Din fericire, faptul ca mai trecusem prin asta o data a fost de mare ajutor in primele zile acasa. Stiam ca sunt cateva zile de foc, cu nopti grele si cu rabdarea pusa la incercare asa ca am pornit cu asteptari foarte realiste si fara planuri marete. De fapt, nu ma ingrijora nici oboseala, nici alaptatul (desi au fost si sunt in continuare provocari zilnice cu alaptatul), nici adaptarea la viata in patru. Principala mea grija era cum va percepe Alexei tot ce se intampla si cum vom gestiona noi totul, astfel incat sa ii fie cat mai usor. Si bineinteles, grija aceasta a dus la o serie de trairi si emotii si sentimente pe care nu le anticipasem. Sau daca o facusem (din povestile prietenilor), nu ne-am inchipuit niciodata ce impact emotional vor avea asupra noastra. 

Da, a doua oara este mai usor din multe puncte de vedere. E totul mai… previzibil, stim la ce sa ne asteptam, nu ne mai temem de un planset de bebelus, nu ne mai e frica sa il atingem, sa ii tinem capul, nu ni se mai pare ca e un bol de cristal care sta sa se sparga la fiecare atingere. Nu mai avem atat de multe panici, nu ne mai sperie orice, nu ii mai monitorizam respiratia in somn (desi eram sigura ca o vom face, chiar si a doua oara :D), nu mai stam amandoi treji ca sa o veghem. Tot ce tine de ingrijirea unui nou nascut vine acum natural, fara prea multe griji si fara stres. Ne imaginam ca va fi asa, dar parca e chiar mai bine decat speram. Asa ca vorba aceea care spune ca facem al doilea copil ca sa ne putem bucura de un bebelus (pentru ca prima oara nu am putut face asta din cauza stresului) se adevereste in cazul nostru. Insa in acelasi timp este mai greu. Paradoxal,  chiar este mai greu. In primul rand, timpul liber este zero. Si chiar daca ar fi sa existe timp liber, l-am directiona complet catre Alexei, deci tot la zero am ajunge 🙂 Intr-adevar, am simtit din plin primul concediu maternal, chiar daca deseori ma enervam de-a dreptul cand cineva imi ura “relaxare placuta” in concediu sau in pauza de la birou. Acum insa, avand si un bebelus si un toddler, dinamica zilelor este complet diferita. Nu motaim dimineata in pat pana la 9 cand se trezeste micuta (si cum faceam la Alexei), nu ma uit la seriale pe Netflix (nici nu stiu cand am pornit ultima oara televizorul), nu citesc si nu dorm odata cu bebelusul – asta oricum nu reuseam sa o fac nici la Alexei, insa din alte motive, in principal pentru ca mi se parea ca pierd timpul dormind in loc sa fac ceva, orice, productiv.

