ZIUA 6

A sasea zi in Kyoto a fost in sfarsit o zi mai domoala. Ce-i drept, e greu sa fii domol in Japonia, mai ales cand o vizitezi pentru prima oara (chiar si a doua, cum a fost cazul nostru). Inca am simtit si noi dorinta de a vedea multe, de a face multe, de a nu rata nimic. Si chiar daca in mod firesc un oras precum Kyoto ar trebui vazut mai in tihna (da, poate fi facut si in tihna, in ciuda aglomeratiei si popularitatii sale), chiar daca orasul acesta te indeamna sa o lasi putin mai moale, sa nu alergi de nebun sa vezi obiective turistice… parca e greu de acceptat invitatia asta de a o lua mai usor. Cel putin pentru noi a fost greu si nu prea am reusit sa rezistam tentatiilor de a vedea cat mai mult. Insa in aceasta a sasea zi… lucrurile s-au domolit de la sine 🙂

Asa ca am inceput ziua pornind usor, usor catre Templul Ginkakuji, Pavilionul de Argint. Aveam pe lista si templul-frate mai mare si mai ostentativ, Kinkakuji, Pavilionul de Aur, insa am preferat sa alegem optiunea mai modesta, mai putin “aurita”. Si bine am facut sa alegem asa, pentru ca templul acesta budist si gradina lui sunt superbe, foarte linistitoare si mult mai putin aglomerate.

Apoi am continaut in acelasi ritm linistit, mergand pe renumita alee Philosopher’s Path. Aleea aceasta pietonala este foarte apreciata in perioada ciresilor, cand intregul canal e acoperit de frunzele si florile ciresilor, ca un tunel superb. In urma cu zece ani am prins ciresii in plina floare, ba chiar un pic mai tarziu, cand incepeau sa se scuture. Si a fost atat de frumos sa ne plimbam pe aceasta alee si sa “ninga” cu petale din florile ciresilor! Insa vazuta si in afara sezonului de ciresi tot ne-a placut foarte mult. Mai ales pentru ca in perioada aceasta a anului zona prezinta mai putin interes pentru turisti, deci am prins-o libera, linistita, ca si cum ar fi fost vreun loc secret, nestiut de nimeni. Ne-am plimbat pe aleea principala, de langa canal, precum si pe micile stradute inguste si intortocheate, cu case traditionale. In ritm lent, linistit. Si a fost una dintre cele mai placute amintiri ale acestei vacante.

Pentru masa de pranz ne-am impus sa fim mai atenti si sa nu mai intarziem masa (pentru ca toate aceste amanari s-au simtit in comportamentul copiilor) asa ca am decis sa mancam la un restaurant din zona Philosopher’s Path (Restaurant Echigo Soba). Ceva extrem de micut, cu cateva mese normale si doua mese pe tatami. Am fost cu totii IN EXTAZ ca am gasit libere cele doua mese pe tatami si am mancat tare bine. Ne-am luat seturi cu mai multe mancaruri japoneze, supa soba, noodlesi yakisoba, a fost totul delicios!

Spre finalul zilei am mers in centrul orasului Kyoto, in zona de cumparaturi, zona mai vibranta a orasului, unde ne-am plimbat, am vazut ce branduri locale, japoneze exista si am facut cateva cumparaturi. Printre brandurile care ni s-au parut noua cele mai cautate am notat Uniqlo, Onitsuka Tiger (unde nici macar nu am putut sa intram pentru ca se intra pe baza de rezervare!) si Asics, brandul de incaltaminte sport japoneza. Nu am plecat de acasa cu gandul de a face cumparaturi asa ca am incercat sa fim foarte cumpatati la acest capitol.

ZIUA 7

Ei, iata ca a aparut in itinerariul nostru si o zi de facut… nimic 🙂 Nu pentru ca am planificat-o, ci mai mult pentru ca simteam nevoia unei astfel de zile. Ne-am plimbat prin centrul Kyoto-ului, ne-am uitat pe la magazine, ne-am luat gashapoane de la tonomate, am mancat unde am nimerit (si nu am nimerit tocmai grozav, la restaurantul Kasumi, dragutel ca aspect si decoratiuni si atmosfera, dar cu mancare asa si asa), ne-am rasfatat cu deserturi exagerate, am cautat KitKat-uri cu matcha si arome intalnite doar in Japonia (in Japonia, acestea sunt suveniruri clasice de corporatisti, interesant de citit articolul acesta) am mers la loc de joaca si… s-a dus ziua.

