Singura oara cand am calatorit cu Alexei pe un fus orar semnificativ diferit a fost atunci cand am fost in Vancouver, cand avea noua luni. Nu cred ca puteam sa avem o diferenta de fus orar mai grea (era fix pe dos, diferenta de 12 ore, cand era ora 10 dimineata pentru corpul nostru, in Vancouver era 10 seara). Si ne-a luat un pic sa ne adaptam, primele nopti acolo au fost aproape complet nedormite, eram treji in miez de noapte, nu puteam dormi, ne era foame, aveam energie (mai ales Alexei). Asa ca acum, in Montreal, desi o diferenta de fus mult mai gestionabila (7 ore) ne gandeam ca ne va fi destul de greu. Si noua (pe fond de oboseala acumulata), si copiilor (care au inca un orar de somn diferit, poate doar somnul de pranz sa se sincronizeze intr-un scenariu favorabil). Am incercat inca de acasa sa “umblam” putin la orele lor de somn si sa “migram” orele cat mai tarziu posibil insa nu am facut o schimbare majora. Am reusit sa mutam ora de somn de pranz si ora de culcare seara cu doua ore mai tarziu decat normal (adica 20:30 pentru Anastasia si 23:00 pentru Alexei) astfel incat sa nu fie un soc prea mare cand aveam sa ajungrm in Montreal. Insa mai mult de atat nu am reusit si nici nu am insistat foarte mult pentru ca nu ne permiteam luxul de a da peste cap complet programul acasa. Pe zboruri la fel, planuiam sa ii adormim in asa fel incat sa aiba si odihna suficienta dar sa si fie suficient de obositi cat sa adoarma de noapte :)) Cu alte cuvinte, erau numai contradictii in capul nostru, incercasem sa fim extrem de organizati si am sfarsit fiind complet opusul. Pentru ca, pentru a mia oara, ni se confirma ca nu poti fi previzibil cu un copil mic. Daramite cu doi :))) 

Cu toate acestea, adaptarea la fusul de Montreal a fost mult mai usoara decat speram, insa singurul merit pentru aceasta situatie a fost… orarul de zbor :)) Am aterizat la ora 16:00, ceea ce pentru corpul nostru era ora 23:00 si chiar daca eram cu totii sfasiati de somn, cand am iesit din aeroport si am vazut atata… lumina, caldura si forfota in jur, ne-am reactivat (cel putin eu si Andrei, copiii nu neaparat). Si ne-am dat seama ca daca am fi fost doar noi doi, ne-am fi straduit sa stam treji cat mai mult timp, apoi am fi dormit cat ne-ar fi trebuit si am fi fost adaptati la fus dupa doar o zi si o noapte dormita mult mai mult decat de obicei (cel putin asa ne place sa credem). Cum nu a fost insa cazul (cu micutii mici :D), ne-a luat ceva mai mult 🙂 

