Au trecut trei luni. Trei luni de cand am incheiat capitolul acesta al intarcarii, cel mai probabil pentru totdeauna (dupa sase ani fara vreo 3-4 luni de alaptare aproape continua). Si scriu lucrul acesta avand desigur sentimente contradictorii, cam ca in fiecare etapa a maternitatii. Ma bucur ca suntem in acest punct, mi-am dorit ca Anastasia sa renunte la alaptat, insa… acum parca regret ca a fost un proces initiat de mine. As fi sperat sa fie auto-intarcare, cum a fost la Alexei, as fi vrut sa vina de la ea totul si sa simta si ea ca a fost suficient, insa din pacate, chiar si acum, la trei luni de la intarcarea completa, inca imi mai spune ca si-ar dori sa mai fie mica, sa poata sta toata ziua “la titilica ei draga”.

Inca inainte de a o naste, aveam setat in minte sa o alaptez pana aproape de varsta de trei ani. A fost o chestie aproape obsesiva, sa nu care cumva sa fie mai putin de doi si zece luni, cat l-am alaptat pe Alexei. Nici nu concepeam sa fie lucrurile altfel. Asa ca mi-am pus extrem de tarziu problema de intarcare. Asta in ciuda tuturor recomandarilor si sfaturilor primite de-a lungul timpului. Dar avantajul la al doilea copil e ca impactul acestor sfaturi nesolicitate asupra mea a fost egal cu zero, ba chiar mult sub zero. Stiam de data aceasta ca vreau sa alaptez cat mai mult, imi era foarte clar ca asta vreau si nu m-am lasat influentata de nicio parere care nu se alinia cu a mea. Doar ca… surpriza mai putin placuta pentru mine a fost faptul ca la un moment dat am ajuns intr-un punct in care efectiv ma teroriza alaptatul. Ma stresa, ma durea, ma deranja, ma irita teribil. Nu era in esenta nimic diferit (nu sugea mai mult, nici mai putin, nu se intamplase nimic care sa declanseze lucrul acesta dar… s-a intamplat). Din imaginea idilica de alaptare cat mai indelungata am ajuns sa imi doresc eu intarcarea (la Alexei a fost auto-intarcare insa cred sincer ca a contat mult si faptul ca eram… foarte insarcinata la acea vreme).

Anastasica a fost un copil care a stat la san mult, foarte mult. De foame, de sete, de suparare, de oboseala, de lovit, de adormit de orice. Si acum mi se mai spune ca in primul un an si jumatate (chiar doi) eram mereu cu ea la san. Si chiar asa era. Hop-top, la san. “Asocieri gresite” – si acum ma bufneste rasul isteric cand mai vad pe undeva scrisa chestia asta 🙂 Nu mi-a pasat catusi de putin de asocieri, de obisnuinta, de rasfat si alte cele pe care le-am mai auzit. Stiam extrem de bine ca vreau sa o alaptez mult si nu am avut nicio regula sau un program de alaptat. Pe la doi ani si cateva luni a renuntat la alaptarile de noapte; se trezea foarte rar pe timpul noptii dar mai avea seri in care o facea si chiar daca nu a fost o renuntare 100% ghidata de ea, a venit usor, fara proteste, fara complicatii, fara inlocuit cu apa/biberon/alt lapte. Pur si simplu nu s-a mai trezit sa ceara san iar cand o faceam vorbeam cu ea si incercam sa o adorm in alt mod (mangaiat, cantat, uneori in serile mai grele plimbat). A durat foarte putin in orice caz, cred ca nici o saptamana nu a fost perioada de renuntare la alaptatul de noapte.

La alaptatul de zi si mai ales la cel de la adormire (la pranz si/sau seara) nu aveam nicio intentie sa renunt, eram dispusa sa continue cat aveam sa mai pot sa alaptez. Deci o perioada nici nu m-am gandit ca ar fi cazul sa incepem si intarcarea de zi. Ba dimpotriva, mi se parea momentul cel mai potrivit de reconectare dupa ce o luam de la gradinita sau seara cand o adormeam. Nu era nimic care sa ma deranjeze, nu era nimic care sa mearga nepotrivit sau nenatural. Doar ca… la un moment dat, aproape de “targetul” pe care mi-l setasem eu (minim 2 ani si zece luni de alaptat, ca fratiorul) a inceput sa ma deranjeze. Sa ma doara, sa mi se para mai greu de suportat. Nu cred ca era ceva fizic neaparat (de fapt sunt destul de sigura) cat ceva psihic. Voiam sa se termine. Am avut cateva tentative timide de a initia intarcarea (in momente in care nu eram nici eu convinsa), care coincideau cu diverse raceli si care ma faceau sa ma razgandesc instant. Nu eram consecventa, nu respectam ce ziceam, o zapaceam mai mult. Iar ea nu isi dorea sub nicio forma sa renunte. II citeam cartea “Doar titi ramane mica” insa de data aceasta, la ea, a avut efect invers (la Alexei a functionat DE MINUNE cartea asta). Era foarte impresionata de carte si cerea sa o citim foarte des doar ca ce intelegea ea din carte era tocmai faptul ca nu vrea sa creasca, nu vrea sa ramana titi mica, nu vrea sa manance mancare si sa bea apa (desi slava cerului, nu am avut deloc probleme cu asta). Pur si simplu devenea si mai inversunata cu alaptatul, citindu-i cartea aceasta, parca era ca o revolta impotriva mesajului cartii. Asa ca o perioada am renuntat sa o mai citim.

