Acum zece ani am decis sa stam mai mult timp in Tokyo si mai putin in Kyoto, insa acum, avand la dispozitie 9 zile pentru ambele orase, am ales sa alocam 5 zile pentru Kyoto si 4 pentru Tokyo. Si chiar daca nu am simtit ca au fost suficiente (am fi putut sa mai stam inca o saptamana in fiecare locatie), credem ca am luat decizia corecta. Tokyo, spre deosebire de Kyoto… e nebunesc. Cred ca asta spuneam cel mai des ori de cate ori ajungeam in vreo statie de metrou/tren sau in vreo intersectie extrem de aglomerata: “Orasul acesta e nebun, pur si simplu nebun!”. Si intr-adevar nu de putine ori ne-am simtit coplesiti de acest oras, nu de putine ori ne-am ratacit, nu de putine ori ne-am simtit frustrati ca nu intelegeam sistemul lor de transport, pe unde sa iesim, pe unde sa mergem. Tokyo chiar e o nebunie curata. Un oras de 37 de milioane de locuitori incluzand zona metropolitana (sursa). Un oras cu de doua ori populatia tarii noastre intregi. Sau ca sa schimbam putin perspectiva… un oras care are aproape intreaga populatie a Canadei, o tara uriasa (Canada are ~40 de milioane de locuitori). Un oras in care oamenii “misuna” stanga-dreapta, un oras intimidant, supra-stimulant. Dar in acelasi timp, un oras de care devii dependent, care iti place chiar si cand nu iti place, care te atrage si te fascineaza. Fenomenul Tokyo.

Am ajuns in Tokyo pe 3 mai 2025, dupa prima noastra calatorie cu trenul Shinkansen (despre care am povestit aici). Si primul contact cu nebunia orasului a fost gara din Tokyo Station. Unde desigur, ne-am ratacit, pentru ca nu ne-am dat seama din Google Maps ce tren/metrou sa luam inspre cazare. Am cerut indicatii, ne-am intors de trei ori prin acelasi loc si intr-un final am inteles. Si nu e de mirare ca e atat de coplesitor, pentru ca sistemul lor de transport este si extrem de mare, si extrem de complex (lucru pe care nu l-am simtit DELOC in Kyoto si nici macar in Osaka, unde totul era dimensionat in limitele noastre de intelegere/acceptare :D). In Tokyo, hartile mijloacelor de transport in comun (tren/metrou) arata ca o increngatura de linii colorate, te doboara din primul moment in care le privesti. Si apoi, cand incepi sa aprofundezi, realizezi ca nu doar ca sunt multe si colorate si greu de urmarit, daaaar exista si companii diferite ale acelorasi linii (lucru care pe noi chiar ne-a bagat intr-o ceata din care greu am reusit sa iesim :D) iar biletele cumparate pentru unele dintre ele, nu functioneaza pentru altele.

Bun, toata aceasta mega confuzie de la inceput de calatorie in Tokyo face parte din experienta in Tokyo :)) Parca nu ar avea orasul farmecul sau daca am nimeri din prima trenurile sau metrourile care trebuie. Insa ce am invatat noi la final de calatorie (desi as putea sa garantez ca data viitoare cand vom veni in Tokyo ne vom lovi de exact aceeasi confuzie in prima zi) este ca orice calatorie in oras are nevoie de putina planificare. Adica nu intri in gara si vezi tu cu ce ajungi la destinatie 🙂 Iar planificarea aceasta noi ne-am facut-o cu Google Maps. Care este absolut fascinant de fabulos si nivelul de detalii pe care ni-l dadea (pretul calatoriei, linia de tren/metrou, numele statiilor prin care treci, platforma la care trebuie sa ajungi si chiar si vagonul in care sa intri ca sa iesi cat mai usor catre urmatoarea linie sau iesire de care ai nevoie). Fata de acum zece ani… ce este Google Maps acum este INCREDIBIL. Este cu siguranta cea mai folosita aplicatie de noi in Japonia, ne-a fost de mare, mare folos.

