“A doua nastere? Pfff pai aveti experienta, nu aveti emotii, nu? Doar stiti ce va asteapta!”. Teoretic, pe asta ma bazam si eu insa aveam sa realizez ca e foarte putin relevant ca este a doua nastere, pentru ca emotiile si sentimentele sunt la fel de intense iar temerile chiar mai mari, constientizand tot ce se intampla si stiind oarecum ce urmeaza. In plus, oricat de mult incerc sa fac pe grozava spunand ca sunt puternica si ca nu m-a afectat lipsa lui Andrei, trebuie sa recunosc ca mi-ar fi priit sprijinul lui. Dar pana la urma cred ca a fost mai bine asa, avand in vedere faptul ca a fost o operatie grea, care cred ca l-ar fi stresat enorm pe Andrei si prin urmare si pe mine. 

Long story short, agreasem cu medicul meu sa incerc sa nasc natural dupa prima cezariana. Am citit povesti despre faptul ca la Regina Maria nu exista protocol pentru nvdc, insa doctorul meu m-a sustinut in aceasta decizie, nu a confirmat niciodata faptul ca aceste zvonuri sunt reale. Erau insa cateva elemente ingrijoratoare dar care nu impuneau 100% cezariana (cel putin asa mi s-a spus): uterul parea sa aiba o cicatrice foarte subtire (insa dupa spusele medicului meu e foarte greu sa isi dea seama ecografic daca e “prea” subtire) iar insertatia cordonului ombilical era marginala (insa nu extrem de marginala cat sa prezinte o indicatie clara de operatie). In rest, bebe era intors cu capsorul in jos, nu parea sa fie foarte mare, dopplerele aratau foarte bine, lichid era suficient, placenta nu dadea semne de imbatranire. Asa ca am stabilit planul de a astepta declansarea naturala a nasterii iar la primele contractii dureroase sau la ruperea membranelor sa vin la spital cat de repede. Avand uter cicatricial, era nevoie de monitorizari suplimentare. Am stabilit insa o data limita pe care nu o puteam depasi. In mod normal 40 saptamani plus cinci zile, insa in cazul meu, avand cele doua mici ingrijorari mentionate anterior, am zis sa setam data limita de 40, maxim 40+2. Din pacate, pe uter cicatricial am inteles ca nu se recomanda inducerea deci daca as fi atins aceasta data, trebuie sa nasc prin cezariana. All good. Acesta era planul. Nasterea nu s-a declansat insa iar in ultimele zile am avut niste dureri cumplite (nu erau contractii) inghinale care fie ma faceau sa cobor in genunchi de durere, fie ma imobilizau complet pentru cateva secunde (un minut chiar), urmand ca apoi sa merg foarte greu, aplecata, cocosata. Stiam ca de regula intepaturile acestea in zona inghinala sunt cauzate de ligamente insa cele din ultimele zile erau muuult mai intense, mult mai dureroase si mult mai stranii. Si nu pareau contractii, nu veneau din spate, nu se intarea ca o piatra burta (de fapt nici nu imi dau seama, in ultima luna oricum imi simteam burta cumplit de tare). 

La 39 saptamani si 2 zile am avut cea mai puternica cadere nervoasa de pe parcursul intregii sarcini (pana atunci chiar rezistasem eroic fara prea multe astfel de episoade). M-am trezit cu ochii in lacrimi dupa un cosmar foarte neplacut si deranjant si am inceput sa am indoieli legate de incercarea de a naste natural. Mi se parea foarte greu de raspuns intrebarilor de genul “ai nascut?” sau “deci cum vrei sa nasti?” si le simteam foarte apasatoare si dureroase pentru ca nu mi se parea ca este o decizie pe care sa o iau eu. Primeam ca sfaturi sa “imi ascult instinctul” dar eu simteam ca nu am niciun instinct de urmat, efectiv nu simteam nimic. Mi-as fi dorit in acele momente incurajari si confirmari ca totul va fi bine, insa nimeni nu imi putea garanta asta. Iar durerile pe care le aveam imi dadeau senzatia ca ceva nu e totusi in regula.

