ZIUA 4

Parca nu ne venea sa credem ca am ajuns in Kyoto! Dintre toate locurile pe care aveam sa le vizitam in Japonia, Kyoto era de departe cel mai asteptat. Orasul acesta ne-a entuziasmat atat de mult (si din amintirile de acum zece ani, si din toata documentarea pe care am facut-o pentru vacanta aceasta) incat in ultimul moment am decis sa “furam” o zi alocata pentru Tokyo si sa o transferam catre Kyoto. Prin urmare, aveam de petrecut cinci zile in Kyoto, pe care am fi putut sa le umplem destul de usor, la cat de multe ne trecusem in excelul acela pacatos si tentant (din cauza caruia faceam poate prea multe intr-o zi). Kyoto este dupa parerea mea, imaginea clasica care iti vine in minte atunci cand inchizi ochii si te gandesti la Japonia. Este tot ce poate insemna Japonia intr-un singur oras. Traditie, istorie, religie, temple budiste, altare sintoiste, gradini japoneze, ceainarii, geishe (de fapt mai corect spus, geiko, in dialectul din Kyoto) si maiko (geiko in training). Dar si un pic de nebunie si modernitate in centrul orasului. Un mix de de toate, ceea ce probabil il si face atat de apreciat si de faimos. Daca ar fi sa aleg un singur oras din cele vazute de noi (Tokyo, Osaka, Nara, Kyoto), clar as alege Kyoto. Fara sa ma gandesc de doua ori!

Prima zi in Kyoto a inceput extrem de atipic noua. Am pornit greu de la hotel dar am mers intr-o plimbare de aproximativ 30 minute, pe jos, catre Fushimi Inari. Am trecut prin niste cartiere interesante, deloc turistice, si am ajuns in nebunia de la Fushimi Inari, unul dintre cele mai importante si mai cunoscute temple sintoiste, cu mii de porti Torii, una langa alta, pe intregul munte Inari. Portile sunt donate (de catre persoane fizice sau companii) iar pe spatele lor sunt trecute numele donatorilor si anul in care s-a facut donatia. O poarta mica incepe de la 400.000 yeni (2500 euro) iar una mare ajunge pana la peste 1 milion de yeni (6000 euro). Portile toii se intalnesc intotdeauna la altarele sintoiste si sunt un simbol care marcheaza trecerea de la lumea normala, de zi cu zi, la lumea sacra. Se obisnuieste ca inainte de a trece pe sub o poarta torii sa se faca o plecaciune, in semn de respect fata de lumea sacra. Teoretic, intregul traseu de la Fushimi Inari ar fi durat cam trei ore (noua, cu copiii ne-ar fi luat probabil cinci), insa nu am avut in plan sa facem intregul traseu. Am facut what tourists do, am mers cea mai aglomerata parte, pana cand copiii au dat semne de oboseala, si ne-am intors. Ceea ce nu am recomanda nimanui, niciodata :)))

Insa dupa cum am spus in repetate randuri, excursia aceasta a avut cateva limitari fizice pentru noi, de care trebuia sa tinem cont. Eram impreuna cu copiii iar scopul nostru nu era sa avem noi o calatori spirituala, nederanjata de vreo vant. Scopul nostru era sa vedem impreuna, ca familie, niste locuri pe care le-am mai vazut si sa le transmitem copiilor interesul pe care noi, parintii lor, il avem pentru Japonia. Nu tineam mortis sa go off the beaten path, pentru ca ei, copiii, nu fusesera niciodata in aceste locuri. Nu era o calatorie pentru si despre noi, ci o calatorie de familie. Asa ca am ascultat deseori de limitele lor, de oboseala si supra-stimularea lor (si chiar si asa, tot simt ca am facut enorm de multe in aceasta vacanta). Prin urmare, faptul ca dupa aceasta vizita la Fushimi Inari copiii recunoasteau portile Torii pe strazi, in afise sau in suveniruri, faptul ca inca isi amintesc de doamna de la popasul de pe traseu care le-a dat tuturor titirezi din origami… e dovada ca am fost impresionati de acest loc (pe care inca il consider extraordinar de frumos, in ciuda popularitatii sale si aglomeratiei cumplite).

