara de indieni” (profitand de faptul ca la acel moment ii placea tare mult sa facem “tabara de indieni” sau “cazemata” in sufragerie, sa punem pernele toate laolalta si sa acoperim cu un cearceaf). Era entuziasmat, il simteam foarte pregatit pentru acest pas in viata lui 🙂 L-am luat cu mine in cateva plimbari si vizite la gradinite (nu au fost insa foarte multe, ne-am hotarat destul de repede la cea la care l-am inscris, a fost a treia vizita), a intrat si inspectat (da, chiar inspectat, in stilul lui caracteristic, foarte analitic :D) gradinita atunci cand am mers sa o vizitam, am vorbit enorm de mult despre cum se va desfasura “planul” din lunile urmatoare. Cum vom merge la gradinita, cat va sta, ce va face. Nu stiu daca era absolut necesar sa facem toate aceste lucruri, insa Alexei are nevoie de tatonare atunci cand se intampla o schimbare. Asa ca am simtit nevoia sa il pregatim, sa stie exact ce avea sa se intample, sa aiba cat mai putine surprize.

Singurul lucru pe care nu l-am facut (pentru ca nu stiam daca se poate si sincera sa fiu, nici nu m-am gandit ca ar putea ajuta) a fost sa isi cunoasca educatoarele inainte de a merge la gradinita. Probabil ca ar fi fost bine sa se intample lucrul acesta (de fapt sunt acum convinsa ca ar fi fost bine) insa am mizat pe faptul ca avea deja o persoana familiara (pe care a cunoscut-o cand am vizitat gradinita) cu care asocia gradinita. Primele zile au fost nesperat de bune. A intrat singur, cu multa incredere, cu mult entuziasm, se intoarcea dupa controlul medical sa ma imbratiseze, apoi intra fara ezitare. Voiam neaparat sa aiba o adaptare blanda si din fericire, la gradinita aceasta nici nu exista o alta varianta (lucru care mi-a placut nespus de mult). Pentru noi (si mai ales pentru Alexei) ar fi fost foarte greu sa facem o trecere atat de brusca, de la a petrece fiecare ora din zi cu noi la a sta plecat de langa noi 8 ore. Dupa cateva zile, lucrurile s-au complicat. Mai exact, dupa primul weekend 🙂 Dupa cinci zile consecutive de mers la gradinita (chiar daca il luam dupa masa de pranz, inainte de somnul de pranz), a avut doua zile pline cu noi si Anastasia, acasa. Apoi zilele de luni, marti si miercuri au fost cu refuzuri, cu plansete, dat din picioare. Un NU categoric. In unele dintre aceste momente am acceptat sa nu ramana deloc la gradinita si ne-am intors acasa, desi stiam perfect ca voi crea un precedent si ca va avea mereu optiunea aceasta de a refuza sa mearga la gradinita si de a fi ca el. Stiam ca “gresesc” dar in acelasi timp simteam ca daca are nevoie de timpul acela cu mine, cu noi, nu va fi o tragedie sa i-l dam. Pentru mine, worst case scenario in acest caz era ca vom prelungi un pic perioada de adaptare. Si era un lucru asumat, nu ne grabeam nicaieri. Pentru noi, nefiind presati de timp in niciun fel, scopul nu era sa se adapteze cat mai repede. Ci sa se adapteze in ritmul lui si sa perceapa gradinita ca un loc unde se duce cu placere. Nu mi-a fost teama ca nu va mai vrea sa mearga deloc pentru ca eram constienta de faptul ca vrea sa fie acolo, ii placeau copiii, ii placeau lucrurile pe care le facea. Singurul lucru care nu ii placea era faptul ca nu le mai facea cu noi, cu mine in mod special. Stiu sigur ca realiza ca eu ramaneam acasa, cu Anastasia, iar el mergea la gradinita, unde inca nu se simtea complet confortabil. Iar asta era mult, foarte mult pentru el si pentru modul in care a fost obisnuit pana la acel moment.

