Intarcarea

Am inceput sa scriu acest articol fix in ziua in care Alexei a implinit doi ani si jumatate. Nu era nimic esential de scris in acest moment, pentru ca ne aflam in plin proces de renuntare la suptul de noapte si nu puteam sa ne dam seama cand avea sa se incheie. Insa pentru ca de-a lungul timpului am mai avut cateva tentative de intarcare, m-am gandit sa le scriu, sa povestesc pe rand cum a fost fiecare incercare. Din simplul motiv ca atunci cand vom reusi sa finalizam tot procesul de intarcare, voi uita tot. Voi uita cat de greu a fost si voi spune, ca orice mama care depaseste o perioada grea, ca “nu a fost asa de greu”. Cand in realitate… chiar a fost πŸ™‚

Prima incercare de intarcare a fost la 18 luni. Nu a fost initiata de mine, a venit in urma unei infectii in gat la Alexei (chiar cand ne-am mutat in Olanda), care nu-l mai lasa sa suga. A stat cinci zile fara sa suga, ii dadeam doar lapte muls, in pahar (nu in biberon, pentru ca nu putea trage nici din biberon). Am ajuns la medic abia dupa 5 zile (abia atunci ne-au lasat sa vedem un doctor, pana atunci ni s-a spus ca faptul ca nu mai suge nu e o problema grava si ca nu avem de ce sa venim la doctor cu el) si abia atunci s-a confirmat infectia in gat. In toate aceste zile am crezut ca este un inceput de autointarcare si sincera sa fiu… eram la pamant. Nu as putea explica exact de ce (multi apropiati imi spuneau sa fiu fericita ca se intampla asa si ca nu ma chinui sa il intarc mai tarziu) insa efectiv simteam ca ceva nu e in regula si ca nu are cum sa fie autointarcare. Lucru pe care mi l-a confirmat si consultanta in alaptare care m-a tot ajutat pe parcursul timpului. Mi-a explicat ca deseori se foloseste gresit termenul de autointarcare si ca putem vorbi de asa ceva doar la copiii trecuti de doi ani si jumatate. Si intr-adevar, dupa sase zile a revenit la supt mai ceva ca inainte (probabil cand s-a ameliorat durerea din gat).

Cea de-a doua incercare a fost in jurul varstei de doi ani. Atunci incepusem sa ne dorim sa avem al doilea copil si eram foarte ingrijorata ca inca nu imi revenise menstruatia (a revenit la doi ani si o saptamana). Cumva am relationat lucrul acesta cu faptul ca il alaptam inca foarte mult, si ziua si noaptea (medicul mi-a confirmat insa ca nu era nicio legatura). Insa m-am gandit ca poate era momentul sa incep intarcarea (cumva am simtit si presiunea varstei de doi ani). Nu imi doream sa il intarc, nu simteam ca este momentul si de fiecare data cand vorbeam despre planurile de intarcare deveneam extrem de emotionala, ma afecta cumplit acest subiect. Am incercat sa scoatem suptul de noapte insa cele trei-patru nopti in care am incercat sa facem asta au fost cumplite. Alexei plangea foarte mult, neconsolat, nu accepta apa sau orice altceva ca inlocuitor pentru san, voia in bratele mele si era extrem, extrem de trist ca refuzam sa ii dau san. Cum nici eu nu eram inca pregatita psihic pentru acest pas, am renuntat, simtind ca fac mai mult rau amandurora. Fiind si contextul pandemiei si al statului in casa, am considerat ca ma pripesc cu intarcarea… Apoi, la nici o luna de la acest episod, ne-am mutat inapoi din Olanda in Romania si am realizat ca sub nicio forma nu vreau sa adaug o alta schimbare majora in viata lui Alexei, intarcandu-l. Asa ca o perioada pur si simplu nu m-am mai gandit la intarcare si nu mi-a mai pasat de presiunea persoanelor care imi spuneau ca “este prea mare”, ca “este rusine” sau ca “laptele meu este apa chioara”. Am facut cum am simtit si am continuat sa il alaptez foarte des (atat noaptea, cat si ziua) pana la doi ani si jumatate. In tot acest timp i-am povestit insa despre intarcare, despre cum vom renunta la titi atunci cand va vrea el, i-am citit carti despre intarcare (Doar Titi Ramane Mica, care chiar i-a placut foarte mult), i-am povestit despre alti copii ai prietenilor care renuntasera (fara sa pun presiune, pur si simplu ii relatam ce au facut, nu ii spuneam in ideea de a compara sau de a-l face sa se simta rau ca el nu a facut deja lucrul acesta). Vorbeam mult si despre ce s-ar intampla daca am mai avea un bebe, daca ar vrea sa imparta sau nu titi cu noul bebelus. Nu avea o reactie violenta la aceste discutii, asculta si intelegea ce ii spuneam, uneori mai riposta si imi spunea ca va bea la san mereu, radeam, ne jucam.

