Pare ca incepem o noua serie de articole, destinate micilor (si foarte timidelor) noastre vacante la schi 🙂 Si anul trecut am povestit cum a fost prima experienta la munte, pentru a-i invata pentru prima oara pe copii sa schieze (articolul aici), asa ca voi continua seria de amintiri si jurnale despre schiat, pana cand voi putea spune cu litere mari si ingrosate ca… “Gata! Suntem schiori toti patru!”. Mai e mult pana departe, desigur, dar ma ambitioneaza teribil pasiunea aceasta a copiilor nostri pentru schiat. Si nu numai ca am invatat sa merg pe bicicleta la 35 de ani, de dragul lor, pentru a putea merge impreuna la “bicicleala”, dar iata ca inca o data ma scot din zona de confort si ma fac sa invat un nou sport (complet nou!) la 37 de ani. Si la fel cum spuneam si anul trecut, nu tin mortis ca ei (sau noi) sa invatam sa schiem. Chiar as fi putut trai tot restul vietii fara sa stiu sa schiez, fara sa ma intereseze nimic de schiuri, clapari, casti, ochelari de schi, combinezoane de schi, ski pass-uri, teleschiuri, toate nebuniile. Insa vad doua lucruri majore, esentiale, ca beneficii pentru cei care stiu sa schieze (asta pe langa simplul fapt de a face miscare/sport, care e un beneficiu inclus “in desinenta” cuvantului schi :D). Primul ar fi faptul ca vor (si vom) aprecia de acum si sezonul rece si ne vom bucura de zapada, de vreme friguroasa, de infofoleala. Ca ne vom entuziasma cu totii atunci cand va veni vorba de mers la munte, pe partie, facand si altceva in afara de dat cu sania si construit un om de zapada. Mi se pare o bucurie in plus in viata si o perspectiva noua. Cu ce alte ocazii am putea ajunge in varful muntelui, la capatul vreunei partii acoperita cu zapada, daca nu atunci cand stim si putem sa schiem? Iar al doilea beneficiu il vad pe plan social. Mi se pare ca sporturile de iarna leaga prietenii si comunitati (probabil ca orice sport face asta, dar eu nefiind mare sportiva si neavand contact cu sportivi in general, abia acum observ lucrul acesta). Si mi-ar placea ca noi si copiii nostri sa putem profita mai mult de acest beneficiu. Sa mergem cu prietenii in excursii destinate schiatului, sa schiem impreuna, sa mearga copiii in tabere de schi, sa petrecem noi ca familie mai mult timp impreuna, practicand un sport care sa ne placa tuturor si pe care sa il putem face toti patru, indiferent de varsta sau de nivelul de pricepere la acel sport. Cu siguranta pe masura ce vom invata mai mult voi descoperi si alte beneficii, dar momentan acestea sunt cele doua care ma motiveaza extrem de mult sa insistam cu schiatul. Nu e neaparat usor si cu siguranta nu e comod, dar este un lucru pe care vrem sa il facem. Pentru noi si pentru copii.

Stiu… vacantele de schi din Austria, Italia sau oriunde se mai schiaza fabulos in Europa n-au nicio treaba cu cele din Romania. Sunt convinsa de lucrul acesta, chiar si neavand termen de comparatie. Insa momentan mi se pare un pic devreme pentru noi sa ne incumetam sa mergem in afara tarii sa invatam sa schiem. Le luam usor, cu pasi micuti (pentru ca nu ne grabim niciunde) si pana punem niste baze un picut mai solide, vom merge in Romania. Taberele de schi destinate copiilor din Austria sunt sigura ca sunt extraordinare. Si foarte focusate pe copii, activitati dragute, instructori priceputi etc. Insa cred ca varianta aceasta nu se potriveste prea bine copiilor nostri, care au nevoie de ore mai lente, de program mai personalizat, de un instructor constant, pe care sa il stie si in care sa aiba incredere si de atentie 1:1. Asa ca inca mergem pe varianta de instructor privat in Romania, pana cand ne vom simti suficient de confortabili sa mergem in afara tarii cu ei.