La 39 saptamani si 3 zile am avut operatia de cezariana. Incep cu finalitatea pentru a ma elibera de toata presiunea si stresul pe care le-am simtit (scriu acest text in timp ce stau la terapie intensiva, in incercarea nereusita de a adormi). A fost decizia corecta si am realizat ca ce simteam cu o zi inainte, cu toate indoielile legate de nvdc si sentimentul ciudat ca nu am deloc instinct pe care sa il ascult… era de fapt instinctul care imi transmitea deja un mesaj. Operatia a fost grea, si exact cum imi explica doctorul inainte, singurul moment in care iti poti da seama cat de subtire este cusatura de pe uter este atunci cand desfaci. In cazul meu, aveam o cusatura si o refacere perfecta a peretului (pielea), in schimb cusatura uterului era incredibil de firava iar uterul in sine intins si atat de subtiat si transparent in acea zona inca doctorul putea sa vada fara probleme parul bebelusului. Existau sanse mari ca o contractie puternica sa rupa uterul. Nu se intampla des ruptura uterina, de aceea nici nu prea m-am gandit la acest aspect pe parcursul sarcinii, insa in putinele cazuri in care se intampla, consecintele pot fi foarte grave. Asa ca da, in cazul meu ar fi putut fi un caz foarte nefericit de nastere naturala dupa cezariana, lucru care din pacate era imposibil de prezis pana la acel moment. 

Nu a fost o operatie usoara. Si nici pregatirea ei nu mi s-a parut usoara. Ma asteptam ca pana la operatie sa ma simt foarte confortabil, insa din pacate am avut acelasi tip de emotii ca la Alexei. Am inceput cu o monitorizare CTG, apoi cu internarea (am avut intai o rezerva temporara dubla, unde mai era o pacienta, pentru ca fiind prea devreme rezervele duble nu erau inca eliberate). Apoi mi s-a facut o perfuzie cu antibiotic (pentru ca la ultimele analize iesise pozitiv streptococul B) si am venit in salonul postoperator unde aveam sa astept intrarea in operatie. Mi se asignase fix acelasi pat in care am stat si la Alexei 🙂 La scurt timp am mers catre sala de operatie unde mi s-a facut anestezia rahi peridurala (de data aceasta mi s-a parut o experienta mai neplacuta decat prima oara). Apoi cand m-am intalnit cu doctorul meu am bufnit in plans. Fara motiv, pur si simplu in toata singuratatea de pana atunci (nu era nici macar o fata cunoscuta in preajma mea) am simtit o eliberare extraordinara sa imi vad medicul. Imediat cum m-am intins pe masa mi s-a facut rau de la anestezic. Simteam o stare cumplita de voma, ca mi se invart ochii in cap si ca urmeaza sa lesin. Auzeam agitatie in jurul meu, mi s-au administrat niste medicamente si mi-am revenit. Pe parcursul operatiei imi treceau prin minte tot felul de imagini, fie amintiri, fie proiectii dramatice din viitor, nu reuseam deloc sa ma relaxez sau detasez. Imi aminteam ca aceleasi stari le aveam si la Alexei insa pentru ca Andrei era acolo, tinandu-ma de mana, cand simteam nevoia de deconectare ma uitam in ochii lui (plangea, a plans pe tot parcursul operatiei) si ma linisteam imediat. Atentia mea se muta catre el, catre sensibilitatea lui, si reuseam sa depasesc momentul de dragul lui, ca sa nu il ingrijorez si sa nu il fac sa se simta si mai ingrijorat de acum. Acum insa, desi sala de operatii era plina de medici si asistente, nu am avut niciun punct in care sa gasesc linistea si detensionarea aceasta. Asa ca mi-a fost teama. Iar faptul ca auzeam agitatia si ingrijorarea medicului meu (a fost greu sa reuneasca uterul, care era deja foarte slabit si intins), imi dadea o stare si mai greu de suportat. In plus, mi se parea ca totul dureaza o vesnicie, inclusiv aparitia micutei. Il vedeam si pe medicul anestezist agitat si simteam ca cei din jur trag de mine, in incercarea de a “repara” ceva (o scadere de tensiune se pare). Intr-un final am auzit-o si apoi am vazut-o pe Anastasia si de aici incolo nu am nici cea mai vaga idee ce s-a intamplat, totul este foarte incetosat in mintea mea. Stiu doar ca au adus-o langa mine, au asezat-o pe umar si piept si m-au lasat sa o privesc, sa o pup, sa o mangai (nu am avut mainile legate ca prima oara). Nu stiu cat a durat, dar m-a incarcat cu putere si m-a facut sa ma simt… curajoasa. Nu mi se mai parea nimic atat de rau precum vazusem pana atunci. Auzeam pe fundal ca are 52cm si 3350 grame si ca ne vom vedea in salonul postoperator, dupa ce aveau sa inchida operatia. 