In perioada aceea cu cartea facuse o obsesie pentru titi. Desi pana la acel moment nu era neaparat agresiva (as fi zis ca era doar vehementa – cand isi dorea titi, pai isi dorea, nu era chip sa o conving ca nu e un loc sau moment potrivit). Dar dupa perioada cu “Doar titi ramane mica”, devenise deseori agresiva. Ma tragea de bluza, plangea foarte rau cand eram in public si nu ii puteam da, baga mana pe sub haine. Si chiar daca o perioada mi s-a parut gestionabil, la un moment dat nu am mai reusit sa tin situatia sub control. Ma suparam, ma enervam complet aiurea iar alaptatul devenea din ce in ce mai mult un moment tensionat si frustrant pentru mine. Si cred ca si pentru ea.

In momentul acela de frustare mi-a trecut de multe ori prin cap sa intarc brusc. Sa fie pur si simplu un moment in care sa zic STOP. Insa dupa cateva discutii cu Andrei am realizat ca nu vreau asta. Nu voiam sa incheiem alaptarea (care mi-a adus atat de multa fericire in ambele experiente si care sunt convinsa ca le-a facut amandurora extrem de mult bine) intr-un mod atat de transant si pe baza unei frustrari. Nu voiam sa regret ulterior ca am luat decizia asta la impuls. Asa ca o perioada de cateva saptamani am lucrat cat am putut de mult cu mine si mi-am impus sa mai am rabdare. Nu imi era usor, ma sacaia orice alaptare, dar imi facusem un mic plan. Ii povesteam in fiecare seara calm despre intarcare si speram ca tot vorbind (si tot intelegand, pentru ca la acel moment chiar imi parea ca era foarte intelegatoare cu ce ii povesteam) usor-usor va renunta ea. Daaaar… nu s-a intamplat. Imi asculta “pledoariile” de pregatire pentru intarcare dar… nu aveau niciun efect. Ma lasa sa turui ce vreau eu, ma asculta draga de ea cu interes. si apoi cerea la san 🙂

Pentru ca depasisem deja momentul de frustrare maxima, nu mai eram nici eu atat de vehementa cu intarcarea insa eram dispusa sa incerc tot felul de solutii 🙂 Intrebam mamele cu copii de varsta similara care aveau aceleasi planuri cum procedeaza si incercam sa implementez si eu ce mi se parea ca ar putea functiona la Anastasia. Si asa… am ajuns la o poveste care a prins 🙂 Mama unei fetite de aceeasi varsta si cu o personalitate asemanatoare mi-a povestit de Zana Laptelui. Care vine la copiii care renunta la titi si lasa un mic cadou pe perna. Zana, cadou, suna a ceva ce puteam sa construiesc fara sa apelez la trucuri pe care le-as fi considerat eu nepotrivite 🙂 Asa ca pret de vreo doua saptamani i-am tot povestit de Zana Laptelui, o zana mica si frumoasa, cu aripi si rochita cu volane, care se asigura ca bebelusii mici au lapte sa se hraneasca. Si care trece si pe la copiii mai mari, atunci cand acestia cresc suficient de mult incat sa nu le mai fie necesar laptele mamei. Si lasa pe perna un mic cadou care sa le aduca aminte toataaaa viata de titi. Deci, Zana Laptelui urma sa vina si la noi atunci cand avea sa se termine si laptele lui mami 🙂 Am avut ceva de furca sa ii explic de ce se intampla asta, insa a inteles ideea ca bebelusii mici au nevoie de lapte, iar fetitele mari ca ea, care nu mai poarta scutec, vorbesc atat de clar si de frumos, se imbraca singure si sunt atat de independente, isi pot lua toata hrana si toti nutrientii din mancarea pe care o pregatim noi sau cea de la gradi. Am folosit foarte mult si exemplul verisoarelor mici, bebeluse alaptate, si am profitat in toate argumentele mele de faptul ca ii placea foarte mult sa marcheze si sublinieze faptul ca ea nu e mica precum verisoarele, ci muuult mai mare, “ca Alexei aproape de mare”.

