Nu mai am somn. Intind mana pana ating intrerupatorul de langa pat si il apas insistent de cateva ori. Pana de curent. Bezna totala in camera, bezna totala afara. Inca nu s-a luminat de zi. Ma ridic din pat pasind cu grija pe podeaua de lemn. Ma asez pe jos, in fata geamului, si astept primele franturi de lumina. Numai bine, trebuie sa se rasara soarele in curand. Si uite ca a venit curentul. Si alarma telefoanelor suna in nestire. In 15 minute Davith ne asteapta in receptia hotelului. Toata linistea din camera se transforma subit in haos isteric si alergaturi. Ia camera, ia bateria, ia obiectivul, portofelul, banii, pasaportul. Nu, pasaportul nu, n-avem nevoie. Suntem gata? Suntem gata!

Urcam in dubita alba si pornim la drum. Hoteluri luxoase pe stanga si pe dreapta. Patru, cinci stele, piscine luxoase, restaurante pompoase, turisti rasfatati. Si ici pe colo pe unde mai exista o farama de teren liber, se construiesc alte si alte hoteluri. Ok, nu m-asteptam sa vad asta in Siem Reap. Cotim la dreapta pe un drum plin de praf. Schimbam imaginea 180 de grade. Case saracacioase, inundate de ape, copii balacindu-se in noroi, rufe la uscat, ligheane peste tot, mizerie si saracie. Dincolo lux, aici saracie lucie.

Intram in Angkor. Simt cum imi bate inima din ce in ce mai tare. Vorbesc peste ghidul care ne explica istoria locului, pun intrebare dupa intrebare, doar doar sa aflu si mai multe. Deschid geamul dubitei si caut cu privirea turnurile. Nu le vad. Nici lacul dimprejur. Nu stiu unde suntem. Dubita se opreste, Davith ne deschide portiera. Am ajuns.

Toarna cu galeata. Mi se afunda picioarele in praf si noroi. Merg inainte, cu capul in pamant, avand grija pe unde calc. Ne oprim. In continuare ma uit in pamant, gandindu-ma cum sa imi curat mai repede sandalele naclaite de noroi. Mormai si bodagan vremea. Ridic ochii din pamant si amutesc complet. Si lacul, si turnurile si intregul Angkor Wat in fata mea. Uit si de vreme, si de noroi, si de sandale si o iau de nebuna inainte, printre oameni.

Stiam, da chiar stiam ce urma sa vad. Vazusem documentarul de pe National Geographic de n si n ori. Stiam replicile pe de rost. Citisem despre Suryavarman. Stiam tot ce trebuie sa stiu. Cu toate astea, in fata Angkor Wat-ului nu mi-am putut stapani emotiile si uimirea. Cliseic, necliseic, chiar imi parea ca visez. Intreaga atmosfera era pur si simplu fascinanta: ploaia, norii grosi prin care cateva raze de soare se chinuiau sa razbata, numai bine cat sa lumineze templul, calugarii budisti cu vestmintele lor portocalii, copiii fericiti si galagiosi alergand in picioarele goale catre templu. Inca sub toata aceasta vraja, ii urmez pe copii, urc cele cateva trepte si pasesc pentru prima oara in Angkor Wat…