La doi ani si jumatate am simtit pentru prima oara ca este momentul sa scoatem macar suptul de noapte. Ramasesem insarcinata cu cel de-al doilea bebe si orice supt era… infiorator de dureros. Ma dureau sanii chiar si cand purtam o bluza stramta, daramite cand il alaptam pe Alexei. Durerile erau similare cu durerile de la inceputurile alaptarii, efectiv ma arcuiam de durere si devenea din ce in ce mai neplacut pentru mine. Ziua imi era mai usor sa suport durerea insa noaptea, din cauza oboselii crunte si starii de greata tipice primului trimestru de sarcina, nu puteam sa mai indur durerea. Asa ca am incercat timp de o saptamana sa nu ii mai dau deloc san noaptea. Si spre surprinderea mea, a mers neasteptat de bine (ziua insa sugea de parca recupera lipsa de pe timpul noptii). A acceptat sa nu mai suga, iar cand se trezea sa ceara il mangaiam, ii sopteam, il tineam in brate, pana readormea. Parea prea simplu ca sa fie adevarat πŸ™‚ Ma entuziasmasem si ma gandeam ca poate chiar ar fi fost indicat sa incep intarcarea blanda cu mult inainte. Stia ca poate suge dimineata, cand se facea zi (chiar se trezea dimineata si intreba “mami, s-a facut zi?”), si accepta sa nu bea deloc noaptea. Insa minunea a durat 6 zile. Urmatoarele nopti nu au mai fost atat de usoare si momentul in care il refuzam devenea destul de dificil de gestionat (cu plansete, dat din picioare, zvarcolit). Din pacate, din cauza oboselii, nu am reusit sa am o atitudine consecventa si am cedat. Inspre dimineata (aproape de ora 4) cerea san. Si cumva mai tot ce construisem in saptamana dinainte s-a cam dus pe apa sambatei πŸ™‚ Incepusem sa ma indoiesc de tot ce am facut, ma gandeam ca poate nu trebuia sa incep cu renuntarea la suptul de noapte si poate ca ar fi fost mai indicat sa il scoatem intai pe cel de zi (atunci cand statea la bunici pe timpul zilei putea sta fara san de dimineata pana seara cand terminam biroul, problema era doar cand eram eu in preajma lui). Incepusem sa ma gandesc ca poate ar trebui sa aman intarcarea din nou, in speranta ca imi vor trece durerile de san si ca de ce nu, aveam sa ii alaptez pe amandoi in tandem. Cu alte cuvinte, eram foarte confuza, nu stiam deloc ce ar trebui sa fac.

Insa pentru ca imi era mai comod sa il alaptez noaptea si pentru ca in felul acesta nu ma mai simteam atat de obosita, am renuntat pentru urmatoarele doua saptamani la planul intarcarii. Apoi ma simteam parca mai odihnita si nici greturile primului trimestru nu mi se mai pareau atat de puternice, asa ca am vrut sa mai incerc inca o data. Insa mi-am impus sa fiu mai consecventa, sa nu ma mai abat de la planul propus si sa nu mai cedez, din comoditate. Am urmat acelasi tipar ca si la incercarea anterioara, insa avand mai multa energie (atat cat se poate considera “multa” :D) rezistam mai bine la trezirile nocturne si la readormit (din fericire era vorba de o singura trezire, cam inspre ora 4-5 dimineata). La cateva zile dupa, incepuse sa nu se mai trezeasca deloc pe parcursul noptii, se trezea la ora 6 dimineata si sugea atunci, stiind deja ca e zi si ca poate suge pe parcursul zilei. De atunci, noptile noastre au devenit… minunate :)))) Da, a fost oarecum impusa intarcarea pe noapte (nu cred ca ar fi renuntat el prea curand) si m-am simtit foarte vinovata ca a trebuit sa initiez eu procesul, insa l-am simtit necesar. In schimb, mi-am propus ca pe timpul zilei sa il las sa suga atat cat isi va dori, in speranta unei autointarcari. Nu stiu daca mai este corect sa folosesc termenul de autointarcare avand in vedere faptul ca intarcarea pe timp de noapte a fost initiata de mine, insa pentru ca mi-am dorit foarte, foarte mult sa fie un proces bland si o renuntare treptata la alaptat, o voi considera asa. In realitate insa, este o… semi autointarcare πŸ™‚