Cu chiu cu vai, cu doua rataciri si trei schimbari de trenuri si metrouri, am ajuns la apartamentul nostru. In Tokyo am ales sa inchiriem un apartament in care sa stam toti sapte, acesta. Desi ne-ar fi placut sa alegem cazari traditionale (mai ales noua, fetelor), am decis de comun acord ca nu are rost sa investim foarte mult in cazari, pentru ca aveam sa ne bucuram de ele foarte putin. Iar tiparul acestei vacante era de umblat de dimineata pana seara, cand aveam sa cadem de oboseala, iar a doua zi sa o luam de la capat (desigur, in termeni adaptati unei excursii cu copiii). Asa ca toate cazarile au fost relativ modeste, am insistat foarte mult sa fim foarte atenti la acest capitol. Nu au fost cazari inspirationale, frumoase, deosebite, de Instagram 🙂 Dar au fost ce ne-a trebuit pentru excursia aceasta iar data viitoare, cand vor fi si copiii mai mari, ne vom aventura la cazari si locuri mai traditionale 🙂 Apartamentul acesta ne-a fost de folos pentru ca era mare (lucru destul de rar intalnit in Japonia), avea si un micut loc de joaca pentru copii (care ne-a ajutat mult) si se afla foarte aproape de o statie de tren.

Ne-am bucurat tare mult ca am reusit sa rezolvam cu o parte din bagajele pe care le aveam, le trimisesem din Kyoto direct in Osaka (unde aveam sa ne intoarcem in ultima seara) cu un serviciu de curierat de la hotel (nu am folosit serviciul Yamato), ca sa nu ne mai chinuim sa le caram prin Tokyo. Si bine am facut. Nu doar ca ar fi fost extrem de complicat cu cele n schimbari de transport in comun, dar ar fi fost dificil si de mers pe strada cu ele. Trotuarele in Tokyo (de fapt in toate orasele in care am fost in aceasta excursie) au pavaje pentru nevazatori (sunt grozave, sunt efectiv peste tot, ceea ce usureaza enorm viata oamenilor cu deficiente de vedere), insa pentru roti (oameni in scaune cu rotile, copii in carucioare sau trolere carate pe trotuare) este destul de complicat de mers. Daca am fi avut de carat toate acele trolere, ne-am fi chinuit destul de mult. Din fericire insa, aceste servicii de transferat bagajele turistilor sunt extrem de populare in Japonia si functioneaza extrem de bine (sunt foarte sigure si eficiente, de multe ori ajung la destinatie inaintea turistilor – inca nu ne e clar cum :D).

Imediat dupa ce am ajuns la cazare, am lasat bagajele si am mers direct la ambasada Romaniei din Tokyo, ca sa votam (alta distractie cu schimbat mijloacele de transport in comun, insa am pus-o pe seama oboselii dupa ziua de transfer). Am observat ca zilele acestea de transfer intre orase ne-au fost negresit foarte grele. Si noua, adultilor, dar mai ales copiilor. Ne asteptam la acest lucru, nu a fost o surpriza, venisem pregatiti si pentru momente dificile (si din fericire, au fost mult mai putine decat ne gandeam ca vor fi). Iar dupa vot am mers direct catre intersectia Shibuya. Poate ca nu a fost cea mai inteleapta decizie sa mergem intr-un astfel de loc dupa o zi atat de grea si plina, insa ne tenta prea mult. Si eram relativ aproape (cam 40 de minute pe jos de la ambasada Romaniei).

