In teorie, stiam foarte bine de la soferul de la hotel si din recomandarile citite in recenzii ca cele mai bune intervale orare pentru a vedea navele trecand prin Canalul Panama (la Miraflores Locks) sunt fie dimineata devreme (maxim 8:30), fie dupa amiaza (dupa 16:00). Cand de altfel trec… nave 🙂 In practica, zapaciti de temperatura Anastasiei, am omis cu multa eleganta acest important detaliu si am ajuns la Miraflores Locks chiar in afara acestui interval, cand nu era nimic. Nici nave, nici turisti, nici nimic, pustiu complet. Daca de obicei nu am “tinte” precise atunci cand calatorim si nu tin mortis sa vedem o atractie anume (sau daca tin nu e nicio suparare daca se intampla sa nu reusim sa vedem un loc de pe lista), de data aceasta chiar am simtit o urma de regret. Pentru ca serios acum… primul lucru pe care il stie mai oricine de pe acest pamant despre Panama este ca exista asa numitul Panama Canal. Una dintre marile minuni ale lumii moderne. O complicatenie inginereasca de zile mari, o nebunie de proiect (foarte controversat de altfel) care a legat cele doua oceane, Atlantic de Pacific. Unicul mod in care acestea comunica (exceptand desigur extremitatile nordica si sudica), scurtand enooooorm de mult traseul navelor (deci timp si bani salvati) si diminuand riscurile calatoriei (apele din sudul Americii de Sud, traseul standard de ocolire a Americilor inainte de canal, sunt foarte agitate si periculoase). Deci… parca da. Regretam ca nu am reusit sa vedem canalul si ecluzele spectaculoase construite de-a lungul celor 82 de kilometri sapati si umpluti cu apa (ecluze si/sau lacuri artificiale). Pentru ca ce s-a realizat acolo e cu adevarat un spectacol ingineresc. Ai zice ca ce mare lucru sa sapi pamantul tac-pac si sa conectezi doua oceane, insa nebunia a fost data tocmai de faptul ca cele doua oceane au nivelul apei diferit iar pentru a strabate acea portiune de istm a trebuit sapat si un munte. Si nu a fost atat de simplu de sapat, de aici si nevoia de a ridica si a cobori navele pe traseu si de a construi lacuri artificiale care sa aiba rol de rezervor pentru canal. Cand vedeam filmulete cu traversari ale navelor prin canal, cum intrau in ecluze si asteptau ca apa sa se ridice sau sa coboare, mi se parea ca acest intreg proces dureaza ore in sir. Insa fiecare ecluza se umple sau se goleste in nici 10 minute. Nava e urcata sau coborata, se deschid portile ecluzei si merge mai departe. Prin urmare, pentru a ajunge dintr-un ocean in altul, prin canalul Panama, e nevoie de opt-zece ore.

Si oricum a fost un proiect foarte greu de pus in practica, inceput initial de francezi (si oprit din cauza complexitatii si costului proiectului si a… coruptiei, desigur) si terminat apoi de americani. Care au si detinut controlul acestui timp de aproape 100 de ani. Nu doar ca s-au pierdut nenumarate vieti la construirea canalului, din cauza bolilor tropicale (nici macar nu au fost contorizate corect aceste pierderi, vietile oamenilor de culoare nu au fost considerate relevante si nu au fost luate in calcul – incredibil…) dar chiar si cand a fost gata, nu era al panamezilor (nici canalul, nici banii). Deci chiar daca intregul proiect a fost gata in 1914, abia in 1999 s-au putut bucura panamezii de el si de avantajele financiare pe care le aduce.

Cel mai popular loc pentru a vedea canalul Panama este ecluza Miraflores (Miraflores Locks), cel mai aproape de capitala, unde am vrut sa mergem si noi. Cel mai… “pentru turisti”. Cu magazin de suveniruri, cu film 3D, cu cafenea si restaurant, tot tacamul 😀 Am fi putut alege si alte locuri de pe canal, insa ar fi fost cam greu accesibile pentru noi, cu copii mici. Bineinteles, exista o multime de tururi, excursii, croaziere pe canal (prea multe am zice noi, ne-am pierdut in atatea optiuni) insa ni s-a parut cel mai simplu sa il vedem pe cont propriu, cu taxiul luat din fata hotelului (10-15 USD). Totusi… sunt sigura ca cei din tururi si excursii ne-ar fi adus la canal la orele potrivite pentru a vedea navele, nu cum am nimerit noi hahaha.

