Iata cum de-a lungul ultimilor ani s-au strans deja patru articole pe blog despre mersul nostru la schi. Niste jurnale de care sunt tare mandra, pentru ca documenteaza tot parcursul nostru (si al copiilor) de patru ani incoace. In februarie 2023 ne incumetam pentru prima oara sa mergem in Poiana Brasov si sa testam daca i-ar placea lui Alexei (care avea 4 ani si jumatate la acel moment) sa puna schiurile in picioare. Nu aveam niciun fel de asteptare, ba dimpotriva, avand in vedere contextul nostru de familie de habarnisti in ale schiatului, eram destul de convinsa ca va fi o incercare de moment si ca ne vom continua linistiti vietile, fara sa aspiram vreodata vreunul dintre noi la a invata sa facem vreun sport de iarna. Insa he proved us wrong, si nu doar el, ci si surioara, care la acel moment avea doar un an si sapte luni. “Cine isi pune copilul pe schiuri la un an si sapte luni?!” m-am intrebat inclusiv eu, si adevarul e ca n-am avut nicio clipa acest intentie. Dar n-am avut de ales, si-a dorit si ea, vazandu-si fratele pe schiuri. Nu a contat ca doar a alunecat pe schiuri in bratele instructorului in acele cinci prime zile la schi, si ca probabil nu a invatat ceva anume, dar ni s-a parut ca s-a familiarizat cu ideea de clapari (sau ghete de astronaut, cum pareau initial), schiuri, partie si toata rutina aceasta de echipare (care mie una, ca adult, mi s-a parut extrem de obositoare si coplesitoare la inceput). Lectiile din acel an au fost scurte, maxim 30-40 de minute rezistau copiii la acel moment. In acel an nu a fost nicio sansa pentru mine sa incep lectii de schi si eu, copiii erau prea mici ca sa pot lipsi de langa ei. Cu toate acestea, am avut o scurta (foarte scurta) ora de schi mai mult vorbita (15 minute maxim am stat), in care am prins cateva notiuni de baza, cum sa ma echipez, cum sa tin schiurile pe partie si cam ce este plugul.

In anul urmator, in februarie 2024, a urmat cea de-a doua vacanta la schi, in acelasi loc, la aceeasi scoala de schi, cu aceiasi instructori. Aveam deja un alt mindset, deja imi inflorise in minte ideea ca intr-adevar, chiar am putea face asta (sa invatam sa schiem cu totii). Copiii au evoluat destul de mult in acele zile, a crescut un pic timpul pe partie (incepusera sa reziste aproape de o ora completa) si chiar si eu am reusit sa fac un mic progres (dar mic, aveam inca de vindecat niste traume mai vechi legate de schiat). Si oricum, un sport nou invatat la 37 de ani nu se asimileaza la fel de usor ca la 5, respectiv 2 ani si jumatate. Nu am fortat procesul de invatare, nu am insistat sa faca multe ore pe zi de schi si cred ca pentru prima oara am simtit ca avem un avantaj in faptul ca nu stiam sa schiem: nu puneam presiune deloc pe copii, ii lasam in ritmul lor (ceea ce e posibil sa fi contat enorm in atitudinea lor fata de schiat, chiar daca progresul era negresit mult mai lent fata de alti copii cu parinti schiori).

In cel de-al treilea an, in februarie 2025, ne-am gandit destul de serios daca e cazul sa mergem din nou in Poiana sau daca am fi pregatiti de o vacanta la schi in Austria/Italia. Am conchis destul de repede ca nu eram inca pregatiti si am ales optiunea cunoscuta si sigura pentru noi. A fost primul an in care l-am inscris pe Alexei la o scoala de tabara (organizata de aceiasi instructori de la Nevacademy). A fost o experienta interesanta pentru el, pentru ca pentru prima oara a facut lectii de schi in acelasi timp cu alti copii (grup de aproximativ 20 de copii, de nivel si varsta diferite, impartiti pe grupe) si a stat pe partie multe ore consecutive (programul taberei incepea la 10:30 si se termina la 14:30, desigur cu ceva pauze de relaxare intre). A invatat foarte multa tehnica in acea tabara si a progresat destul de mult fata de anul precedent. Anastasia cea neinfricata a facut si ea progrese, a fost primul an in care a mers singura pe schiuri (fara sa fie sustina de instructor), la 3 ani si jumatate. Andrei a incercat si el cu placa cateva zile, insa din cauza unei accidentari a fost nevoit sa opreasca lectiile. Iar eu… am continuat pentru al doilea an consecutiv lectiile de schi si am simtit pentru prima oara ca imi doresc cu adevaray sa invat. Chiar daca eram in continuare foarte tensionata si incordata pe schiuri, am reusit sa cobor de multe ori partia Bradul si o data partia Drumul Rosu, cea de sus, de pe munte.

Si iata si cel de-al patrulea an, ianuarie 2026. In care Alexei urca singur cu teleschiul, coboara partia Bradul de sus fara pic de ajutor, se duce cu instructorul pe Drumul Rosu si nu are niciun moment de cumpana. Nu imi dau seama cat de tehnic e felul in care schiaza Alexei, insa imi pare ca ii place enorm de mult si ca o face cu o relaxare care mie una chiar imi trezeste invidie. Anastasia a continuat si ea sa faca progrese, chiar daca inca nu este independenta (nu foloseste singura teleschiul si inca mai are nevoie de un pic de ajutor si ghidaj cand coboara partia Bradul). Eu simt pentru prima oara ca nu mai mor de teama cand ajung pe partie. Nu ma mai sperie teleschiul si am inceput sa ma bucur de schiat. Scopul meu este destul de simplu, nu imi doresc sa ajung sa cobor orice partie, nu imi doresc sa merg cu viteza sau sa explodez de adrenalina cand parcurg o partie. Vreau sa cobor doar partii usoare, albastre, cu bucurie si relaxare, fara sa imi fie teama. Acesta este singurul meu scop. Munca mea e mai degraba psihica decat fizica, pentru ca aveam (si inca mai am uneori) blocaje puternice (pe care slava cerului, incep sa le depasesc mai usor).