Apoi i-am spus de cadoul de pe perna, pe care zana il aduce dupa vreo 4-5 zile in care copilul nu mai bea deloc lapte (voiam sa ma asigur ca nu facem o gafa monumentala dandu-i cadoul prea devreme :D). Si… cu toata tristetea si inima franta (asta desi eu mi-am dorit sa se intample asta)… it worked. Motivata de tot ce i-am povestit chiar nu a mai vrut sa manance san si si-a asteptat cu rabdare cadoul de la zana: o papusa superba in forma de zana. “Zanica”.

Dar nici ca o sa uit fatuca ei cand a primit zana. Nu, nici nu-mi cad lacrimile siroaie pe tastatura cand scriu lucrul acesta. A fost cea mai coplesitoare fatuca de… fericire ca vede papusa aceea superba, pe care a luat-o asa in brate si a strans-o cat a putut de tare… combinata cu o expresie de regret si suparare ca intr-adevar… se terminase povestea cu titi. Am luat-o in brate. Si o simteam ca nu ar fi vrut sa fie asa. Tinea mana pe titi, isi spunea ca stie ca nu mai e lapte, dar ca vrea sa stea la “titilica ei draga”. Si acum, la trei luni dupa (trei luni care par ca au fost o eternitate si jumatate, parca nu imi vine sa cred ca in primavara ea inca era alaptata, pare foarte departe acel moment) inca imi mai spune asta. Si inca sta in bratele mele cu mana pe sani, spunand acelasi lucuru: “titilica mea draga”.

Mi-a fost teama de o eventuala respingere si apropiere subita de tata. Ma asteptam sa se intample asta, nemaiavand “asul din maneca”. Insa nu. Nu s-a intamplat. Ba dimpotriva, a fost parca mai apropiata de mine ca niciodata. Mai iubitoare, mai declarativa, mai dornica de imbratisari si tinut in brate. Ii repetam mereu, ca in carte, ca dragostea mea vine din inima (nu din titi) si ca va creste mereu, mereu, oricat de mare se va face ea. Am agreat impreuna (mai mult ideea ei a fost) ca atunci cand are nevoie sa se linisteasca, sau cand se loveste, sau cand o supara ceva, poate veni oricand sa stea in bratele mele, cu mana pe titi, iar obiceiul acesta inca il are. Potrivit/nepotrivit, nu stiu. Nu prea ma intereseaza. Cata vreme ea se linisteste si se simte in siguranta, nu ma deranjeaza. Are insa momente in care exagereaza, in care e mai intruziva, mai agresiva iar atunci trebuie sa ii explic ca ma doare sau pur si simplu nu imi place. Si se opreste. De cele mai multe ori face asta cand are nevoie sa stea cu mine mai mult (sau cand se mai intampla sa avem momente in care nu suntem foarte conectate). Am incercat si sper ca am reusit sa fie o intarcare blanda. Daca e sa gandesc ca timp… da, a fost un proces lung, nu s-a intamplat in cateva zile. Daca a fost un moment potrivit pentru ea? Cred ca nu, cred ca ea si-ar mai fi dorit sa mai fie alaptata. Daca regret ca am “grabit” procesul (daca pot numi graba aproape 3 ani de alaptare)? Si da, si nu. Da – pentru ca stiu ca la un moment dat ar fi renuntat ea (chiar daca mai tarziu decat as fi anticipat eu) si nu – pentru ca realizam ca devenise frustrant pentru mine. Si intotdeauna am considerat ca alaptarea trebuie sa dureze atata timp cat e bine si pentru mama, si pentru copil. Si din fericire, invatasem deja lectia ca a face numai compromisuri nu ajuta pe nimeni. Si intr-un fel, desi ma atinge foarte mult subiectul, cred ca am procedat corect. Corect pentru ce simteam la acel moment.

Dar da… au fost aproape 6 ani de alaptare. Amandoi copiii au fost intarcati la doi ani si zece luni si sincera sa fiu… a fost una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii. Si chiar daca nu mai simt invazia aia de sentimente de la inceputul alaptarii (mi se pare de-a dreptul incredibil cu cata detasare vorbesc acum despre alaptare, comparand cu anii trecuti cand bufneam in plans numai la gandul ca nu imi voi mai alapta copilul la un moment dat), stiu sigur ca a fost minunat ca am reusit sa fac asta. Ma bucur ca m-am luptat sa pot alapta, ca am insistat, ca nu am dormit bine, ca m-am agitat sa fac asta. Nu regret niciun moment si daca mi-as mai dori un alt copil, as face acelasi lucru. Tot doi ani si zece luni ca se pare ca am o obsesie pentur varsta asta :))))