Patru Suflete

Eu inca nu realizez ce ni s-a intamplat in ultimele sase luni de cand s-a nascut Anastasia. E drept ca nu am suficient timp sa ma gandesc la nimic, ceea ce pe de o parte e bine (nu ajung sa analizez prea mult ce simt si cred ca asta m-a ferit de baby blues de data aceasta), dar pe de alta parte mi se pare ca suntem intr-un tren de mare viteza care nu se opreste niciodata si care nu iti da ragaz sa te bucuri de priveliste. E totul pe repede inainte si iata cum ne-am trezit dintr-o data ca in putin peste o saptamana Anastasia implineste sase luni. Jumatate de an cu puiul acesta de om care se transforma de la saptamana la saptamana si care da, da, da, ne umple sufletele de bucurie, fix ce ar spune orice mama despre copilul sau. 

Nu o sa spun ca ne e usor. Dar ne descurcam. Nu o sa spun nici ca nu ne e dor de anii cand eram doar noi doi si aveam libertatea de a face tot ce ne trecea prin cap. Dar incercam sa ne adaptam (de cele mai multe ori reusim, dar sunt si momente cand esuam lamentabil). Nu o sa spun nici cliseicul “al doilea copil creste singur”. Nici ca “e mult mai usor la al doilea”. Este la fel de usor sau de greu ca prima oara insa perceptia noastra este diferita, din simplul fapt ca nu mai navala toate informatiile noi. Suntem pe un drum pe care l-am mai parcurs in urma cu trei ani. Culegem pietricelele lasate de Hansel pe poteca din padure 🙂 Si asta ajuta enorm. Sa stii ca stii ce faci. Sa stii ce urmeaza. Sa realizezi ca nicio perioada grea nu e permanenta. Si sa te amuzi ca si reversul medaliei, perioadele bune, sunt si ele temporare. Sincer, anii acestia, cand micutii sunt mici, mi se par cei mai solicitanti ani din viata noastra (a mea cel putin). Da, solicitant fizic din motive lesne de inteles, dar mai presus de asta, solicitant psihic. E o stradanie continua, un efort pe care nu as fi crezut ca sunt vreodata in stare sa il fac. Dar e o perioada in care simt nu doar ca am invatat ENORM de multe pe plan emotional, insa am realizat un lucru pe care obisnuiam sa il iau… ca atare, fara sa constientizez cu adevarat insemnatatea lui. Si anume faptul ca familia noastra este tot ce conteaza pe lume. Triunghiul devenit dreptunghi este ce am mai de pret si pentru ei (atat latura mare, cat si cele doua mici), simt cu adevarat ca as putea face orice. Si nu, nu, nu. Sub nicio forma nu e vorba de “sacrificarea” femeii devenita mama. Ci de constientizarea si asumarea unui rol pe care pana acum… chiar nu il intelegeam. Abia acum, la trei si jumatate de cand am nascut prima oara, incep sa inteleg ce si de ce se intampla tot ce se intampla 🙂

Dupa nasterea lui Alexei mi-a luat mult timp sa imi inteleg sensul si sa accept “noua viata”. Si asta pentru ca tanjeam dupa modul nostru de a trai de dinainte de a avea copil. Dupa nasterea Anastasiei eram sigura, absolut sigura ca voi avea acelasi sentiment, mai ales ca viata in trei devenise si confortabila, si usoara si extrem de predictibila. Eram convinsa ca odata ce o vom lua de la capat cu noptile nedormite, cu durerile alaptatului, cu stresul si anxietatile ce vin la pachet dupa nastere, voi pica in aceeasi stare de… resemnare si indoiala. Surprinzator insa, nu a fost asa.  Dimpotriva chiar. Nu pot sa definesc exact ce am simtit, ce stiu sigur este ca seara ma culcam cu lacrimi in ochi. Lacrimi de fericire. Ma uitam la Alexei si Anastasia si ce simteam nu era doar iubire si fericire, ci un sentiment pe care efectiv nu il pot descrie asa cum e el. Coplesitor, emotionant, sufocant (intr-un sens bun), mai maret decat as putea vreodata sa il transpun in cuvinte. Da, efectiv simt ca nu am aer cand incerc sa ma gandesc la ce simt pentru micutii acestia. Da, mi se pare ca traim un vis frumos, pe care nu ni l-am imaginat niciodata asa… perfect. Dar in acelasi timp, ne e greu si suntem mereu la foc continuu, fara pic de pauza 🙂 Viata de parinte e plina de paradoxuri greu de explicat. Dar… e un drum pe care il parcurgem impreuna, drum care poate ca va fi din ce in ce mai greu si mai provocator, pe masura ce vor creste. Nu stim. Dar vom invata din mers. 

Anul acesta e primul an cand sarbatorim Craciunul in patru 🙂 Si abia astept zilele linistite in care vom sta langa brad, cu toata familia alaturi (si suntem multi!) desfacand cadouri, stand la povesti si ascultand colinde. Toate aceste poze sunt facute de Andreea Velican, cea care de-a lungul timpului, ne-a surprins niste momente de familie absolut minunate. Oi fi eu prea sensibila, dar ori de cate ori sunt singura si trec prin pozele facute de ea in ultimii ani, plang. Plang si tot plang si iar plang 🙂 Craciun Fericit dragilor dragi! Sa aveti zile linistite, suflete impacate si multa iubire! 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s