In alte calatorii in care am avut diferente majore de fus orar, obisnuiam sa avem cel mai comun simptom al jet lag-ului: sa fim treji noaptea si sa vrem sa dormim ziua. Sa functionam dupa orarul de acasa. Ei bine de data aceasta, probabil in principal din cauza trezirilor copiilor, am fi dormit neintorsi noaptea, la fel cum ziua puteam sa fim treji inca de la inceput. Problema nu a fost cand am fi vrut sa dormim (am reusit destul de usor sa impingem somnul de seara la o ora mai tarzie) ci faptul ca pe tot parcursul vacantei am avut o stare cumplita de oboseala. Ca oboseala aceea de sarcina, de imi cadea capul pe birou cand lucram. Oboseala pe care efectiv nu puteam sa o gestionez si care parca nu trecea orice as fi facut si oricata cafea as fi baut (si confirm asta si acum, la intoarcere, inca mai simt aceeasi oboseala). Si nu, nu, nu era oboseala de calatorie, pe aceea o simt dupa orice calatorie, chiar si de cateva ore. Acum era o oboseala constanta care parca nu trecea. Nu pot sa imi imaginez cum este pentru piloti si pentru personalul de la bordul unui avion sa schimbe fusul orar atat de mult si intr-un timp atat de scurt, cred ca efectiv ajung intr-o stare de oboseala cronica. Se spune ca cel mai adesea prima noapte intr-un fus orar complet diferit este in general foarte buna si ca simptomele jet lag-ului apar de obicei ulterior. Si ca pot tine cateva zile sau cateva saptamani. Din fericire, la noi au fost cateva zile, si la dus, si la intors. Aaa, si nu stiu daca o fi mit sau nu, dar se spune ca este mai usor sa calatoresti spre vest decat catre est, corpului ii este mai usor sa se adapteze unui fus orar “inapoi” decat unui fus orar “inainte”. Si da, asa este, si mie mi s-a parut ca a fost parca mai firesc (nu neaparat mai usor, dar mai firesc) sa ne adaptam cand am ajuns in Canada, fata de primele doua zile in Franta, la intoarcere (care oricum nu era fusul nostru orar de acasa, deci mai permisiv as spune). 

Cum a fost pentru copii? Pentru Anastasia era cumplit de tarziu in ziua in care am ajuns, astfel ca nu am reusit (si nici nu am vrut) sa mai tragem de ea, la ora 17:00 (in masina, in drum spre casa prietenilor nostri) a adormit. Bustean. La fel de subit cum a adormit, s-a si trezit dupa doar 30 de minute, insa nu am insistat cu readormitul. Ne impuneam mereu sa gandim dupa ora locala, dupa ora Canadei, si sa uitam comparatiile de tipul “dar pentru corpul meu este ora x dupa ora de acasa”. Intr-un final a adormit de noapte la 19:00, dar a avut o trezire nocturna la 02:30 (a stat treaza o ora si jumatate, pana la ora 04:00) iar apoi s-a trezit la 06:30 dimineata. La Alexei lucrurile au decurs mai lin, s-a culcat la 19:30 si s-a trezit complet la 4. Iar tiparul acesta s-a repetat zi de zi, doar ca ora de trezire s-a mutat treptat, treptat catre ora lor normala de trezire (06:30-07:00). In cea de-a patra zi deja se culcau si se trezeau la orele lor clasice de somn. Comparand cu experienta din Vancouver, a fost infinit mai bine. Da, nu au dormit noptile legate din prima, dar au dormit destul de decent, inclusiv Anastasia, al carei program de somn este inca destul de rigid si orice modificare majora (ca schimbarea fusului orar) o cam da peste cap. Eu eram pregatita pentru nopti albe si nu a fost chiar asa de rau precum mi-am imaginat. A fost gradual din ce in ce mai bine pe masura ce treceau zilele, avand insa putina grija sa tot impingem somnul de seara mai tarziu, cat sa se apropie de ora clasica de dormit. Iar ziua, la somnurile de zi, incercam sa nu ii lasam (mai ales pe Anastasia) sa doarma exagerat de mult. Da, dormea mai mult decat in mod normal (cel putin doua ore la fiecare somn, pe cand acasa sunt o ora primul si maxim doua al doilea), dar nu exagerat de mult. Alexei dormea si trei-patru ore la pranz, insa il lasam sa doarma pentru ca vedeam ca are nevoie de odihna. Pentru el zilele erau foarte pline si agitate, intalnea multi oameni si copii noi, facea multe activitati, multa miscare. Si chiar avea nevoie sa recupereze un pic somnul si oboseala adunata de pe drum.