In orice caz, ne-am consolat cu gandul ca am reusit sa vedem franturi din canal atat din avion (in drumurile spre si din Bocas del Toro), precum si din turnul de observare din Gamboa, cand navele treceau prin lacul artificial Gatun (nu erau ecluzele faimoase, dar macar ne-am facut o idee). Restul zilei l-am petrecut in Casco Viejo, in cautare de pollera si mole (am continuat cu aceasta obsesie pana la finalul calatoriei iar in final singurul suvenir ales a fost un colier lucrat manual). Iar seara am luat cina intr-un restaurant din apropierea hotelului, Hacienda Real se numea, unde am avut o ultima cina foarte draguta, cu mancare traditionala. Ba chiar ne-au cantat si niste mariachi la masa, un grup de trei barbati mexicani, cu totii trecuti de 80 de ani. Au fost foarte simpatici si chiar ne-au facut seara mai draguta, chiar daca ne cantau melodii de pe la ei de acasa, nu din Panama.

Aaaah, si finalul. Concluzia aceea succinta care spune clar daca ne-a placut sau nu in Panama. Alb sau negru, da sau nu. E tare greu sa dai un verdict atat de radical despre o tara atat de complexa. Da, mi-a placut enorm, chiar daca pe alocuri, mai ales in Panama City, nu m-am simtit chiar confortabil. Desigur, pe Cinta Costera, printre frumusei si frumusele alergand, cafenele si restaurante, zgarie nori si apartamente de lux, totul parea ireal de frumos. Dar extrem de aproape de tot acest luciu se aflau maldare de gunoaie, inclusiv pe pasarela de pietoni care traversa bulevardul principal, paralel cu Cinta Costera. Panama City, la fel ca multe alte orase din America Centrala si de Sud (nu stiu de ce generalizez, am vazut doar Rio de Janeiro in plus fata de Panama City), este un oras al contrastelor. Iar asta nu cred ca imi place tare mult, chiar daca asa devine un oras intrigant, interesant, captivant. Asadar, Panama City vine cu zgarie nori inalti si luxosi la pachet. Dar si maldare de gunoaie pe pasarela de pietoni care traverseaza bulevardul lor principal. Vine cu barci amarate de pescari in port, dar si cu iahturi opulente. E o amestecatura interesanta si intriganta. Si cand ma gandesc ca eu ma asteptam sa gasim o tara cu adevarat “in dezvoltare”. Mai ca tarile est europene. Silly me. Cand companiile se lupta sa castige licitatii ca sa sara navele cozile de asteptare la canalul Panama (unele dintre acestea ajungand si la 4 milioane de dolari – “hesus”!), cand se spala banii obtinuti din surse dubioase construind zgarie nori inalti de zeci de etaje, cu apartamente luxoase care nici nu ajung sa fie vandute, cand se obtin (multi, foarte multi) bani din turism si cand coruptia e in floare… dai de o capitala care te surprinde, fie ca iti place, fie ca nu. O capitala bogata acolo unde trebuie si foarte saraca in rest.

Nu stiu ce parere sa am despre Panama City. Mi-a placut si nu prea, in acelasi timp. In schimb restul locurilor vizitate in aceasta vacanta mi-au placut enorm si o spun cu certitudine. Si insula Contadora, de bogati, dar mai ales Isla Colon din Bocas del Toro, unde parca s-a oprit timpul in loc pentru tot grupul nostru. Ne-a luat un pic sa intelegem ideea acestei insule din arhipelagul acesta faimos, am bombanit drumurile proaste, infrastructura inexistenta, mizeria si gropile uriase prin care am fost nevoiti sa trecem, insa la finalul zilelor… locul acesta a fost locul in care am mers desculti toata perioada cat am stat acolo, unde am mancat zi de zi in aceleasi locuri si unde am vazut planctonul bioluminiscent, parca scos din complet alta lume. Mi-a placut Panama, in ciuda tuturor lucrurilor pe care nu le-am inteles despre tara aceasta. M-as intoarce? Da. Poate nu in urmatorii 3-5 ani, dar cu siguranta mi-as dori sa ne intoarcem. Inca am capsa pusa pe San Blas, parca nu pot concepe sa nu vad insulele acelea in viata asta! 😀