Am facut insa o greseala, pe care am constientizat-o destul de tarziu si de greu. Cateva saptamani dupa inceperea gradinitei am insistat sa continue cu orele de pictura. Si nu pentru ca voiam musai sa faca pictura, dar stiam cat de mult ii placeau. Cum statea de concentrat, cat era de entuziasmat de fiecare data cand mergea, cum era de atasat de profesoara lui de pictura. Era parte din rutina lui saptamanala sa mearga la pictura si am crezut ca pe langa marea schimbare cu mersul la gradinita, ii va fi de folos sa aiba o constanta. Eram atat de convinsa de acest lucru ca am tot incercat sa ajustam programul gradinitei astfel incat sa poata continua sa mearga acolo, nerealizand ca de fapt… el isi dorea ca dupa gradinita (chiar si in perioada in care statea la program scurt) sa stea DOAR acasa. Nu la pictura. Nu in parc. Nu cu bicicleta. Acasa. Cu noi, cu lucrurile lui, in spatiul lui cunoscut in care se simtea in siguranta. Dupa cateva refuzuri vehemente, am inteles ca trebuie sa oprim pentru o perioada lectiile de pictura, si sa astept sa isi doreasca el din nou sa mearga. Cateva luni mai tarziu, suntem in acelasi punct, nu am reluat inca lectiile de pictura.

Timp de o luna si jumatate Alexei a mers la program scurt la gradinita. Era destul de vehement cand spunea ca nu isi doreste sa mearga sus, in dormitor, cu toti ceilalti copii. Nu am insistat. In prima luna nici macar nu am incercat. Stia ca vin sa il iau dupa masa de pranz, apoi avea tot restul zilei cu mine. A fost o varianta care ni s-a potrivit de minune. Dimineata mergea la gradinita, se bucura de socializarea cu micutii de la gradinita, apoi avea timp cu mine si cu Anastasia. A fost o trecere foarte lenta de la zile complete petrecute cu noi acasa la program lung la gradinita. Dupa prima luna de program scurt, educatoarele au inceput sa ii povesteasca despre dormitor, despre povestile pe care le citesc inainte de culcare si despre activitatile pe care le aveau dupa somn (zumba, karate, joaca libera etc). Nu au insistat deloc, i-au respectat ritmul, lucru care mi s-a parut… absolut minunat. Nu am cuvinte sa descriu recunostinta pe care o simt pentru educatoarele lui Alexei. Inainte de a incepe am avut o discutie prin care mi-au cerut sa le povestesc despre Alexei. Ce ii place sa faca, ce il pasioneaza, orice ar putea fi relevant astfel incat ele sa il cunoasca mai bine si sa il inteleaga. Am povestit mult si cred ca asta a ajutat enorm. Nu l-au fortat niciodata sa faca ceva inainte sa se simta pregatit. La fel si cu somnul, i-au respectat vehementa cand nu voia sa doarma la gradinita. Pana cand, a avut el initiativa. Nu sa ramana la somn direct, nicidecum, dar pe parcursul multor zile sa urce in dormitoare. Sa vada ce e acolo. Apoi sa isi aleaga un pat. Sa se schimbe in pijama. Sa rada impreuna cu copiii. Sa asculte povestea. Sa se intinda in pat. Si sa adoarma mangaiat. La o luna si jumatate de cand a mers pentru prima oara la gradi a ramas la somnul de pranz.

Initial, in primele zile de dormit acolo, desi o facea cu placere si isi dorea sa fie acolo cu copiii, l-am simtit tensionat acasa. De parca ar fi fost suparat ca il lasam sa doarma acolo. Imi cerea sa vin imediat dupa ce se trezeste, si intr-adevar, o perioada asa am procedat. La 3-3:30, maxim 4, mergeam sa il iau. Din nou, a durat cateva saptamani perioada aceasta. Pana cand si-a dat seama ca dupa somn urmeaza gustarea de dupa amiaza, de regula ceva bun gatit de bucatareasa gradinitei. Si apoi joaca si sarit in trambulina din curte. Sau activitate de karate sau zumba, unde se distra teribil. Si usor, usor, a inceput sa prefere sa stea un pic mai mult. La doua luni si un pic de la inscriere il luam de la gradinita la 4:30, uneori chiar 5.