Distantele in Tokyo sunt ceva de speriat :))) Este un oras care zici ca nu se mai termina. Un oras infinit in care oriunde ai vrea sa mergi, iti trebuie cel putin o ora pentru transport (ma refer la atractiile turistice). Cred ca acesta a fost si principalul motiv pentru care in Tokyo am ales sa alocam cate o zi pentru fiecare zona. Cand le vezi pe harta, iti pare ca hei, Shibuya e fix aici, langa Shinjuku. Iar Asakusa e la doua strazi de Tokyo Station si Imperial Palace. Iar TeamLab Planets e un pic mai incolo, peste apa. Cand in realitate… distantele sunt uriase. Si chiar daca calatoria in sine ne arata 50 minute – o ora (un timp destul de decent am fi zis noi), intotdeauna se adaugau cel putin 20 de minute, timpul in care ne dumiream noi unde sa intram, ce linie sa luam, si apoi unde sa iesim (mai ales ca eram destul de conditionati de faptul ca eram cu carucioarele si intotdeauna pierdeam foarte mult timp cautand lifturi in statiile de trenuri/metrouri). Si daca nu am fi avut cardurile Suica (cardurile de transport pe care adaugam bani si le scanam la fiecare intrare in tren/metrou/autobuz) am fi adaugat inca si mai mult timp calatoriilor.

Asa ca uneori, cand era posibil, incercam sa mergem pe jos, doar ca sa evitam sa mai schimbam nu-stiu-cate mijloace de transport in comun (ne oboseau foarte tare aceste transferuri). In Kyoto si Osaka a fost foarte posibil acest scenariu si am facut lucrul acesta ori de cate ori am avut ocazia, in Tokyo insa… e aproape de imposibil. Dar intre ambasada Romaniei si intersectia Shibuya erau “doar” 40 de minute de mers (tradus intr-o ora pentru grupul nostru un pic mai lent), dar ne-am bucurat de o plimbare destul de linistita pe strazile din Tokyo pentur am ales o ruta care evita bulevardele principale si am trecut prin niste zone chiar linistite (da, exista si zone linistite in Tokyo, desi pare tare greu de crezut :D).

Zona Shibuya e incredibila. Acela a fost momentul in care copiii nostri (in special Alexei) s-a indragostit de Tokyo. “Wow, Tokyo chiar e nebun!” a fost primul lucru pe care l-a spus cand s-a vazut in fata tuturor luminilor, muzicii, haosului din Shibuya. Este o atmosfera incredibila in acel loc, si chiar daca nu suntem noi cei mai mari fani ai aglomeratiei si galagiei, locul acesta te transforma, te face sa iti placa. Este fascinanta, nebuneasca, vibranta, dinamica, colorata, turbata. Nici nu pot descrie in cuvinte cat poate fi de impresionant locul acesta, chiar si cand il vezi pentru a doua oara 🙂 Am mers cu multimea, am traversat intersectia pe diagonala de doua ori, am privit toate acele reclame uriase, care iti iau ochii si ne-am inceput oficial vacanta in Tokyo cel nebunesc. Pentru ca nu cred ca exista un loc in Tokyo care sa aiba mai multa notorietate ca intersectia Shibuya (vorbesc din perspectiva unor turisti care vin pentru prima si/sau a doua oara in Japonia).

In urma cu zece ani fusesem la mult-prea-recomandatul loc de vazut intersectia Shibuya de la Starbucks. La acel moment nu era asa mare lucru sa prinzi un loc la geamurile care dau inspre intersectie, acum insa… nici nu luasem in calcul sa incercam. In schimb stiam de un loc deschis relativ recent (in ultimii ani), o terasa deasupra cladirii Magnet, de la etajul 8, de unde se vede spectaculos intersectia, insa in aceasta prima seara nu aveam suficienta energie pentru asta 🙂 Ne-am bucurat de Shibuya ca pietoni in multime si apoi ne-am indreptat spre apartament. Copiii au adormit in carucioare si in brate (asta desi nu era mai tarziu de ora 8-9), ceea ce avea sa devina un pattern al zilelor nebunesti in Tokyo 🙂

*** To be continued ***