Apoi, sentimentul de vinovatie. Acum multi ani, am pus unei prietene cu doi copii cea mai stupida intrebare pe care i-o puteam adresa unui parinte (nu aveam copii, nici planuri, nici dorinta de a avea): “o iubesti pe D mai mult?”, adica pe fetita cea mare. Nascuse cel de-al doilea copil de cateva luni doar si am simtit ca avea un nod in gat atunci cand incerca sa imi explice ceva ce oricum nu am reusit sa inteleg. A fost un raspuns vag, scurt si incomplet: “D este primul meu copil si cred ca intotdeauna va fi ceva, dar nu iubire in plus, ci ceva…”. Si atat. Nu am insistat pentru ca am observat ca intrebarea mea a facut rau, chiar daca la acel moment mi se parea o intrebare complet inofensiva la care asteptam un raspuns destul de… alb sau negru, nicidecum atat de nuantat. Anul acesta, in urma cu sase luni, o alta buna prietena a nascut al doilea copil si primele lucruri pe care le-a simtit cand a venit de la spital au fost vina si remuscarile fata de primul copil. Le ascultam cu mai multa intelepciune si empatie acum, dar in realitate nu intelegeam exact de unde si pana unde vina. Si de ce atat de puternic sentimentul. Pana nu am dat nas in nas cu acest sentiment si pana nu mi-a sfasiat si mie, la randul meu, sufletul in bucati, nu am inteles ce e cu vina parinteasca dupa nasterea celui de-al doilea copil. Nu voi citi nimic despre sentimentul de vinovatie pentru ca nu vreau sa identific sau sa confirm starile pe care le traim. Dar pentru noi e ca o durere apasatoare care… nu te lasa sa respiri. Am plans (amandoi, nu doar eu), de vina ca nu mai suntem doar ai lui Alexei si ca intr-un fel sau altul, va suferi. Nu e vorba de rasfat, de atentie prea multa catre el. Nu stiu despre ce e vorba pentru ca sincer nu ma asteptam sa simtim asta acum. Eram convinsa ca vom fi coplesiti de iubire si fericire si implinire (si le simtim pe toate acestea!) insa pe langa aceste sentimente isi face loc si aceasta vinovatie cumplita. Si… sunt furioasa pe mine ca nu pot face ziua mai lunga cat sa pot petrece mai mult timp cu Alexei (asa cum am facut-o pana acum), sunt si mai furioasa pe mine ca sunt obosita si ca nu dorm noptile si ca din cauza aceasta imi e greu sa am rabdare si sa gestionez situatiile tensionate la fel de bine si de calm cum o faceam inainte de a naste. Sunt furioasa pentru ca sunt… “invalida” dupa operatie, incapabila sa il iau si sa il strang in brate, sa alerg, sa facem tumbe in pat impreuna, sa ma asez in groapa de nisip si sa construim castele, sa il ajut sa se urce in tobogane etc. Si toata furia aceasta se traduce in… vina. Ma simt vinovata pentru tot ce nu e bine si oricat de mult mi s-ar spune ca este normal, tot nu pot sa accept aceasta “normalitate”. Si sufar, plang, ma consum enorm, lucru pe care chiar nu il anticipasem. Iata ca si a doua nastere vine cu pachetul sau de surprize, si oricat de bine pregatiti psihic ne-am considerat (chiar ne-am considerat), nu ne este usor.

Si apoi… recuperarea grea de dupa operatia de cezariana. Eram convinsa ca o a doua operatie va fi mai usoara, la fel si recuperarea. Nu aveam niciun dubiu ca va fi cel putin la fel de bine totul cum a fost la Alexei. Si imi spuneam in repetate randuri ca faptul ca stiu exact la ce sa ma astept, ce urmeaza, cum se simte si ce se simte, ma va ajuta enorm. Insa nu, chiar dimpotriva. Faptul ca am stiut exact ce urmeaza si ce se intampla mi-a ingreunat putin situatia pentru ca aveam niste asteptari setate. Asteptari inalte 🙂 De refacere in cateva zile, fara dureri, fara probleme, fara nimic. Si din pacate am omis din vedere faptul ca nasterile sunt diferite, complet diferite, chiar si atunci cand se intampla pe acelasi corp 🙂

