Verific de doua ori si-apoi apas butonul de submit. Your booking is confirmed. Gata, am reusit. Pentru prima oara am rezervat niste bilete de avion. Am fluturi in stomac si pana n-apare in Inbox mailul de confirmare, sa vad negru pe alb numele meu si numarul rezervarii, nu am liniste. Caut disperata telefonul, o sun pe Flavia si ii iau marea veste: “Flaviut, pregateste-ti bagajul. Am luat biletele pentru Valencia. Da, Wizz Air, un chilipir. Pret la promotie! Nu, Barcelona era scumpa, n-ajungeau banii. Da’ las’ c-ajungem cumva, no te preocupes chica!”

Il sun pe tata, sa-l anunt de isprava, sa fie si el mandru de odrasla calatoare. “Aha, si care va sa zica te duci la jamon si la cerveza?”. Parc-ar veni si el da’ nu stie cum sa zica mai pe sleau. Mi-l si imaginez cum i-ar sticli ochii printre raioane de jamon serrano. Sau cum ar comanda mandru la terasa de pe plaja o sssservessssa (cu s-ul sasait fortat, ca sa aiba accent) si cate o sangria rece pentru fete. “Mon perito, hai cu noi la espanoli.” Mon perito e tata. E numele nostru (al meu si al sora-mii) de alint pentru tata. Ea le are cu franceza, eu cu spaniola. Mon pere cu un sufix de alint spaniolesc, voila rezultatul.

Dar pana una alta, mergem in Valencia. Avem camera tripla intr-un hostel din buricu’ targului. Pension Levante, de pe strada Abadia de San Martin. Cladire veche, caramida la vedere, poarta de lemn, zavor de fier, scari suspecte si putin terifiante. Afara e bezna, straduta aparent centrala e cam plina de dubiosi care au baut ceva cam prea multa cerveza, iar noua nu ne deschide nimeni usa. Sunam, sunam si iar sunam. Hola amigoooos! Bienvenidos a Levante!

Bienvenidos, bienvenidos, da’ murim de somn. Si claro, habitacion muy linda, muy linda. Imi intinde cheile si ne indruma la etajul doi. N-avem nas de etajul unu, cu usi de lemn masiv capitonat in rosu. Nup, la doi e de noi, cu usi de plastic si podea de ciment. Da’ cui ii pasa? Suntem in centru centrului, avem fereastra mare, inalta, oldie but goldie, cu balconas retro si o priveliste peste oras de n-ai cuvinte.

Am invatat harta de pe Google Maps pe de rost. Asa ca am bagat maraton. Cafea? Pierdem timpul! Mic dejun? Pierdem timpul! Mon Perito vrea sa vada jamoane in Mercado Central, eu vreau sa ajung la Arte si Stiinte, Flavia cauta trenuri catre Alicante. Ne-ntelegem ca turcii. Adunarea! Deci ce facem? Mergem la mare! Bun, ia metroul pana la Maritim Serreria, suie-te in tramvaiul nustiucare si mergi pana la capat. Numai bine dupa aproape o ora am ajuns la plaja Las Arenas. Ei si cine isi afunda picioarele in nisip si-n mare la inceput de februarie? Si cine bea o sangria rece sloi la terasa de pe faleza? Mon perito, o paella? O ce? O paella, cu fructe de mare, orez, sofran si alte cele. Are jamon? N-are jamon!

Gata, suntem gata? Mergem la Arte! Mon Perito abia mai merge, are picioarele umflate si il doare un genunchi. Dar e mai darz si mai hotarat ca noi sa vada Ciudad de las Artes y Ciencias. Ne-o ia inainte printre muzee si cladiri futuriste. E fascinat. Ne spune de Oceanograf si ne indruma pe unde sa o luam. Opa, am concurent documentat, nu mai pot face eu pe ghidul pasionat si atotcunoscutor de Espana.

Bun, s-au dus zilele de parca nici n-au fost. Maine plecam in Barcelona, morti copti, tot ajungem cumva. Luam primul tren de dimineata si ne-ntoarcem seara cat mai tarziu posibil. Aaah, am fluturi in stomac. Mon Perito se uita pe fereastra inalta, cu tamplarie veche, nevopsita. Se-ntoarce catre mine si imi zambeste in timp ce imi aranjez meticulos in bagaj “capturile” luate la rebajas. Si parca are ochii umezi. “Multumesc. Doar datorita tie o sa vad maine Sagrada.”

Si-abia atunci realizez ca ceea ce pentru mine e un city break din multe altele ce vor urma, pentru el e un moment pe care il asteapta de o viata. Sa vada Sagrada. Sa vada Barcelona. Da, cu piciorul ala drept pe care abia il trage dupa el cand merge. Cu sau fara durere, o sa urce dealul de la Parc Guell si o sa isi faca o poza cu casele de turta dulce. Si o sa rada in hohote cand o sa ii bata vantul in par in autobuzul Hop On Hop Off. Si o sa se plimbe pe Las Ramblas. Si o sa imi faca cate poze vreau cu iahturile din Port Olimpic. Si o s-ajunga si la Camp Nou, orice ar fi. Iar cand o fi sa ajunga la Sagrada, ei bine, ala da moment de pus la loc de cinste in jurnalul cu amintiri…

Si uite ca acum, dupa atata vreme, imi pare rau ca nu l-am lasat sa se uite la jamoane in Mercado Central…