Ziua 3

A cea de-a treia zi ne-am incercat din nou norocul cu Lago di Braies, de data aceasta mergand direct cu autorulotele (15km distanta de camping). Am incercat sa fim cat mai matinali posibil, ca sa putem prinde locuri in parcare. Nu se poate campa la lac, chiar daca exista mai multe spatii de parcare, insa se poate intra in parcare cu autorulota (la parcarea P4). Din pacate, chiar si dimineata devreme (adica 9-ish) nu am reusit sa gasim loc de parcare, erau toate ocupate complet. Asa ca Andrei ne-a asteptat in parcare, cat timp eu si copiii am vizitat putin lacul. Este poate ca cel mai renumit lac din zona Dolomitilor, cunoscut pentru culoarea superba a apei (turcoazul acela impresionant) si imprejurimile frumoase (muntii care se oglindesc in lac, casuta de lemn de pe lac si barcile acelea frumoase din lemn care chiar fac locul acesta sa lara desprins din povesti). Se poate merge usor in jurul lacului (e un traseu usurel de aproximativ 4km, erau familii chiar cu carucioare pe acolo). Noi l-am prins insa foarte aglomerat, insa era de asteptat. Este un lac foarte popular, are parcare la cativa metri de el, e usor accesibil, e foarte frumos, apare peste tot in recomandari, deci e firesc sa fie arhiplin (cred ca oricand, nu doar vara).

Dupa Lago si Braies am pornit catre urmatoarea destinatie: camper stop-ul Area Sosta Camper Misurina, unde planuiam sa ramanem o noapte. Nu este un camping, ci doar o parcare pentru autorulote (vizavi de parcare este totusi un camping, Camping Alla Baita, unde ne-ar fi placut sa oprim dar nu am gasit deloc locuri). De aici puteam ajunge foarte usor la renumitele stanci Tre Cime di Lavaredo, unele dintre cele mai iconice varfuri din arcul alpin (parte din patrimoniul Unesco) la care ne doream foarte mult sa ajungem. Fiind cu copiii, am ales poate ca cea mai usoara varianta de a ajunge la stanci, am luat autobuzul din fata camper stop-ului (10 euro de persoana dus intors), care ne-a lasat sus, chiar la Rifugio Auronzo. De aici am facut un traseu scurt si usor de 1,8km dus pana la refugiul Lavaredo (ambele refugii aveau restaurante, terasa si facilitati, nu erau simple refugii montane). Insa chiar si traseul acesta scurt si usor ni s-a parut impresionant. Cele trei varfuri sunt spectaculoase, cu formele lor neslefuite (varful Cima Grande are 2999m inaltime, varful Cima Ovest are 2973m inaltime iar varful Cima Piccola are 2857m inaltime). Nu stiu daca are cineva indrazneala sa urce pe ele (presupun ca da), insa noi ne-am multumit sa le privim de la distanta.

Este insa de mentionat faptul ca privelistea de aici nu e cea faimoasa de pe internet (unul dintre varfuri nu se vede de la Rifugio Auronzo). Pentru a vedea privelistea faimoasa cu varfurile unul langa altul trebuie ajuns la Forcella Lavaredo (inca 15 min de mers pe jos fata de traseul facut de noi) si de acolo la Rifugio Locatelli (Dreizinnenhütte) de unde se vede privelistea faimoasa (info aici). Si desigur, exista si alte variante de ajuns la puncte de belvedere superbe cu Tre Cime, insa unele sunt trasee mai dificile, mai tehnice, chiar via ferrata.

Cand ne-am intors ne-a prins ploaia in autobuz (daca am mai fi stat pe munte, ne-ar fi prins pe traseu) si a tinut ceva timp. O ploaie puternica, care ne-a tinut un pic in autorulote. Insa cum s-a oprit, baietii au plecat in jurul lacului Misurina (un traseu foarte, foarte usor, renumit ca fiind unul dintre cele mai usoare trasee din Dolomiti, cu o lungime de 2,6 km). Lacul este cunoscut ca fiind cel mai mare lac din Dolomiti si si-a castigat notorietatea datorita reflexiilor superbe ale muntilor in apa lacului (cam cum erau mirror lakes-urile in Noua Zeelanda). De aici se pot vedea stancile Tre Cine (care par niste piramide maiestuoase). Spre deosebire de “fratele” mai faimos ai poate pe buna dreptate mai frumoa, Lago di Braies, Lago di Misurina era liber. Linistit, fara aglomeratie, fara agitatie, iar asta ne-a placut enorm.

Ziua 4

In dimineata celei de-a patra zi in Dolomiti, am mers sa inconjuram lacul Misurina cu totii. Am fi vrut sa inchiriem o barca de lemn (la fel ca cele de pe Lago di Braies) sau o hidrobicicleta, insa centrele de inchiriat nu erau inca deschise (teoretic, sezonul oficial de vara nu incepuse inca, desi era o calduraaaa si o vreme fix “de sezon”). Asa ca am inlocuit plimbarea cu barca cu o urcare cu telescaunul numit Seggiovia Col de Varda (porneste chiar de la lac), pana la refugiul Rifugio Citta di Carpi, aflat la 2100m inaltime. Am urcat 15 minute in telescaunul cu doua locuri si am ajuns in varf de munte unde se vedeau superb imprejurimile. Inca o data, muntii Dolomiti ne-au dat pe spate. E fascinant ce forma au, cat pot fi de impunatori, nesflefuiti si de inalti (cel mai inalt varf din Dolomiti masoara 3343m). Am coborat apoi si am facut inconjurul lacului, incet, bucurandu-ne de liniste. Ceea ce era mare lucru pentru noi, avand in vedere faptul ca tot ce am vazut in Dolomiti pana in acel moment era foarte aglomerat. Mi-as dori atat de mult sa reusim sa revenim in aceste locuri toamna, cand este mai frig si poate mai putina lume. Tot ce am vazut zilele acestea ne-a facut pofta sa ne intoarcem, intr-o perioada mai linistita, in care sa ne bucuram pe deplin de natura si de toate minunatiile pe care le-am vazut acum (un pic grabiti, un pic stresati, un pic cam tensionati uneori din cauza aglomeratiei).