Experienta mea cu schiatul nu este chiar zero barat cum spun mereu, dar nu e nici foarte departe de el. E un zero nebarat sa zicem :))) Prima oara am pus schiurile in picioare pe o partie din Parang, acum o suta de ani (mai exact acum vreo 15 ani). Nu m-a impresionat in mod deosebit si nu am insistat sa invat. A doua oara am incercat in urma cu 11-12 ani, cand am fost pentru prima oara in Bansko. Am facut doua zile (a cate doua ore) de lectii private cu un instructor, apoi instructorul m-a sfatuit sa merg pe partie singura, pentru ca “ma descurcam de minune”. Am facut un atac de panica de toata frumusetea in varf de partie, dupa ce a intrat in mine cineva din spate cu placa (nimic serios, un accident minor, nu am patit nimic, daaaaar l-am perceput ca fiind extrem de dramatic). Tot restul vacantei am renuntat la orice schiat, nu am mai avut tragere de inima sa facem nimic, asa ca toata aventura asta de invatat sa schiez s-a oprit definitiv acolo, in Bansko. Nu am mai vrut sa fac niciodata lectii, nu m-a mai tentat niciodata sa incerc din nou sa ma urc pe schiuri, nu am tanjit niciodata dupa vacante de vis la schi si pur si simplu am sters complet din mintea si din interesul meu schiatul. Pana anul trecut, cand ne-am gandit sa incercam sa il dam pe Alexei la cursuri de schi, asa, mai mult de distractie, profitand ca aveam planificata o mica vacanta in Poiana Brasov. Nu ne asteptam sa ii placa cine stie ce, la fel cum nici macar nu luasem in calcul ca Anastasica, la un an si sapte luni, o sa vrea si ea, cu toata vehementa sa, sa incerce sa schieze. Dar… here we are, doi copilasi extrem de dornici sa invete sa schieze, iar noi, doi habarnisti completi in ale schiului (sau placii, dupa caz :D). Cam care e solutia? Sa mergem inainte, iar noi sa incercam sa tinem cat de cat pasul cu ei, invatand sa schiem sau sa ne dam cu placa 🙂

Asa ca anul acesta am reinceput si eu lectii de schiat. Am avut o tentativa micuta si anul trecut, insa Anastasia era foarte dependenta de mine la acel moment si nu am reusit sa ne descurcam sa stea fara mine cat aveam sa exersez eu. Asa ca am lasat-o pe anul acesta, cand lucrurile au fost infinit mai bune. De fapt, aveam lectiile in acelasi timp cu copiii. Ei alternat cu un instructor, eu singura cu instructorul meu. Am facut la aceeasi scoala de schi, Nevacademy, cu aceiasi instructori, Karina, Adi si Tudor. Karina a lucrat cu copiii, iar eu am facut cu Tudor. Nu am avut noroc de cea mai grozava vreme pentru schiat, era atat de cald ca nu puteam sta nici in costumele noastre (groase!) de schi iar partiile erau… pfoai, aproape lipsite de zapada. Daaaar, erau cateva petice numai bune pentru un incepator. Iar faptul ca vremea a fost asa de calduroasa si zapada putina, a descurajat multa lume sa vina la munte in perioada in care am fost noi. Deci… nu am stat la cozi la teleschi, absolut deloc chiar, am mers incontinuu pe partie (nu degeaba am avut 64 de ture de teleschi in patru zile) si nu a fost deloc aglomerat, eram aproape singurii pe partie (ceea ce pe mine m-a ajutat enorm sa vindec un pic trauma din Bansko). Si chiar daca pe moment ni se parea ca poate ca ar fi fost mai bine sa amanam aceasta venire la munte, gandindu-ne ca efectiv vom merge degeaba, in final chiar am simtit ca a fost infinit mai bine sa fie asa cald. Faceam noi pe vitejii dar am uitat de gerurile indurate cu un an inainte, cand foloseam tot felul de variante de a ne incalzi (si pe noi si pe copii). Macar acum nu a fost nici vorba de asa ceva, de multe ori copiii schiau fara manusi si cu combinezoanele deschise. Am invatat bazele bazei, daca pot sa spun asa, dar pentru mine au fost niste victorii foarte importante 🙂 Cum sa imi car schiurile, cum sa le pun in picioare, cum sa folosesc teleschiul (marea mea panica), cum sa cobor partia in diagonale, cum sa fac plugul, cum sa mut greutatea de pe un picior pe altul, cum sa virez. Evident ca invatand toate lucrurile acestea la 37 de ani mi-a fost foarte greu sa asimilez sau sa ma bucur de ce invatam. Eu tind sa analizez excesiv orice informatie primesc si sa incerc sa aplic ca la carte orice recomandare. Asa ca multe dintre coborarile mele erau tensionate si incordate si ma gandeam incontinuuuuu la ce am de facut si cum sa fac cat mai bine. Abia spre finalul vacantei mi-am impus sa nu ma concentrez atat de mult pe tehnica ci doar pe a ajunge intr-un fel sau altul in capatul partie. Si abia atunci m-am bucurat realmente de o coborare si de micul progres pe care fie ca il constientizam sau nu, il faceam 🙂