Dupa Fushimi Inari am mers pe jos, inspre templul Kiyomizu Dera, pe un drum de aproximativ o ora. De multe ori alegeam sa mergem in plimbare pe jos care o atractie sau spre hotel, ca sa evitam sa mergem cu transportul in comun (din cauza ca am prins Golden Week, transportul in comun, in special mersul cu autobuzul, chiar era chinuitor). Si ori de cate ori am facut asta, in ciuda faptului ca “pierdeam” mult timp mergand pe jos, am dat de niste locuri foarte frumoase. Si aici, imediat dupa Fushimi Inari, ne-am pierdut pe stradutele din zona, ne-am uitat la casele frumoase pe care le-am intalnit, ne-am oprit la temple mici si am incercat sa ne adaptam unui ritm mai usor. Pentru ca zona aceasta chiar te indemna sa o iei mai usor 🙂 Kiyomizu Dera este un templu budist extrem de renumit in Japonia, numele sau inseamna Templul/Manastirea Apei Pure (este parte din patrimoniul Unesco).

Apoi ne-am pierdut pe stradutele din cartierul Higashiyama, chiar langa templul Kiyomizu Dera, niste strazi superbe, dar foarte aglomerate. Cartierul acesta mi se pare cel mai frumos cartier din tot orasul Kyoto, iar strada care conecteaza templul Kiyomizu Dera de pagoda Yasaka, imaginea emblematica a acestui cartier), este poate ca cea mai frumoasa strada din cartier. In teorie, aicci ar fi sanse sa intalnim geishe (geiko) si maiko, insa noi nu am avut acest noroc 🙂 De fapt, cred ca sansele sa vedem geiko/maiko adevarate pe strada (nu turiste imbracate in haine traditionale si coafate si machiate ca gheisele) sunt aproape de zero 🙂 Acum zece ani, intr-una din zilele petrecute in Kyoto, chiar am avut sansa sa vedem o geiko (sau poate ca era maiko) in fata pagodei Yasaka, insa era o zi extrem de ploioasa, friguroasa si nu era nimeni pe strazi. In toata aglomeratia asta pe care am prins-o noi in Kyoto, sunt sigura ca nu am fi dat de nicio geiko/maiko. Zona aceasta este absolut superba, casele sunt minunate, stradutele inguste, magazinele traditionale, totul e o poveste in acest cartier.

Am cautat si magazinul de kimonouri vintage pe care il gasisem din documentarea noastra (Vintage Kimono AN Gion se numeste) si am reusit sa imi cumpar un kimono (cu greu am ales unul, pentru ca erau enorm de multe). Preturile mi s-au parut foarte bune, un kimono second hand incepea de la 1000 jpy (aroximativ 30 lei) si putea ajunge si la 50.000 jpy (aproximativ 1500 lei) in cazul celor din matase naturala, cu broderii sau picturi complexe. Mi se pare o idee grozava de suvenir din Japonia (pe langa ceramica, matcha si alte bunatati din Japonia). Iar in Kyoto chiar sunt mai multe optiuni de magazine de kimonouri vintage (noi am fost insa doar la acesta).

Spre finalul zilei am mancat un ramen in Gion si ne-am plimbat pe straduta Pontocho, cea ingusta si plina de restaurante, pana cand nu mai puteam de oboseala. Kyoto mi se pare ca are de toate. E un oras japonez complet, iti da cate putin din tot ce te astepti sa vezi in Japonia. Si poate ca din acest motiv am si vrut sa facem atat de multe lucruri, sa ne plimbam atat de mult, sa ne bucuram de fiecare loc pe care il descopeream. Itinerariul acesta al nostru, desi foarte comun (chiar nu ne-am abatut deloc de la locurile cele mai vizitate de turisti), nu ne da pauza 🙂 Eram incontinuu fascinati, ne bucura orice vedeam, orice mancam. Si Kyoto este un oras foarte aglomerat, impanzit chiar de turisti. Strazile din Higashiyama chiar au fost coplesitor de aglomerate, dupa cum se vede si in pozele de mai sus. Dar are un farmec pe care nu cred ca il va pierde nicicand, indiferent cat de multa lumea il va vizita.

Daca vom ajunge pentru a treia oara in Japonia, cu siguranta vom vizita alte orase, alte locuri, alte regiuni ale tarii. Insa voi regreta ca nu revad Kyoto, sunt sigura de asta 🙂 Imi place enorm de mult acest oras, pentru mine a fost de departe highlight-ul excursiei in Japonia, si prima oara, si acum.