Urmatoarele luni a supt pe timpul zilei fara restrictii, fara opriri, fara reprosuri, fara nimic. Atat cat isi dorea. Singurele momente in care ii dadeam de inteles ca poate ar trebui sa se opreasca erau cele in care chiar ma dureau sanii mult prea rau. Nu il respingeam, nu ii spuneam sa nu mai suga, insa il rugam bland sa facem o pauza, explicandu-i ca ma doare. Se uita in ochii mei, incerca sa mai ia o data din san, apoi renunta si acoperea el singur sanul. Pur si simplu intelegea ca ceva nu era in regula (insa toate acestea se intamplau aproape de varsta de 3 ani, la 2 ani si 10 luni; sunt sigura ca nu ar fi putut intelege la fel de bine aceste lucruri in urma cu un an sau chiar si doar cu o jumatate de an). Nu imi dau seama daca de la zi la zi cantitatea de lapte se diminua, insa incepuse sa fie din ce in ce mai putin interesat de san. Pe parcursul zilei cerea din ce in ce mai rar (doar in momentele in care se lovea sau erau foarte, foarte suparat) si la un moment dat singurele doua momente in care sugea pe timpul zilei erau inainte de somn (cel de pranz si cel de la culcare, noaptea).

Cred ca cea mai lenta renuntare a fost la suptul de la pranz. Pentru ca nu aveam foarte multe alternative. Daca ieseam cu masina la ora pranzului, categoric adormea in masina. Daca eram in parc, categoric adormea in carucior. Insa daca eram acasa (cum se intampla adesea, pentru ca lucram), nu adormea altfel decat la san. Usor (foarte usor de fapt :D) a inceput sa prefere sa citim mai mult decat sa stea la san, insa situatia ideala pentru el, pe care o prefera de fiecare data, era sa ii citesc in timp ce statea la san. Am incercat sa schimb putin obiceiul acesta, schimband in primul rand pozitia in care stateam la citit (nu ma gandeam neaparat la intarcare, dar chiar nu imi era confortabil sa il alaptez si sa ii citesc in acelasi timp). Puneam pernele in spatele nostru si stateam amandoi in sezut, unul langa altul (nu in brate) si usor, usor, a inceput sa uite ca avea in obicei sa suga. O mai facea, insa foarte putin (cred ca nici cinci secunde nu mai statea sa suga), apoi cobora din bratele mele (se rostogolea cu totul), se intorcea cu spatele, se mai fataia putin prin pat, pana cand adormea. Stateam langa el pana cand vedeam ca a adormit adanc. La fel am procedat si seara, ba chiar mi-a parut mai usor seara (fiind si noapte afara si fiind si el foarte obosit dupa o zi activa). La 2 ani si 10 luni s-a intarcat complet. Iar aproape de 3 ani imi spune ca nu isi aminteste “cum era cand era mic si statea la titi” – adica acum o luna hahaha :)))

Nu stiu daca este un model de autointarcare ca la carte. Probabil ca nu. Insa eu o voi considera asa, pentru ca am simtit ca a fost fix la momentul potrivit. Fix cand nici eu nu mai puteam suporta alaptatul si sensibilitatea sanilor din cauza sarcinii, fix cand nici el nu mai avea nevoie de san. Da, m-am gandit deseori la alaptare in tandem, crezand ca imi va fi mai usor de gestionat gelozia dintre frati. Ba mai mult, mi se parea “the easy way out“, in loc sa ma complic cu nopti nedormite si cu explicat de ce ma dor sanii, de ce nu imi mai este confortabil sa il alaptez, sa continui sa o fac cat avea sa fie nevoie. Dar mi-am dat seama ca pana la urma mi-as dori din suflet sa ii pot oferi si micutei exclusivitatea pe care a avut-o el ca bebelus. Consider ca a fost o decizie luata impreuna πŸ™‚ Atat eu, cat si el, eram pregatiti pentru intarcare. Insa daca termenul de “autointarcare” pune prea multa presiune sau frustreaza in vreun fel pe oricine isi doreste sa obtina acest lucru, prefer sa nu il folosesc. Voi spune doar ca da, a fost o intarcare blanda, usoara, naturala, exact asa cum mi-am dorit-o si cum am sperat sa fie. O intarcare fara plansete, cu intelegere de ambele parti, cu renuntare treptata. A durat mult (aproximativ jumatate de an) insa nu am avut niciun termen limita, am avut rabdare si asteptari cat mai putine. Nu stiu ce a functionat, insa cred ca a fost un cumul de factori. Nu am citit despre tehnici de intarcare, nu am aplicat nicio metoda consacrata. Cred ca a ajutat enorm faptul ca era deja mai mare (aproape de trei ani), faptul ca eu am fost extrem de relaxata cu privire la acest subiect (nu am simtit ca TREBUIE sa o fac) si probabil si faptul ca am avut multa rabdare. Mi-as dori sa pot spune ca am urmat niste pasi de la A la Z, ca am avut un plan bine pus la punct si ca l-am urmat cu sfintenie. In realitate… nu aveam habar ce se intampla, am constientizat ca nu mai suge deloc dupa mai bine de o saptamana. Nu am avut sani angorjati (absolut deloc), nu am avut dureri de san, nimic. Pur si simplu nu am realizat ce si cand se intampla. Pana la urma, dupa cum spune o buna prietena, ignorance is bliss :))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s