In cazul copiilor, lucrurile au fost INFINIT mai line 🙂 Desi in prima zi pareau ca au uitat tot ce invatasera anul trecut, imediat si-au reamintit. Au inceput cu exercitii pe loc, la baza partiei, cu exersat fiecare picior, alunecat, urmat un traseu anume in zapada, iar apoi au urcat pe partie. La Alexei ne asteptam sa vedem destul de rapid o evolutie si chiar asa a fost. Foarte rapid mergea din nou singur, facand singur virajele, cu instructorul in fata sa. Ba chiar din prima zi urma instructorul mergand cu spatele la el, in fata sa, fara sa aiba deloc probleme de echilibru. Insa la Anastasia nu ne asteptam sa vedem un progres semnificativ fata de anul trecut (avand doi ani si opt luni acum). Ne gandeam ca va aluneca intre picioarele instructorilor, la fel ca anii trecuti, sustinuta cu totul si ea stand ca in leagan 🙂 Dar nu. A inceput si ea sa stea singura pe schiuri, sa faca plugul cu schiurile prinse cat sa nu indeparteze prea mult picioarele (cu mai putin control desigur, dar il facea), sa se deplaseze pe schiuri catre teleschi singura, ca un pinguin, sa coboare si ea usor, usor partia de la jumatatea sa. Ni s-a parut incredibil cat de natural isi asuma ea rolul de schior si cum facea tura dupa tura pe partie. Si pana la urma ar fi fost un succes si simplul fapt ca le-ar fi placut in continuare, si anul acesta, sa stea pe schiuri. Sa se joace, sa alunece, sa se prosteasca putin pe partie. Scopul nu era sa invete cine stie ce, sa marcam niste reusite sau sa avem un tel anume din a invata sa schieze anul acesta. Nici vorba. In continuare scopul a fost doar sa se familiarizeze cu ideea de schi, de schimbat in echipament, de pus claparii, de pus schiurile, de stat pe partie. Mie acesta mi se pare cel mai mare castig (mai ales in cazul Anastasiei). Nu cautam progrese fantastice, lucruri noi invatate de la lectie la lectie, tehnica etc. Nici vorba. Cautam sa mentinem cat mai vie placerea de a invata acest sport. Si daca in tot acest proces vine si putina evolutie (care cel mai probabil vine de la sine), cu atat mai bine. Dar nu fortam in niciun fel acest proces de invatare. Nu ne grabim nicaieri, nu participam la concursuri, nu suntem intr-o competitie cu nimeni. Iata un lucru bun la faptul ca nu stim sa schiem 😀 Nu ne frustram daca procesul de invatare al copiilor este lent si nu grabim lucrurile 😀 Insa ne putem imagina ca pentru parintii care stiu deja sa schieze si care isi doresc sa mearga pe partii mari si lungi si minunate cat mai curand, poate fi frustranta asteptarea aceasta de cativa ani de zile pentru invatat 🙂

Am schiat tot pe partiile de incepatori din Poiana Brasov (pentru ca asta suntem, incepatori :D), pe partia Bradul si pe partia Stadion. Am fi stat doar pe Bradul (pentru ca era fix langa cazare) insa in una din zile a fost inchisa (din cauza temperaturilor foarte ridicate s-a topit zapada foarte mult si nu au mai pornit teleschiul). Asa ca am testat si partia Stadion, care era intr-o stare mai buna. Intr-un final am fi mers si sus, pe partia Drumul Rosu dar fix in ziua in care voiam sa facem asta era extrem de multa ceata sus. Cred ca una dintre cele mai importante lectii invatate in aceste zile a fost faptul ca nuuuu, zapada aia ca-n povesti pe care o vedem peste tot in poze pe internet nu e neaparat normalul. La schi nu e intotdeauna soare si frumos, iar zapada nu e mereu intinsa perfect, alba si pufoasa si usor de alunecat pe ea. Iar lectia aceasta am invatat-o the hard way pentru caaaaa in aceste zile am avut de toate. Si zapada pufoasa (sau in fine, aproape pufoasa) dar mai ales zapada intarita, inghetata (uneori mai mult, alteori mai putin), uneori pamant sau zapada amestecata cu pamant (si vai cum mai pierdeam controlul cand mai nimeream cate o bucata asa). Si vrand nevrand am testat mai multe scenarii. Mai multe tipuri de zapada. Ceea ce m-a facut sa inteleg ca e nevoie de foarte mult exersat ca sa ajungi sa stii sa schiezi si ca doar in momentul in care voi prinde cu adevarat miscarea si tehnica de a ma deplasa pe schiuri voi avea control pe orice tip de zapada. Nu a fost neaparat descurajant (desi pe moment m-am frustrat teribil), dar mi-am dat seama ca nu trebuie sa am asteptari de zapada perfecta ca sa pot schia.