Dupa plimbarea in jurul lacului am plecat de la camper stop-ul Area Sosta Camper Misurina catre Val Gardena. Cu totii din grup ne doream sa ajungem si in zona aceasta a Dolomitilor, renumita de altfel pentru schiat, pentru peisajele superbe si cultura ladina. Da, nu am scris gresit, ladina, nu latina 🙂 Limba ladina este una dintre cele trei limbi vorbite in Dolomiti, pe langa italiana si germana (insa nu e vorbita in toata zona Dolomitilor, ci doar in unele dintre vai, printre care si Val Gardena), iar intreaga cultura ladina este un mix interesant de influente latine si germanice. Inclusiv la mancare! Nu era nimic ciudat sa vezi in meniul aceluiasi restaurant carnati, mancaruri din cartofi dar si paste si Aperol 😀

Val Gardena este o vale extrem de renumita din Italia, Tirolul de Sud, din muntii Dolomiti, unde se vine de regula schi sau pentru drumetii. Sau pentru peisajele absolut superbe din munti. Sunt trei statiuni de ski in aceasta vale: Selva Val Gardena, Ortisei si Santa Cristina iar planul nostru era sa campam intr-una din ele. Gasisem trei camper stop-uri/campinguri unde am fi putut ramane peste noapte. Un camper stop in Santa Cristina (o parcare fara facilitati, la 20 euro, aceasta), campingul Camping Seiser Alm (40 euro, acesta) sau Campingul Gamp (aproximativ 80 euro, acesta). A fost destul de surprinzator sa vedem ca in general, campingurile in zona aceasta, Tirolul de Sud, sunt mai costisitoare chiar si decat cele mai aratoase campinguri din Tarile Nordice. Nu ne asteptam, dar se explica destul de usor de ce se intampla asta: cererea e uriasa (modul acesta de a calatori, cu autorulota/rulota/camper-ul este extrem de popular in zona si in tarile vecine), au facilitati destul de bune (multe au piscina, spa, restaurante) iar costul campingurilor de regula include costul locului pentru autorulota, plus costul per persoana (nu la toate insa). Am ales in final sa mergem in primul camper stop (aceasta), aflat in statiunea de schi Santa Cristina.

De la lacul Misurina pana in Val Gardena am trecut prin frumoasa Cortina D’Ampezzo, de asemenea o statiune foarte renumita pentru schiat. Iar apoi am avut de parcurs un drum absolut superb (dar cumplit de greu pentru autorulota) prin pasul Pardoi si pasul Gardena. Drumul era un Paradis pentru orice pasionat de condus sau pentru orice motociclist (era plin de motociclete pe drum!). Curba dupa curba, stranse, ace de par superbe dar care ne-au dat multe batai de cap. Nu mi se face rau niciodata in masina, insa drumul acesta a reusit aceasta performanta. Cu siguranta parerea ne-ar fi fost diferita daca am fi fost cu masina mica insa asa, cu autorulota, a fost o provocare. Am facut un drum de aproximativ doua ore in aproape patru! Era nevoie sa mergem cu viteza destul de mica iar curbele atat de stranse ne-au dat mari emotii. Clar nu l-am recomanda pentru autorulote, cel putin nu vara, cand este si foarte aglomerat (foarte multe masini, motociclete si biciclisti). Ceea ce ne-a facut sa reconsideram planul de a merge pe Stelvio Pass in vacanta aceasta 🙂 Ar fi fost frumos si foarte interesant (si cu siguranta pe bucket list-ul tuturor celor pasionati de condus, dar… am conchis cu totii ca ar fi fost prea riscant pentru niste masini atat de mari si grele.

Am ajuns intr-un final in camper stop-ul din Santa Cristina si pentru ca era inca devreme, am mers sa vedem statiunea. Si ne-a placut tare mult! Un satuc de munte superb, inconjurat de munti (de aici se vad muntii Sassolungo, tot parte din Dolomiti). Cu niste cladiri adorabile (cu influente austriece puternice, aproape nimic italian nu am gasit in acest satuc), cele mai multe dintre ele pictate cu fresci ce reprezinta scene religioase sau istorice (tot parte din cultura ladina). In zona aceasta sunt foarte populare sculpturile in lemn (si Alexei si-a luat un suvenir superb din Val Gardena, o prastie cu o sculptura cu caine pe ea, superba!) si picturile acestea complexe de pe cladiri. Arata superb! Si inca nu aveam idee despre cum arata satul vecin, Ortisei, care avea sa ni se para inca si mai impresionant la acest capitol (al picturilor pe cladiri)!

Si tot in acest satuc am vorbit despre circuitul de schi Sellaronda, din imprejurimi, care poate fi accesat chiar din satucul Santa Cristina. Circuit unde am inteles ca este un domeniu schiabil enorm, extrem de frumos. Nu stim mai nimic despre schiatul in Europa, fiind incepatori care nu au incercat sa schieze niciodata altundeva decat Poiana Brasov, insa povestile auzite in aceasta vacanta ne-au cam trezit interesul. Lumea asta a schiului parca e o lume complet noua pentru noi, avem atat de multe de descoperit 🙂