Anul acesta a fost primul an in care am stat mult mai mult pe partie. Daca in anii precedenti (exceptand tabara lui Alexei din 2025, care chiar a fost destul de intensa ca program), copiii stateau maxim o ora pe partie, dimineata, anul acesta am reusit sa stam fiecare cate 1,5 – 2 ore dimineata, si cel putin 1,5 ore dupa amiaza. Ei cu instructorii lor, eu cu instructorul meu sau singura (dimineata faceam lectii cu instructorul, dupa amiaza incercam sa exersez si sa aplic ce mi s-a spus la lectie). A fost primul an in care chiar n-am avut nicio grija cu copiii, fiecare avea programul sau, eram cu totii pe partie in acelasi timp dar fiecare exersa in ritmul sau. Inca nu cred ca as putea sa merg singura pe partia de sus (doar cu instructor) si imi este foarte teama de ideea de a merge singura cu Alexei pe partie. Cel mai probabil el s-ar descurca foarte bine dar faptul ca stiu ca nu il pot ajuta in cazul in care ar avea o problema, ma impiedica sa incercam trasee mai curajoase. Cu toate acestea, desi din exterior pare ca facem mereu acelasi lucru (si probabil chiar facem!) si ca progresul nu e remarcabil, imi pare ca totusi crestem de la an la an. Si sper ca din anul urmator sa reusim sa mergem pentru prima oara si intr-o vacanta la schi in afara Romaniei.

Nu fac acest sumar pentru a incuraja oamenii sa isi dea copiii la schi de cand sunt bebelusi. Sunt foarte de acord cu faptul ca nu e neaparat prima optiune in planurile parintilor sa investeasca si timp, si bani, pentru a merge la schi cu copiii foarte mici, mai ales cand niciunul dintre parinti nu are habar sa tina schiurile in picioare. Nici eu nu stiu de ce am facut-o exact, a fost probabil o dorinta interioara (exteriorizata in mod bizar) de a le deschide copiilor un drum mai usor catre o pasiune pentru un sport de iarna, o dorinta de a avea un pic de varietate in calatoriile noastre (si de a nu mai evita in mod constient perioada de iarna, in care deseori fie hibernam, fie plecam undeva la soare si plaja) si poate cea mai importanta, dorinta de a avea un motiv in plus de a ne conecta ca familie.

Chiar daca progresele noastre, ca familie, nu sunt colosale, am simtit ca am depus un efort destul de mare de-a lungul anilor pentru a invata sa ne bucuram de acest sport. Desigur ca am fi putut sa ii lasam pe copii sa invete mai incolo sau chiar la maturitate sa schieze si sa nu trecem prin toata aceasta “chinuiala”, insa ma bucur foarte mult ca am avut consecventa aceasta de-a lungul ultimilor patru ani. Si cred ca va conta, si pentru noi, dar mai ales pentru ei, copiii. Sunt sigura ca undeva in mintea lor se construieste un zid, caramida cu caramida, in fiecare an in care insistam sa mergem la schi. Nu putem merge mai des, nu ne este usor si nici foarte accesibil sa mergem de mai multe ori pe sezon, insa chiar si asa, cateva zile in fiecare iarna, cred ca vor sadi in fiecare dintre copii o pasiune pentru sportul acesta. Si daca nu va fi pasiune, va fi obisnuinta. Nu vor ajunge la 37 de ani speriati de bombe pe schiuri, nestiind cum sa coboare o partie albastra. Vor fi familiarizati cu ideea de schiuri, clapari, partie, zapada de toate tipurile si in toate conditiile. Si zic eu ca vor fi fost niste lectii pretioase si niste abilitati dobandite de mici.

Si vreau sa tin cont de un lucru extrem de important pentru mine. Eu nu mi-am dorit niciodata sa schiez, pur si simplu nu m-a interesat deloc, absolut deloc, aceasta activitate. Puteam trai perfect linistita fara sa ma urc pe munte, fara sa fi pus in viata mea schiurile in picioare, fara toata trambalarea asta logistica si fara cheltuielile (mari) aferente. Dar. Datorita copiilor si entuziasmului lor cu care au imbratisat acest sport, am inceput usor, usor, sa imi doresc sa invat si eu. La fel cum am facut si cu mersul pe bicicleta, am inceput sa invat un sport nou la maturitate, alaturi de ei. Nu este un lucru usor de inteles pentru o persoana care a crescut pe schiuri. Nu pare mare lucru, nu pare mare realizare si poate ca nu sunt tocmai firesti entuziasmul si mandria pe care o simt cand scriu aceste randuri. Insa pentru mine pare o adevarata victorie in viata si o lectie foarte importanta, pe care imi doresc sa o transmit si copiilor: niciodata nu e prea tarziu sa inveti un sport nou. De fapt niciodata nu e prea tarziu sa inveti un ORICE nou 🙂