Sinceri sa fim, cu Alexei nu ne-am ingrijorat prea mult. Stiam ca el va dormi atunci cand ii va fi somn si ca putem “jongla” cu orele lui de somn destul de mult, fara sa il afectam prea mult. In schimb la Anastasia lucrurile nu sunt inca la fel de uniforme si o simpla amanare de doua sau mai multe ore la somnul de seara poate totul peste cap. Daca urmand orele ei clasice de somn doarme aproape neintrerupt (eu consider ca e neintrerupt dar pentru ca o mai alaptez in somn, la orizontala, pun acel “aproape” inainte :D), cand nu respectam programul standard parca nu mai exista niciun tipar, e totul dat peste cap, nu putem sa prezicem cum va fi noaptea (desi in cele mai multe cazuri e un fiasco) sau cum vor fi somnurile de peste zi (din fericire, am observat ca acestea sunt in general ok). Pe timpul zilei (*zi canadiana) am incercat sa o fortam sa doarma cele doua somnuri ale zilei (primul somn inca il are la doua ore dupa trezire si al doilea cam la patru ore dupa primul somn), ceea ce nu era deloc problematic pentru ca in general era foarte somnoroasa ziua, ar fi preferat sa doarma mai mult decat ar fi trebuit. Nu am trezit-o din niciun somn pe motiv ca dormea prea mult, dar nici nu ii incurajam somnurile lungi. Daca dadea semne de miscare, o lasam sa se trezeasca (in circumstante normale as mai fi plimbat-o, as mai fi alaptat-o, cat sa doarma mai mult). Iar seara incercam sa ii duc somnul cat mai aproape de ora ei normala (in primele zile a fost cam greu, adormeam cu totii destul de devreme). 

In primele zile am tinut un jurnal al somnurilor, de curiozitate ca sa vad cum a evoluat jet lag-ul. Din a patra zi nu am mai scris nimic, pesemne ca atata ne-a luat sa intram perfect in ritmul canadian 🙂 Nu foarte mult as zice, avand in vedere ca a fost o schimbare foarte lenta, fara “trucuri” de adaptare rapida. Nu imi dau seama daca si noua ne-a luat cam la fel de mult din cauza oboselii sau daca ne-a tot fost amanata adaptarea din cauza trezirilor celor mici. Poate ca da. Insa in final, la dus (la calatoria inspre Canada) jet lag-ul a durat patru zile, nu mai mult. La intors insa a fost un pic mai ciudatel pentru ca ne-am aventurat ca imediat dupa aterizarea in Paris sa mergem in nebunia de la Disneyland. Si atunci am avut intai si intai de recuperat oboseala acumulata de pe zbor si in cele doua zile in vacarmul de la Disney 🙂 Am inceput sa contorizez revenirea la fusul orar abia dupa ce am ajuns in Olanda. 

Iar primele zile au fost destul de grele. Dupa trei zile inca mai simteam seara, la ora 23:00 ca nu am nici cea mai mica urma de somn, preferam sa citesc sau sa ma mai uit un pic pe telefon, iar dimineata imi era cumplit de greu sa ma trezesc devreme. Iar in timpul zilei simteam aceeasi oboseala continua chiar si daca se intampla uneori sa dorm la pranz cu cei mici. Intr-adevar, a fost o revenire mai grea la intoarcere. Nu cu stat treji in miez de noapte, clar nu atat de grea, dar cu oboseala si cu orele de adormit si trezit decalate destul de mult. Abia dupa cinci-sase zile, poate chiar o saptamana am simtit ca ne revenim complet. Dar nu a fost o surpriza faptul ca ne-am revenit mai greu la intoarcere, stiam din alte excursii in Canada (sau in Caraibe) ca ne fusese mai greu sa ne revenim la intoarcere. Poate si pentru ca nu mai era motivatia aceea de inceput de vacanta, poate ca era si oboseala adunata dupa cateva zile in care am tot tras de noi sa facem si sa vedem diverse.

