ZIUA 5

Am inceput cea de-a cincea zi in Japonia cu o vizita la templul Kodaiji din centrul orasului Kyoto (in cartierul Higashiyama). Aveam zero asteptari legate de acest loc si chiar ne hotarasem sa mergem doar ca sa ii putem astepta pe prietenii nostri, sa ne intalnim apoi si sa ne continuam explorarile impreuna. Si intocmai cum se intampla atunci cand nu astepti nimic de la un loc anume, ne-a impresionat si ne-a placut extrem de mult. Este un templu budist cu o gradina foarte frumoasa si o mica padure de bambus, deseori recomandata ca alternativa pentru deja prea-renumita padure Arashiyama. Nu as zice ca sunt comparabile, cea de la Kodaiji este mult, mult mai mica, dar tot a fost o gura de aer proaspat (si neaglomerat :D). A ajutat enorm faptul ca am venit mai devreme, de dimineata si chiar am gasit templul gol si linistit. Chiar daca in general este recomandat ca in templele budiste sa nu se vorbeasca, in cele foarte turistice si foarte aglomerate “regula” aceasta e deseori uitata. Insa aici a fost liniste si intr-adevar, confirm invatamintele budiste, Uneori, linistea (nevorbitul) poate fi transformatoare si e o lectie pe care am incercat sa le-o explicam si copiilor. Lectia pentru noi, adultii, a fost sa incercam sa cunoastem ce este linistea in ganduri, ce inseamna sa ai spatiu mental, sa te detasezi de tot zgomotul care iti umple mintea. Pentru mine e un exercitiu foarte greu, sunt atat de obisnuita sa am mintea “poluata” in permanenta, incat inteleg perfect de ce ma fascineaza invatamintele budiste.

Padurea de bambus este intr-adevar micuta insa fiind complet goala ne-am bucurat mult de ea. Nu s-a auzit sunetul acela tipic al vantului printre bambusi dar a fost o plimbare placuta si linistitoare. Iar spre finalul vizitei am mers la o ceainarie din mijlocul gradinii, unde am baut cu totii ceai matcha (copiii pentru prima oara). Niciunul dintre noi nu este mare fan ceai matcha, insa mie imi place sa incerc, mi se pare interesant gustul acela… pamantiu, un pic amarui (“un pic” daca este un ceai de calitate, un pic mai mult daca nu). Copiii erau insa fascinati de doamna care ni l-a preparat si servit, de kimono-ul aranjat perfect si de manierele sale. In excursia aceasta nu am inclus o ceremonie de ceai, ne-am gandit la simplul fapt ca fiind cu copiii (dintre care doi inca mici), ar fi sanse mari sa incalcam prea des eticheta unei ceremonii de ceai. Asa ca vizita aceasta la ceainaria din gradina templului Kodaiji a fost cat s-a putut de aproape de o ceremonie de ceai mai permisiva si ne-a placut foarte mult, a fost un moment de conectare intre noi, de care aveam nevoie. Intreaga vacanta am stat impreuna, ca familie, nu a fost efectiv niciun moment in care sa stam separat, insa fiind in toata valtoarea vizitatului, planificatului, documentatului excursiei, aveam nevoie de o conectare reala. Iar templul acesta fix asta ne-a oferit (poate ca de aceea mi-a si placut atat de mult templul Kodaiji, desi sunt convinsa ca sunt multele altele mai frumoase in Kyoto).

Ne-am intors apoi pe strazile din cartierul Higashiyama, fara sa avem vreun scop anume, voiam doar sa le luam la pas si sa ne bucuram de ele. Cartierul acesta este una dintre cele mai renumite zone din Kyoto, unde se poate vedea Kyoto-ul vechi. Este plin de magazine cu produse traditionale, ceramica, obiecte de arta, dulciuri (chiar ne-am luat niste mochi foarte bun de la unul dintre ele), haine traditionale, suveniruri. Case vechi si hoteluri traditionale (ryokan-uri, uneori machiya), ceainarii, restaurante. Inca mi-a ramas dorinta de a sta intr-o casa traditionala la urmatoarea vizita in Japonia 🙂 In orice caz, cartierul acesta, Higashiyama, e un fel de “univers” al Kyoto-ului. Sunt temple renumite (Kyiomizu Dera, Templul Kodaiji), pagoda Yasaka, cea care apare in TOATE pozele cu acest cartier (este si cea mai veche pagoda din Kyoto, construita in anul 592), parcul Maruyama. Este o zona foarte frumoasa, cred ca as putea indrazni sa spun ca este locul meu preferat din Kyoto.

Si tot in Higashiyama se afla si… un Starbucks :))) Probabil ca este cel mai posh Starbucks care a fost deschis vreodata, intr-o casa extrem, dar extreeeeem de traditionala din acest cartier faimos pentru casele sale autentice. Din fericire, Starbucks nu a modificat nimic ostentativ la cladire, daca nu am fi stiut exact locatia acestei cafenele cu siguranta nu am fi observat nimic diferit fata de celalalte case (ce bucurie ca nu au intervenit deloc cu modificari si estetica moderna). Nici macar sigla aceea verde si tipatoare nu apare (din nou, ce bucurie! :D), iar la intrare au pus un noren mare, in cromatica potrivita casei (doua bucati mari de material, tipic japoneze, care acopera usa de la intrare). Si partea cea mai draguta e ca sus, la etaj (cafeneaua are doua etaje) se poate sta la mese pe tatami (bineinteles, conditia este ca vizitatorii sa se descalte). Nu suntem mari fani Starbucks, nu bem in mod normal cafea de la ei, dar ne-a placut mult locatia aceasta. Sigur nu este pe gustul japonezilor, insa mi se pare minunat ca au reusit sa pastreze intru totul caracterul cladirii si ca au respectat arhitectura, fara sa intervina deloc cu accente moderne.