Ce m-a surprins extrem de mult a fost alaptarea. Sincera sa fiu, eram absolut convinsa ca totul va fi floare la ureche, mai ales ca in urma cu trei luni Alexei se autointarcase, asa ca mi se parea cat se poate de firesc sa pornesc cu alaptatul Anastasiei de unde am ramas 🙂 Sa nu am probleme de atasare, de pozitii de alaptat, ragade, furia laptelui, nimic. Aveam atat de multa incredere ca alaptatul va decurge fix ca la carte, incat nu m-am gandit la planificat vizita unui consultant, la citit diverse despre alaptat (imi comandasem Ghidul pentru Alaptare al lui Jack Newman insa nu am apucat sa parcurg nici zece pagini din ea), la cumparat stocuri de lanolina, mameloane si altele care ar fi putut sa imi fie necesare. In spital totul a decurs nesperat de bine in primele zile, de la atasare la declansarea lactatiei, nu am suplimentat deloc cu lapte praf si am tinut-o pe micuta aproape incontinuu langa mine (doar cand erau investigatii de facut si vizitele medicale mergea la neonatologie). In prima zi (seara) acasa, disaster happened 🙂 Si asta pentru ca a fost acea prima noapte acasa foarte dificila, cand a stat la san incontinuu. Stiam de la Alexei ca avea sa se intample asta si nu m-a surprins catusi de putin, insa atasarea perfecta despre care vorbeam nu mai parea sa fie atat de “perfecta” pentru ca aveam deja niste dureri absolut cumplite, niste rani urate si sangerande in zona sfarcurilor si efectiv nu mai puteam suporta durerea. Nu aveam nici mamelon, nici lanolina, nici comprese MultiMam in casa, asa ca a fost o noapte foarte grea. A doua zi am vorbit cu Adina Paun pentru a programa o consultatie insa din pacate nu era disponibila pana in august. Mi-a recomandat un alt consultant in alaptare, Livia Tobosaru, din pacate nu putea veni in ziua aceea. Asa ca am sunat la 07ALAPTARE si am cerut sa mi se asigneze orice consultant disponibil. A venit chiar in seara aceea Simona Ivanciu si i-am depistat un mic fren restrictiv (mie si acum imi e imposibil sa il vad, insa am inteles ca s-ar fi simtit la palpare), limbuta nu putea sa urce suficient de mult pentru a prinde bine sfarcul cu cerul gurii si a simtit o tensiune la nivelul gurii. Nu era cazul clasic de fren restrictiv, nu parea sa fie nevoie sa fie taiat (limbuta nu era in V-ul acela clasic de fren, era pur si simplu orizontala). In orice caz, mi-a recomandat ca o perioada sa alaptez folosind mameloane de silicon, ca sa protejez sfarcurile afectate, sa se vindece, iar bebe sa se invete sa deschida gurita mai mult atunci cand se ataseaza (am folosit mameloanele acestea). Precum si o sedinta de osteopatie. Nu stiam nimic despre osteopatie pana in acel moment, insa am vrut sa mergem, sa vedem despre ce e vorba (ne-a recomandat sa mergem la Delia Gioada). A fost o sedinta scurta (in a zecea zi de viata), nu a durat mult, in care i-a facut un fel de masaj la nivelul capsorului, unde a gasit o tensiune la nivelul mandibulei, care i-ar fi cauzat problemele de supt si atasat. Nu imi dau seama daca sedinta aceasta a fost cea care a rezolvat problema sau daca urma sa se rezolve oricum de la sine in zilele ce urmau, insa acum alaptarea este mai usoara si usor, usor incep sa renunt la mameloane. Este inca durerors (la aproape trei saptamani) insa doar in primul moment al atasarii, in urmtoarele secunde se amelioreaza durerea pana cand chiar dispare. Uneori mai este nevoie sa ii corectez eu pozitia guritei (buza de jos tinde sa fie “absorbita” in interiorul gurii) sau sa modific modul de atasare. Insa pare sa fie bine acum, inafara de acele ragade dureroase nu am avut (inca!) sanii angorjati, nu am simtit durere, nu am facut furia laptelui. La 2 saptamani de la nastere Anastasia cantarea 3700g (la nastere a avut 3350g iar la externare 3200g).

Cat despre modul in care reactioneaza Alexei… aici sunt multe, foarte multe de povestit. Si este inca foarte devreme ca sa putem spune exact cum reactioneaza… ce stim sigur este faptul ca fata de ea, surioara lui, se poarta incredibil de frumos, e grijuliu, bland, iubitor. Nu o respinge, nu este suparat pe ea, nu este agresiv fata de ea. Insa simtim, atat eu cat si Andrei, ca este ceva ce il macina, si credem amandoi ca este firesc sa fie asa. Incercam din rasputeri sa fim cat mai disponibili pentru el perioada aceasta, sa facem lucruri care ii plac si il distreaza, incerc sa am si eu timp singura cu el, ca inainte, sa facem activitati, sa pictam, sa ne jucam impreuna, Este cu siguranta o perioada grea pentru el si chiar daca uneori ni se pare ca are un comportament mai ciudatel (au inceput sa apara tantrumurile, intocmai cum ne asteptam dupa venirea Anastasiei), incercam sa il intelegem si sa ii fim alaturi. Incercam sa prioritizam nevoile lui, pentru ca este constient de tot ce se intampla si intelege si simte daca nu suntem conectati, astfel incat sa nu se simta dat la o parte. Si nu, sub nicio forma nu este pe locul doi acum. Nu va fi niciodata pe locul doi. De fapt nu va exista o astfel de “ierarhie” in familia noastra, vom incerca sa fie totul ca si pana acum, chiar daca stim ca va fi greu pentru noi, parintii. Insa e o situatie temporara credem noi. Provocarea cea mare va fi insa in septembrie cand Alexei va incepe gradinita. Cred ca abia atunci ne vom confrunta cu adevaratele dificultati ale vietii de parinti cu doi copii 🙂