Cat despre suveniruri… in ultimii ani am incercat sa limitam suvenirurile cat am putut de mult. Din multe calatorii nici nu mai luam clasicele suveniruri (magneti, carti postale etc), insa din Japonia… ne-a fost greu sa ne tinem de aceasta regula. Nu ajungem foarte des in aceasta parte a lumii, suvenirurile din Japonia chiar sunt foarte frumoase (nu sunt doar clasicii magneti) si parca tentatiile sunt foarte mari. De la kimonouri/yukata (cele de interes pentru mine), la superba si extrem de estetica ceramica japoneza, betisoare de mancat (chiar daca acestea sunt la origini inventate de chinezi), sake (pentru cine il apreciaza, la noi nu a avut deloc succes nici acum, nici acum zece ani), ceai matcha sau kit-uri de facut ceai matcha, ceainice, papusi daruma (papusile acelea putin creepy, carora le desenezi un ochi atunci cand iti pui o dorinta si apoi il desenezi si pe al doilea cand dorinta se indeplineste), origami-uri si cate si mai cate. Toate sunt atat de dragute si de tentante, incat ne-a fost greu si noua (cu reguli destul de clare si stricte legate de bugetul alocat suvenirurilor) sa stick to the budget.

ZIUA 8

Ziua mutarii din Kyoto in Tokyo. Inainte de plecare am analizat atat de multe variante de a ajunge din Kyoto in Tokyo (autobuz, tren normal, Shinkansen, intors in Osaka si luat avionul, autobuz de noapte cu paturi) insa in final cea mai potrivita (desi nu cea mai avantajoasa) optiune a fost Shinkansen-ul. Calatoria pe timp de noapte ar fi fost prea grea pentru noi, trambalarea cu avionul ar fi durat prea mult (in Kyoto nu exista aeroport, trebuia sa ne intoarcem in Osaka), trenul normal ar fi durat prea multe ore, autobuzul de noapte ar fi fost prea incomod. Asa ca am conchis cu totii ca trebuie sa alegem Shinkansen-ul, mai ales ca avea sa fie o experienta in sine si pentru copii (si pentru noi de altfel pentru ca acum zece ani nu am apucat sa mergem cu acest tren).

Citisem ca in Shinkansen putem manca (spre deosebire de alte mijloace de transport unde mancatul nu este permis) si ca este o adevarata nebunie cu asa numitele bento boxes, cutii cu mancare (foarte buna de altfel). Dar partea cea mai draguta pentru copii e ca exista niste bento boxes in forma de tren Shinkansen! Am avut norocul sa gasim ultimele trei astfel de cutii si a fost mare bucurie pentru copii. Le-au si pastrat ca suveniruri. Drumul dintre Kyoto si Tokyo a durat doua ore, a fost o calatorie foarte usoara si placuta. Biletele le-au luat cu o luna inainte (si bine am facut, fiind Golden Week trenul a fost full, niciun loc liber). Si am avut un noroc fantastic de vreme buna, insorita, asa ca am vazut Muntele Fuji (mare lucru, pentru ca se arata destul de rar).

Odata ajunsi in gara din Tokyo am inteles toata confuzia oamenilor care ajung aici pentru prima oara (asta desi pentru noi era a doua oara :D). Nu am inteles nimic, unde sa mergem, ce transport sa luam, pe Google Maps vedeam ca trebuie sa ajungem la metrou, odata ajunsi acolo am fost trimisi la tren, era super, super aglomerat, noi toti cu multe bagaje si copiii… long story short, nebunie. A fost dusul rece pe care ti-l da Tokyo cand sosesti 🙂

Am ajuns la cazare (un apartament Airbnb pentru noi toti, 7 persoane), am lasat bagajele si am plecat spre ambasada Romaniei din Tokyo, ca sa votam. Apoi am mers catre Shibuya, sa vedem cea mai aglomerata intersectie din lume. A fost fascinant tot mixul acela de oboseala, de curiozitate, lumini, muzica, oameni, eram cu totii extrem de impresionati. Efectul Tokyo 🙂 Si cand esti praf de oboseala tot iti place agitatia lui 🙂

Pentru cina am esuat lamentabil. Desi aveam plina harta de restaurante salvate inainte de a pleca de acasa, fiind foarte obositi cu totii, am facut o alegere si nepotrivita, si scumpa, si deloc buna. Am mancat la un food hall intr-un mall din Shibuya, deloc japonez, deloc bun 🙂 Lectia invatata a fost sa avem in vedere sa mancam din timp, sa nu mai ajungem in punct critic de foame si sa alegem atat de rau 🙂

*** To be continued ***