Nu stiu exact cat a durat operatia pana la urma, dar cred ca putin peste o ora si jumatate, dupa care am ajuns in salonul postoperator, unde aveam sa petrec urmatoarele 6 ore. Mi-au adus-o pe micuta mea mica, linistita si mica cum nu imi puteam imagina (asa am perceput-o, mica tare). Am luat-o si am pus-o la piept. Nu voia deloc sa se apropie de san, desi am tot incercat sa o atasez. In schimb, voia sa stea pe mine (iar eu la fel, voiam doar sa o simt, sa o mangai, sa o miros). Plangea dupa incercarile la san, apoi cand am asezat-o pe piept si am stat asa lipite una de alta, a adormit in cel mai dulce mod posibil. Abia atunci mi-am dat seama ce mult ma voi bucura de ea in toate aceste zile cand aveam sa stau doar cu ea, fara vizite, fara alte momente care sa distraga si deconecteze de ea 🙂 Nu am avut dureri de burta (in zona operatiei) cat am stat la ATI, insa mi s-a administrat un calmant preventiv cat am stat in postoperator. Simteam insa o senzatie groaznica de sete, as fi vrut sa beau litri de apa. Pana cand nu au inceput sa mi dezmorteasca piciorele nu am putut sa beau apa (ca sa nu imi revina starea de greata), insa apoi am primit cata apa am avut nevoie. Mi s-au dezmortit picioarele usor, usor, deja la 3 ore si jumatate dupa operatie imi puteam misca degetele cu usurinta, puteam sa pun talpa intreaga pe pat si sa o simt si imi era usor sa imi ridic bazinul de pe pat. Nu ma asteptam sa simt asta, dar mi se parea atat de ciudat sa imi ating burta. Sa o simt moale, retrasa deja, sa stiu ca puiul meu nu mai era acolo. Incercam sa imi opresc gandurile si starea aceasta dormind, insa cred ca eram un pic cam agitata ca sa ma pot odihni 🙂 Asa ca scriam acest text, cat era inca proaspat totul in amintire 🙂 

Dupa 6 ore m-au pregatit pentru mutarea in salon, mi-au facut un calmant preventiv si m-au dus in scaun cu rotile pana la rezerva mea. Nu am putut sa ma ridic singura in picioare insa nici nu am vrut sa fac asta, amintindu-mi cum am procedat la Alexei si cum am lesinat peste picioarele asistentelor 🙂 Am stat cu Anastasia in rezerva, eu am iubit-o si pozat-o incontinuu, ea a dormit incontinuu 🙂 Masa a fost la ora 18 (cina, o supa clara) insa nu am mancat/baut-o. Am baut apa (nu am reusit foarte multa desi asistentele imi cereau sa beau mai multa). La ora 21:00 am inceput sa simt oboseala. Mi s-a mai facut un calmant si am incercat sa ma odihnesc. Mi s-a spus sa nu ma ridic singura in picioare si nici sa nu merg la baie singura (nici nu aveam de ce, aveam inca sonda) pana a doua zi de dimineata. 

A fost o zi grea. A fost grea si foarte emotionanta despartirea de Andrei si Alexei la poarta spitalului, intr-un fel simteam ca voi fi “sechestrata” in spital timp de 3 zile (si chiar eram de fapt si de drept). A fost greu sa nu am pe cineva alaturi caruia sa ii mai spun din cand in cand “mi-e frica” sau “am un nod in gat de emotii si teama”. A fost greu pentru ca au fost complicatii in operatie si intreaga agitatie si lucrurile pe care le auzeam imi rasuna incontinuu in minte (“stabilizeaza, stabilizeaza!”, “am nevoie de ajutor”, “pune substanta X in perfuzie!” etc, toate pe un ton precipitat si agitat). Nu simt ca a fost traumatizanta experienta dar a fost suficient de neplacuta incat sa nu vreau sa mai vorbesc despre asta. Am scris acum, cat e proaspata si stiu exact ce si cum am simtit, insa nu vreau sa mai deschid acest subiect. In orice caz sunt convinsa ca pe masura ce va trece timpul si ma voi simti mai bine, voi uita. Nu stiu cum vor fi urmatoarele zile in spital, insa momentan am nevoie doar sa dorm. Un somn dintr-acela profund si linistitor. Cat despre Anastasia, am vorbit la neonatologie sa mi-o aduca ori de cate ori e ora de masa (la fiecare 2,5-3 ore) si sa ma trezeasca ca sa o pun la san. As vrea sa o pot tine cu mine in rezerva insa ma simt mult prea sleita si ametita. As vrea sa incerc sa ma intremez un pic pana maine. 