A durat trei luni pana cand l-am simtit pe Alexei cu adevarat fericit ca merge la gradinita. Abia atunci si-a consolidat relatiile cu colegii, abia atunci s-a simtit in largul lui. Nu stiu daca este neaparat mult, pentru mine este fireasca o adaptare lenta si usoara la gradinita. Nu mi-am imaginat niciodata ca adaptarea la gradinita va dura doua saptamani si nu am avut niciodata astfel de asteptari. Ca orice schimbare mare, stiam ca trebuie sa se intample usor, linistit, fara presiune. Si exact asa a fost. Un alt lucru pe care ma bucur din tot sufletul ca l-am ascultat atunci cand mi-a fost propus de catre cei de la gradinita a fost sa il inscriem pe Alexei la grupa mica. Avand aproape patru ani (trei ani si 9 luni), eram convinsa ca trebuie sa mearga in grupa mijlocie, gandindu-ma ca se va simti mai bine cu colegi mai mari decat mai mici. As fi gresit enorm daca as fi insistat cu aceasta idee, pentru ca in final, s-a dovedit ca i-a prins extrem de bine sa fie intr-o grupa mai mica. S-a dezvoltat fizic extrem de mult in lunile acestea de cand merge la gradinita. Desi era destul de temator in ceea ce priveste activitatile fizice (nu se dadea in tobogan, nu se catara in copaci, nu alerga, nu sarea, nu se zbenguia), odata ajuns la gradinita si vazandu-i pe ceilalti, a prins curaj. Acum nu stim cum sa il mai oprim din alergat, din topait, din facut tumbe, sarit din canapea, dat in tobogan, facut trasee in copaci sau dat cu tiroliana 🙂 Ne spune el ca simte nevoia sa faca sport, sa se miste, sa alerge, ceea ce mi se pare un progres fantastic. Prin puterea exemplului celorlalti copii, a devenit mult mai activ de cand merge la gradinita.

Nu a fost o adaptare liniara, din zi in zi mai bine si mai bine. Cred ca niciun copil nu are un astfel de parcurs atunci cand incepe gradinita. Au fost zile extraordinare, in care intra vesel in gradinita si apoi se intoarcea cu zambetul pe buze si ne imbratisa strans, increzator si fericit, insa au fost si zile foarte grele, cu tipete, cu ridicat mainile si picioarele in lateral ca sa nu intre pe poarta gradinitei. Chiar si acum, in a opta luna de cand merge la gradinita, are zile mai putin bune in care spune ca nu vrea la gradinita. Ce-i drept, departe de a fi vehement cum era la inceput, insa mai are si astfel de zile. Si atunci vorbim, ii explicam si incercam sa fim cat putem de intelegatori. In perioade in care simtim ca suntem mai deconectati, ne alegem o zi din saptamana (de regula vinerea) in care nu merge la gradinita si stam mai mult impreuna. Nu urmam niste pasi standard, incercam sa gasim o varianta de fiecare data. Asa cum putem, cum simtim, cum consideram noi ca este bine.

Cat despre gradinitele de stat versus cele private… pentru noi, ca familie, nu a existat disputa aceasta. Varianta de gradinita de stat nu era o optiune pentru noi. Desigur, sunt gradinite de stat bune, in mod cert sunt. Insa noi am avut trei cerinte principale cand am ales gradinita actuala. Sa nu fie multi copii in grupa, astfel incat educatoarele sa ii poata oferi atentie suficienta. Sa se poata face adaptare blanda. Si sa fie aproape de casa. Niciuna dintre gradinitele de stat pe care poate ca le-am fi luat in calcul nu indeplinea aceste conditii concomitent.