Concluzia e ca da, un zbor long haul vine nu doar cu oboseala, ci si cu inconvenientul acesta legat de fusul orar si adaptarea noastra la noua ora. Si dupa un zbor lung si greu, storcositi in scaunele acelea inghesuite (eventual si de pasagerul binevoitor din fata care trebuie musai sa isi incline scaunul la maxim sa poata sa vada mai bine filmul de pe ecran), dupa plimbari si asteptari prin aeroport/aeroporturi, este firesc ca adaptarea la un nou fus orar sa fie grea. Sunt convinsa ca jet lag-ul descurajeaza multi oameni sa calatoreasca in destinatii indepartate, mai ales pe cei cu copii. Si pe buna dreptate, asa este, chiar este incomod, neplacut, enervant de obositor. Nu as putea sa spun ca ne-a fost floare la ureche sa calatorim in Montreal cu doi micuti mici, cred ca este extrem de evident ca o astfel de calatorie vine cu ceva greutati. Dar… daca motivatia este foarte mare (in cazul nostru sa ne intalnim cu prietenii nostri pe care nu ii mai vazusem de ani de zile) iar timpul petrecut la destinatie este suficient de lung incat sa se uite greutatile cu jet lag-ul din primele zile… noi zicem ca merita 🙂 Cat despre intrebarea “nu ne era totusu mai buna o vacanta in Turcia la all inclusive?”… cu siguranta ne era mai comoda, nu mai buna. Nu consideram ca ne-am complicat sau ca ne-am dat peste cap mergand in Canada cu doi copii mici. Fiecare om stie cat poate duce si mai ales care este exact nivelul sau de confort (sau disconfort) pe care il accepta in vacante. Pentru noi a fost o vacanta frumoasa, relaxanta, in care ne-am vazut prietenii si am petrecut timp cu ei. Nici nu mai stiu ce altceva inafara de acest lucru am facut in aceasta vacanta 🙂 Acesta a fost scopul si abia am asteptat sa mergem, luasem biletele inca din iarna. Si chiar daca a fost destul de provocator cu adaptarea la fusul orar (si la dus, si la intors), a fost bine. Nu facem foarte des astfel de vacante, nu este o obisnuinta sa schimbam fusul orar, asa ca nu credem ca le-a fost greu copiilor. Chiar daca recunoastem ca ne e mai comod sa mergem in destinatii in care sa nu schimbam 7 ore de fus orar, credem ca putina expunere catre astfel de locuri nu le strica copiilor. Orice experienta de calatorit e un plus, orice expunere si scoatere din ritm e un plus. Cel putin pentru noi si pentru dinamica familiei noastre, asa este.

Ce trebuie sa recunoastem si o vom spune absolut oricui ne va intreba, e ca zborurile lungi cu un copil mic (care nu are rabdare sa stea pe un scaun de avion, care e la inceput de diversificare si mesele sunt un haos, care are inca cel putin doua somnuri pe zi si o rutina de somn bine pusa la punct) sunt GRELE. Nu au cum sa fie usoare, e firesc sa fie dificile. Varsta lui Alexei (4 ani) ni s-a parut absolut ideala pentru o calatorie asa de lunga, efectiv nu l-am simtit. Era atat de fascinat de tot ce vedea si facea (inclusiv in avion) incat nu am simtit deloc o greutate cu el. La Anastasia a fost insa mai dificil, in principal din cauza lipsei spatiului, ea fiind acum la varsta la care vrea sa exploreze si nu poate sta in acelasi loc foarte mult timp. Sapte ore in acelasi scaun au fost destul de solicitante (insa nu imposibile). Zborul in sine mi s-a parut mult mai dificil decat adaptarea la fusul orar. Asadar… ne-am mai incumeta la un zbor lung cu cei mici, insa… am mai astepta un picut sa treaca perioada agitata la Anastasia, sa devina mai independenta si sa ne putem bucura intr-un mod mai relaxat de vacanta 🙂 Dar iata ca usor, usor (in vreo doi ani de acum incolo) ne indreptam catre scenariul acela demn de social media, hahaha :)) cu cei doi copii mici (dar suficient de mari) cu rucsacele in spate, fara un milion de lucruri dupa noi, fara carucioare, sistem de purtare, scutece si tot arsenalul 🙂