Asa ca da, este mai usor si totodata mai greu 🙂 Insa de data aceasta provocarea este de alt tip, ne testeaza psihic mult mai mult decat prima oara. Pentru ca altfel… micuta este pur si simplu o minune de bebelus, cum nu am fi indraznit sa speram. Doarme foarte mult pe timpul zilei, rareori o auzim plangand iar noptile sunt… decente. Da, se trezeste la fiecare doua ore sa manance (uneori chiar mai des), insa nu este ceva care sa ne surprinda. Inca de la externare am iesit cu ea foarte mult, avem noroc sa stea (deocamdata :D) atat in scoica cat si in landou (ba chiar si in patut pe parcursul zilei). In primele doua nopti acasa Alexei a avut cosmaruri asa ca am decis sa doarma cu noi in pat, ca sa nu se simta abandonat fix in perioada aceasta dificila pentru el. Dormim toti patru in pat, dar pare sa functioneze pentru moment, reusim sa ne odihnim destul de bine in conditiile date. In noptile mai grele, Andrei prefera sa doarma in sufragerie iar eu cu copiii in dormitor. Compromisul este ca “renunt” la seri, in sensul ca ma culc cat de devreme posibil, ca sa prind cat mai multe ore legate de somn. Sunt zile in care ma asez in pat chiar si la ora 20:00, ca sa pot face fata noptilor solicitante. Si chiar daca mi-ar placea sa petrec serile cu Andrei sau sa mai rezolv una alta pentru diversele proiecte personale dupa ce adorm copiii, incerc sa prioritizez somnul, astfel incat sa pot fi cat mai odihnita. Si functioneaza, cel putin pentru moment.

Spre deosebire de primele zile cu Alexei, cand era totul nou pentru noi (si extrem de stresant) lucrurile sunt mult mai bune acum, mult mai asezate iar noi mult mai asumati. Nu ma mai supara ca nu am timp (si intr-un mod ciudat… chiar am suficient timp, in mod special pentru ca nu imi mai propun sa fac o multime de lucruri in acelasi timp), nu ma supara faptul ca nu ma odihnesc si spre fericirea mea, nu am avut niciun moment de cadere nervoasa pana in acest moment. Nu e usor (sau MAI usor) dar cred ca nu ma gandesc foarte mult la acest aspect. Timpul liber pe care il am il investesc in Alexei iar asta ma tine si pe mine cu mintea foarte ocupata si antrenata. Iar daca pe parcursul zilei “fac rost” de niste timp pentru mine (in care sa pot face un dus pe repede inainte, sa ma spal pe cap sau sa raspund la un email), sunt multumita si fericita si il consider… bonusul zilei. Nu ma mai frustrez ca nu pot sta intreaga zi cu laptopul in brate si sincera sa fiu… nu imi doresc deloc sa mai fac asta. De data aceasta conturile de la birou mi-au fost dezactivate complet, nu mai am emailul configurat pe telefon si nu mai am deloc laptop de birou (dupa ce a luat foc cel vechi, inainte de a intra in concediul maternal, nu am mai primit unul nou). Asa ca am eliminat tentatiile de a fi la zi cu ce se intampla la birou. Cat despre blog si businessul cu rochii… sunt inca acolo, amandoua, nu pot sa spun ca am luat o pauza completa, insa ritmul in care lucrez pentru ele este foarte lent. Dar e in regula, nu ma grabesc. Usor, usor, pe masura ce va trece timpul, voi reveni cu toate, insa acum, principala mea prioritate sunt copiii. De fapt, familia in general 🙂 Sunt doi ani dedicati lor si tot ce voi face in plus fata de aceasta principala prioritate va fi binevenit si ma voi bucura nespus de orice mica realizare, insa nu voi face un scop din a dezvolta acum proiectele personale. Acesti doi ani voi fi mama si sotie, voi fi sper eu, stalpul familiei noastre iar grija mea va fi sa fim… fericiti si linistiti 🙂