Cat despre incaltari si descaltat… o importanta lectie in Japonia (in Kyoto de fapt, in Osaka si in Tokyo nu am simtit asta) este sa purtam incaltaminte nu doar comoda, dar si usor de dat jos din picioare 🙂 Pentru ca in multe locuri (temple, restaurante, hoteluri traditionale, unele magazine, la onsenuri) este nevoie sa ne descaltam. Este parte din culturala japonezilor si are o insemnatate aparte, care mie una imi place foarte mult. Lasand incaltarile la intrare se marcheaza foarte clar spatiul exterior de cel interior, este in primul rand un gest simbolic care separat mediul de afara (considerat public, nu tocmai curat) de mediul din interior (mai intim, curat, privat). Casa este considerata un sanctuar in cultura japoneza si este un semn de respect sa lasam pantofii la intrare. De cele mai multe ori, sunt oferiti papuci de stat in interior.

Inainte de a ajunge in Japonia, cand inca ne faceam planurile cu ce sa vedem in fiecare dintre orasele in care voiam sa ajungem, ne-am gandit serios la optiunea de a renunta complet la padurea de bambus din Arashiyama. Stiam cum e (pentru ca o mai vazusem si acum zece ani), stiam ca e foarte aglomerata, stiam ca mai sunt cateva alternative de paduri de bambus prin zona. Dar… in afara de noi doi nimeni din acest grup nu o mai vazusem si sincera sa fiu, mi se parea nedrept sa o scoatem de pe lista. E adevarat, e un loc extrem de turistic, dar… este un loc frumos. Acum zece ani cel putin, cand am vazut padurea aceasta devreme in zi, pe o ploaie deasa, a fost un vis. Si pentru ca ne invatasem lectia cu asteptarile inalte de la Nara, de data aceasta am mers la Arashiyama fara sa pretindem nimic. Intentionat am lasat padurea spre finalul zilei, in speranta ca vom prinde apusul si… mai putina aglomeratie. Aglomerat a fost, mult mai rau decat am fi crezut (insa era de asteptat avand in vedere ca eram in Golden Week inca). Dar a fost foarte placut. Nu am vazut nimic altceva in Arashiyama, doar padurea de bambus. Nu am mers la podul Togetsukyo, nici in centrul satului Arashiyama, nu am mers la Monkey Park si nu ne-am plimbat nici cu barca, nici cu trenuletul Sagano. Iar daca am fi avut un pic mai mult timp am fi mers sa vedem si templul Adashino Nenbutsuji, cel care este cel mai adesea oferit ca optiune de padure de bambus mai putin aglomerata si turistica (insa inchide la 16:30, deci nu ne-am incadrat in timp).

Spre seara ne-am intors in centrul Kyoto-ului si am mancat niste yakisoba demential de bun la un restaurant aproape de gara (Kyo Chabana Kyoto Station se numea). Sincer, nu am dat niciodata gres cu mancarea in Japonia. Nu am ales mereu locuri extrem de recomandate (doar am avut grija sa aiba o nota decenta pe Google Maps si suficient spatiu cat sa incapem toti sapte) si chiar daca stiu ca locurile unde se astepta la cozi cu orele sunt extraordinare (am inteles asta dupa prima vizita in Japonia, cand aveam mai multa disponibilitate si rabdare sa stam la cozi), si cele in care am mancat noi, fara sa asteptam aproape deloc la cozi, au fost minunate. Nu s-a intamplat niciodata sa mancam ceva japonez care sa nu fie bun sau proaspat. Deci as spune ca nu e neaparat musai de ajuns la cele mai instagramabile si recomandate restaurante, sunt atat de multe optiuni de locuri de mancat, incat mi se pare ca alesul restaurantelor merita lasat si la voia intamplarii uneori 🙂

Ritmul zilelor noastre a fost un pic cam prea alert. In fiecare seara ne spuneam cu totii aceleasi lucruri: “maine o luam mai chill”, “de maine facem mai putine” si alte mantre pe care nu le respectam niciodata. Insa acum, ajunsi acasa, mi se pare ca a meritat pe deplin tot efortul de a trage putin de noi. Ne uitam cu drag in urma, la toate aceste zile pline, la tot ce am vazut, la tot ce au invatat copiii, la toate momentele petrecute impreuna. Si da, e drept ca Japonia poate fi prea stimulanta, avand atat de multe de oferit iar noi vrand sa indesam totul in nici doua saptamani de vacanta. Si daca in mod normal as spune ca prefer un ritm mai linistit al vacantelor, de data asta mi s-a parut foarte potrivit ritmul acesta mai alert. Cu mentiunea ca a treia vizita in Japonia chiar va include un itinerariu mai linistit si un program mai putin pe alergatura (asta desigur, inseamna ca nu vom mai merge in niciunul dintre orasele in care am fost acum, ci in orase si sate complet noi).