Paragraful de mai sus trebuia sa fie in mod normal incheierea si concluzia articolului. Insa acum, in ultima zi de spitalizare, cand stau cu ochii pe ceas sa se faca odata ora 12 sa ne externeze, imi dau seama ca mai sunt cateva lucruri pe care imi doresc sa le notez. Eram convinsa ca alaptarea va fi floare la ureche de data aceasta. In urma cu trei luni tocmai ce incheiasem alaptarea lui Alexei, deci eram absolut sigura ca o vom lua de acolo cu “experienta” si obisnuitul sanilor la supt. Ei bine nu, aceste trei luni au fost pentru sanii mei o resetare de la zero. Da, de data aceasta stiam cum trebuie sa o atasez la san, in ce pozitii sa o tin, stiam sa analizez daca suge sau nu, daca inghite sau nu, lucruri care in mor cert imi dadeau mai multa incredere ca prima oara. Insa partea fizica de durere a sanilor a fost cel putin la fel de rea. Inflamarea sfarcurilor, ragade dureroase, straturi intregi de lanolina, comprese MultiMam, le-am incercat pe toate fara niciun rezultat miraculos. M-au durut si inca ma dor sanii ingrozitor de rau. Singurul lucru pe care de data aceasta nu l-am mai facut aproape deloc a fost sa beau ceai de lactatie. La prima nastere aveam impresia ca ceaiul acela e miraculos, ca el produce de fapt si de drept laptele, nu corpul meu. Si am baut in disperare pana cand m-am trezit cu o angorjare a sanilor cumplita. Imi era frica sa nu se intample acelasi lucru si acum, asa ca am renuntat la ceai si nu am facut nimic altceva decat sa o pun pe micuta la san ori de cate ori avea nevoie. Nu stiu inca daca e metoda corecta de a proceda, voi vedea pe parcursul urmatoarelor zile daca va fi nevoie sa stimulez in plus. Dar da, mi se pare greu din nou acest inceput de alaptat, contrar asteptarilor mele initiale. 

Cat despre a doua operatie, acum ca nu am mai primit calmante care sa imi linisteasca durerile… mi se pare ca simt zona operatiei mult mai sensibila. Ma ustura, ma doare, e incomoda si neplacuta senzatia cand merg, cand ma ridic din pat, cand ma asez. Stiu ca e normal, mi-as fi dorit sa fiu una dintre persoanele care imi povesteau ca recuperarea dupa a doua operatie a fost floare la ureche fata de prima, insa in cazul meu nu pare sa fie. Dar intr-adevar, am avut un mindset complet diferit acum fata de prima oara. Mai putin optimist cred si mai putin linistit. Cred ca faptul ca am fost singura mi-a dat mult timp sa ma gandesc la durere si refacere, la fel cum si “obligatia” pe care o simteam de a fi bine cat mai repede ca sa pot fi puternica pentru Alexei, sa nu simta ca Anastasia ar fi motivul pentru care nu ma simt bine. 

Insa lasand la o parte si durerile operatiei, si durerile de sani de la alaptat… cel mai dificil sentiment de gestionat este vina si dorul fata de Alexei. Faptul ca mi-a fost departe in aceste zile m-a destabilizat complet si chiar daca vorbeam in fiecare seara la telefon, mi s-a parut cumplit de greu. Pe Andrei am reusit sa il vad 15 minute, la vizita tatalui de a doua zi, ceea ce m-a ajutat enorm (desi fiind un timp atat de scurt, aproape ca nu a fost deloc). Si apoi, desi eram foarte fericita ca o am pe Anastasia in brate, sa o pup, iubesc si dragalasesc minut de minut, ma simteam (si inca ma simt) oribil ca nu o mai am in burtica. Sper sa fiu o mama buna, sper sa am mintea mai limpede si mai deschisa decat prima oara, sper sa nu ma copleseasca toate sentimentele acestea postpartum asa cum au facut-o la prima nastere. Sunt constienta ca e posibil sa fiu supusa “acelorasi probe” insa sper din suflet sa le gestionez mai bine, mai calm, cu mai multa rabdare si mai multa liniste. 

Gata. In doua ore ne externam. E prima zi cand vom sta toti patru acasa impreuna, ce de emotii ️