In ceea ce priveste echipamentul de schi, foarte mult nu am evoluat fata de anul trecut. Exceptand costumele de schi, cizmele de zapada (care nu ne-au fost de folos anul acesta), manusile de schi, cagulele speciale pentru pus pe sub castile copiilor si sosetele lungi… mai mult nu am luat. Insa cam trebuie sa ne ocupam anul acesta sa ne luam fiecare si casti de schi (copiii au folosit si castile lor de la bicicleta, insa au nevoie de casti speciale pentru schiat), si ochelari de schi (chiar am simtit nevoia sa avem, au fost niste zile foarte insorite), iar pentru copii poate ca ar fi deja cazul sa cumparam echipament, schiuri si clapari. Stim, vor creste repede, le vor ramane repede mici, insa luam in calcul varianta de a le lua second hand si apoi de a le vinde imediat cum le raman mici. Karina, instructorul de schi cu care am facut, ne-a recomandat magazinul Ski Garage (@ski.garage pe Instagram) unde putem cumpara echipamente second hand si apoi sa le dam inapoi in regim de buy-back si sa cumparam urmatoarele dimensiuni. Acum ramane sa ne interesam un pic de branduri, ce ar fi mai bune si mai potrivite 🙂

Si anul acesta, la fel ca anul trecut, am preferat sa ne cazam cat mai aproape de partia Bradul, unde stiam si speram ca vom sta in aceste patru zile de mini vacanta la schi. Am stat la Ana Hotels Bradul, fix unde am stat si anul trecut, in fiiiiix aceeasi camera de la etajul trei. Pentru ca Andrei a lucrat pe parcursul acestor zile, eu aveam sa fiu cu copiii cea mai mare parte din timp si aveam nevoie sa fim cat mai aproape de partie si de centrul de inchirieri. Am avut o camera mare, de familie, cu canapea extensibila si am avut tot felul de activitati dragute pentru copii (si ne-a priit sa le avem pe toate in acelasi loc): loc de joaca imens in cadrul hotelului (o zona imensa de joaca) dar mai ales zona de spa (cu piscina, unde am mers in fiecare dupa amiaza dupa schiat). Aveam si restaurant in cadrul hotelului (de care anul trecut am beneficiat din plin) insa anul acesta am vrut sa incercam o parte din recomandarile de restaurante primite anul trecut 🙂 Stiam ca merita incercat restaurantul Stana Turistica Sergiana (chiar la iesirea din Poiana), restaurantul Cuibul de Lemn din Rasnov (pe care l-am vazut doar din exterior, am mers rapid sa vedem cum arata insa nu l-am incercat) si restaurantul La Promenada din Rasnov (care are un loc de joaca imens pentru copii la etajul al doilea). Cu aceasta ocazie am aflat si noi de centrul orasului Rasnov, in care nu am fost niciodata (desi am mers de foarte multe ori prin Rasnov, in drumul catre Poiana sau Bran).

Bun. Avand in vedere caldurile din aceste zile si sansele mici de ninsoare in perioada ce urmeaza… cel mai probabil ne vom mai intoarce pe partie anul urmator 🙂 Eu si copiii pe schiuri, Andrei pe placa. Anul ce urmeaza planificam sapte zile intregi de stat la schi, cu concediu, fara lucrat remote, cu instructor pentru toti patru si cu mult focus pe a invata. Cine ar fi zis ca voi zice eu vreodata ca ABIA ASTEPT sa merg la schi?! Cine? 🙂